Tropicul Cancerului

Tropicul Cancerului este mai mult decât o capodoperă scandalizatoare. În spatele fixațiilor sexuale, a limbajului licențios, a descrierilor impudice, a oscenității se ascund nu numai o scriitură poetică, de o încărcătură senzuală remarcabilă, ci și o operă din care transpare un covârșitor pesimism, dar și insuportabila obsesie a morții și a iremediabilului cancer de care suferă Universul. În plus, este un portret sublim al Parisului, unul plin de viaţă, magnetic, păcătos, teribil de uman. De aceea am ales citatele de mai jos în pofida nenumăratelor și mult prea savuroaselor descrieri erotice. Filozofia de viață a lui Miller este mult prea însemnată prentru a nu fi apreciată la justa ei valoare!

Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții… a ce vrei tu. O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui– în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

-De ce nu-mi arăți și mie Parisul despre care ai tot scris?
Știu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela vreodată acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissement sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătății mele, dorinței mele nestăpânite pentru ea. Un Paris așa de imens! Ar fi nevoie de o viață de om ca să-l mai explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o dețin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenții. Este un Paris care trebuie trăit, experimentat zi de zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care crește în tine ca un cancer și crește, și crește până te devorează de tot.

La Paris poti trăi- iată ce-am descoperit eu!- numai din zbucium și suferință. E o hrană amară, desigur, dar poate cea mai potrivită pentru unii oameni.

Nici un om n-a venit pe lume destul de ușor, destul de voios pentru a se putea desprinde de pământ!

Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acesui lucru pe care azi îl numim o „crăpătură” sau o „gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca „obscene”, lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca acestă civilizație smintită să arate ca un crater.

Bărbatul care duce la buze butelca divină, criminalul ce îngenunchează în piață, inocentul care descoperă că toate cadavrele put, nebunul care dansează cu fulgere în mâini, călugul ce-și ridică pulpana sutanei ca să se pișe peste lume, fanaticul ce-și umple sacul cu bibioteci ca să descopere Cuvântul, toți aceștia sunt topiți în plămada ființei mele, toți aceștia alcătuiesc confuzia mea și extazul meu. Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman și pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simțuri, restricționată de legi morale și coduri, definită prin platitudini și „isme”.

Henry Miller- Tropicul Cancerului, ed. Univers, București, 2007

sursa foto

Comments

comments