Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip… In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi…
Nu m-am priceput nici sa calatoresc prin viata, nici sa iau din ea doar peronul. N-am fost multumit cu ceea ce am avut, dar n-am stiut nici ce vroiam sa obtin. Si luptand impotriva ratarii, n-am facut decat s-o ajut, sa mi-o pregatesc. Am dorit mereu sa ies din coaja mea pe o plaja in fata marii unde sa ma pot face una cu nisipul, cu pietrele si cu perscarusii si in acelasi timp, obsedat de mine insumi, am facut totul ca singuratatea mea sa devina perfecta. Si astfel n-am trait poate decat pentru mine, cu toate ca am iubit atatea lucruri. Ca si cum toate eforturile mele au fost indreptate spre un singur scop: sa-mi ridic singur, dinlauntru, propria inchisoare si sa-i astup toate caile de iesire. Daca Eleonora n-ar fi plecat, m-as fi indragostit poate de ea si as fi fost salvat poate atunci. Puteam astepta linistit. Daca nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l asteptam. Acum coaja din jurul meu nu mai are cum sa crape. Si, bineinteles, nu vine niciun tren.
Vreau sa inteleg care e situatia inclestarii dintre Dumnezeu si fiara in mine. Ce sanse am sa raman mai departe om.
A fost o vreme cand am crezut ca fericirea mi se cuvenea datorita calitatilor mele. Si, neobtinand-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se facea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat ca lumii ii era indiferenta revolta mea in aceeasi masura ca si nefericirea mea. Atunci, in marele meu orgoliu, am gasit cea mai rea solutie. Am inceput sa am vanitatea si voluptatea suferintei. Si am ajuns intr-un punct unde sinceritatea era straina de modestie. Strigam: iata cat sunt de vulnerabil, admirati-ma pentru indrazneala de a o recunoaste! Or, suferinta, daca nu gasim in ea un minimum de forta, ne cere sa fim macar decenti, sa n-o exhibam.