Zăpada

Zăpada ce se așterne fără întrerupere reprezintă nu numai un adevărat laitmotiv cu accente obsesive, diluviene, ci reprezintă și un personaj de seamă în cadul romanului lui Pamuk, a cărui prezență este asociată de către restul personajelor cu semnalizarea prezenței lui Allah.

Ka, un poet şi ziarist turc care trăiește de mai mulţi ani în Germania, revine în Turcia  ca să investigheze fenomenul sinuciderilor printre tinerele musulmane care refuzau să renunţe la purtarea jihab-ului, a broboadei islamice, şi ajunge la Kars, un oraş de provincie din nord-estul Anatoliei. Peste toate revederile și întâlnirile cu vechii cunoscuți, cu Ipek, cea pe care a iubit-o mereu în taină și cu o serie de militanți islamiști cade o ninsoare cumplită menită să acopere umorile și frământările sociale și religioase ale micului oraș de provincie și să îi taie în mod punitiv legăturile cu restul lumii.

Ka are parte de o fericită inspirație, de care nu va mai beneficia nicicând după plecarea din Kars, scriind nu mai putin de 19 poezii, amplasate în mod simetric pe „steaua de zăpadă”- structura cristalină a unui fulg de nea schițat pe o foaie de hârtie, conform poziționării acestora în cadrul părților imaginate de poet: Rațiunea, Memoria, Imaginația și Centrul.

La patru ani de la derularea nefericitelor evenimente din Kars și a episoadelor sângeroase declanșate de izbucnirea unui puci în mica localitate, de la combinarea aberantă a jocului scenic cu realitatea și de la asasinarea lui Ka în Frankfurt, prietenul acestuia, Orhan, în calitate de narator, pornește pe urmele prietenului său, în vederea recuperării poeziillor scrise în timpul blocadei la Kars și a elucidării morții sale absurde.

Ninsoarea îi trezea totdeauna lui Ka o senzație de puritate, sub imperiul căreia erau uitate și puse sub obroc mizeria, noroiul și întunecimea orașului, dar în prima zi petrecută la Kars, sentimentul de inocență pe care îl asocia, de obicei, cu zăpada s-a făcut nevăzut, Aici, ninsoarea avea ceva trudnic, sâcâitor, terifiant.

Pentru că sunt singur, nu pot crede în Allah, și pentru că nu pot crede în Allah, nu mă pot izbăvi de singurătate.

– Și eu sunt provincial, ba mai mult, îmi doresc să fiu provincial, să fiu dat uitării într-un colț neștiut de lume, la vreme de ninsoare, a spus Ka.

În copilărie, când locuiau la Instanbul, ea și Ipek își doreau mereu să ningă mai mult: zăpada îi evoca frumusețea și scurtimea vieții și o făcea să simtă că, în ciuda tuturor adversităților, ființele omenești semănau, de fapt, între ele, că universul și timpul erau nemărginite, în vreme ce lumea oamenilor era limitată. De aceea, când ningea, oamenii se strângeau mai aproape unul de altul. Aveai sentimentul că ninsoarea care se cernea asupra dușmăniilor, a ambițiilor, a mâniei care stârnea vrajba nu făcea decât să-i apropie.

– Nefericirea mă apără de viață, a spus Ka. Nu-ți face griji pentru mine.

Lui Ka i-au plăcut atât de mult unele dintre cuvintele rostite de Lacivert, încât le-a notat aidoma pe caiet: „Nu sărăcia ne face să fim atașați de Allahul nostru, cum cred occidentalii, ci faptul că suntem nespus de curioși să aflăm care ne este rostul pe lumea aceasta și ce se va petrece pe lumea cealaltă.”

Cu toate că romanul excelează într-o prezentare de mare preț a laturii sociale din Turcia, sper ca următorul romanul al lui Pamuk cu care mă voi delecta să mă impresioneze într-o mai mare măsură!

Zăpada- Orhan Pamuk, ed. Curtea Veche, 2008

sursa foto

Comments

comments