Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere este romanul trasării unor existențe aflate sub pecetea neșansei melancolice, tipice pentru lumea violentă și amară a Columbiei anilor ’90.

Tânărul profesor universitar de drept Antonio Yammara îl cunoaște, într-o sală de biliard, pe Ricardo Laverde, un fost pușcăriaș și aparent pilot pe linii comerciale. Antonio Yammara nu numai că este martor la executarea, în plină stradă, a acestuia, ci este și grav rănit, la rândul său. Recuperarea sa este înceată și angoasantă, de vreme ce tânărul profesor resimte o frică incontrolabilă și stări de neliniște nejustificate.

Lumea mi s-a părut un loc închis, sau viața mea o viață zidită; doctorul îmi vorbea despre frica mea de a ieși pe stradă, îmi arunca termenul de agorafobie în față de parcă ar fi fost un obiect fragil pe care nu ai voie să-l scapi și îmi era greu să-i explic că dimpotrivă, pe mine mă tulbura o claustrofobie violentă.

Yammara face o adevărată obsesie pentru trecutul misterios al așa-zisului pilot, începând să își neglijeze slujba și proaspăt întemeiata familie. Se gândește tot mai stăruitor la Ricardo Laverde, la bizara perioada de timp petrecută împreună, în zgomot de bile ciocnite de biliard, la tăcerile lor amicale, pe care numai gustul înțepător al berii de după-amiază le mai poate risipi, la scurta lor relație și la consecințele ei ulterioare, de lungă durată.

Nimeni nu știe de ce trebuie să ne amintim ceva, ce foloase ne aduce sau ce posibile năpaste, nici cum se schimbă în amintire ceea ce am trăit; cert e că a devenit pentru mine ceva urgent să-mi amintesc cât mai exact de Ricardo Laverde.

Întoarcerea sa în trecut, amintirile stârnite nu se pot desfășura decât pe fundalul unui oraș care încă se mai reface după tăvălugul vicisitudinilor violente istorice și al viciilor omenești inerente. Bogotá conquistadorilor, cea colonizată cu atâta vărsare de sânge de către spanioli în secolul XVI, cea care se mândrește cu minunății de case în stil arhitectural colonial, cea ridicată la peste 2000 de metri deasupra nivelului mării este și Bogotá narcotraficanților și, în mod antagonist, cea scufundată în teamă, în violențe de stradă, în crime, în răpăit de arme, în sânge și durere, mai presus de toate, fiind Bogotá lui Pablo Escobar. Aurelio Arturo a preconizat rănile adânci ce se vor întipări în însăși fibra lăuntrică a orasului, într-un poem din 1929:

Vă spun că într-o zi văzui arzând în noapte / o vajnică cetate, cu oameni mulți și plină de sminteală. / Sub ochii mei, făr’ să clipesc, s-a năruit întreagă / așa cum cade sub stejar a trandafirului petală.

Yammara ajunge să depene amintiri din scurtele dăți pe care și le-a petrecut în compania lui Ricardo Laverde. Încearcă să umple acel gol prin rememorarea cât mai exactă și se străduie să înțeleagă ce l-a determinat pe Laverde cel lacom să fie părtaș într-un război neconvențional, al armelor ilicite, halucinogene, de ce a a ispășit o pedeapsă prea puțin nedreaptă, cât mai degrabă, în mod judicios și parșiv imputată, de ce a intrat în posesia unei cutii negre al unui avion de pasageri, care își va încheia, în mod dramatic, călătoria prin izbirea de Anzii Cordilieri și cum s-a străduit acesta să mențină vie dragostea din tinerețe pentru soția sa americană.

Maturitatea aduce cu sine iluzia pernicioasă a controlului, și s-ar putea chiar să depindă de ea. Veau să spun că aceasta iluzie că avem controlul asupra propriei vieți ne face să ne simțim adulți, pentru că asociem maturitatea cu independența, cu dreptul suveran de a hotărî ce urmează să ni se întâmple. Decepția vine, mai devreme sau mai târziu, dar vine negreșit, niciodată nu lipsește de la întâlnire, niciodată nu a lipsit. (…) Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră – uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri – sunt de obicei ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin.

Rememorarea trecutului este determinată de către fiica lui Laverde, Maya. Nopțile în care aceștia sondează o istorie samavolnică, a întâmplărilor violente, de cele mai multe ori, nu sunt decât urmarea firească a dezideratului a doi urmași ai acestei istorii de a arunca o biată lumina asupra neînțelesului și de a opri scurgerea unui timp pizmaș și nedrept.

Am îmbrățișat-o, ce aș fi putut face altceva decât să o strâng în brațe, nu puteam schimba ceea ce se întâmplase, nici să opresc timpul de pe casetă, timpul acela care înainta către ceva ce se încheiase deja, către definitiv.

Un laitmotiv mișcător este acela al interogării copilărești a pilotului prăbușit în întinderi nesfârșite de nisip hain de către Micul Prinț călător în stele. Prăbușirea pilotului din romanul lui Exupéry se răsfrânge peste câțiva ani în prăbusirea celui mai bun pilot columbian de la acea vreme, în urma unei acrobații temerare, care a produs un gol de aer fatal, și peste alte câteva zeci de ani, în prăbușirea unui cartel mafiot, al unui imperiu nemaipomenit al drogurilor, a unor simple vieți, în zgomot de lucruri năruite în timpul impactului fatidic al avionului de pasageri ce nu va mai ajunge în 1996 la Cali, precum și în zgomot de bile de biliard ciocnite.

„Deci și tu vii din cer?”, îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nici o dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nici o cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic.

Romanul este o meditație pătrunzătoare asupra vicisitudinilor istoriei, a sfărâmării destinelor, a destinului inechitabil și a morții adesea zadarnice. Poemul rece și amarnic din 1929 se reflectă în noi tușe de melancolie veche ale Bogotéi atât de greu încercate. La sfârșit, Yammara pare-se că întrevede calea spre izbăvire și spre desprinderea de un trecut amarnic și absurd:

(…) să îi explic că împreună ne-am apăra mai bine de tot răul din lume, sau că lumea e prea periculoasă ca să umblăm razna, de unii singuri, fără cineva care să ne aștepte acasă, care să se îngrijoreze dacă nu ajungem și să iasă să ne caute?

Juan Gabriel Vásquez – Zgomotul lucrurilor în cădere, ed. Polirom, 2015

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Comments

comments