Abatorul cinci

Abatorul cinci sau Cruciada copiilor este o cronică neobisnuită, redactată într-un stil ironic, mustind pe alocuri a veritabil umor negru, a unuia dintre cele mai înspăimântă-toare evenimente din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei de către britanici şi americani, în zilele de 13, 14 şi 15 februarie 1945, când, susţine autorul, 135.000 de oameni au fost omorâţi, aproape de două ori mai mult ca numărul celor ucişi de bomba atomică de la Hiroshima.

Billy Pilgrim este un soldat american deconcertat, fatalist și neinstruit. Este capturat de germani în timpul bătăliei de la Bulge și dus la o închisoare din Dresda, pentru ca, ulterior, să fie dus într-un abator scos din uz (Abatorul numărul cinci). Prin adăpostirea lui într-o pivniță adâncă, se va număra ulterior printre puținii supraviețuitori ai bombardamentului.

Billy Pilgrim își trăiește viața discontinuu, prin conștientizarea etapelor esențiale ale vieții sale și prin trăirea (retrăirea) acestora în ordine nelineară. Personalitatea acestuia, mai ales din cauza atrocităților petrecute în cele trei zile de coșmar ale lui februarie ’45, se află într-o neobișnuită stare de disoluție. Aspect ce reiese chiar din prefața autorului, în care acesta explică cum de-a ajuns să scrie romanul, cerându-și până și scuze că romanul este atât de scurt și de amestecat și de discordant, pentru că nu este nimic inteligent de spus despre un masacru.

Billy Pilgrim este un optometrist celebru, soldat de nevoie, prins într-o căsătorie de conveniență, și mai prins în ororile și cruzimile sângeroase ale unui război al cărui scop nu îl poate accepta, d’apoi înțelege. Billy Pilgrim are o imaginație bogată, o viață nu foarte însemnată, până când va fi chemat la arme și, mai ales, până când va fi răpit de extratereștri și ținut într-un soi de grădină zoologică, alături de vedeta porno Montana Wildhack.

Incursiunile în cultura și gândirea trafalmadoriană constituie, astfel, o excelentă soluție pentru explorarea conceptului de fatalism și pentru ironizarea naturii umane celei belicoase, crude, înrăite. Vonnegut consideră, astfel, că scrierea unei cărți anti-război este ca și scrierea unei cărți anti-ghețari, ambele eforturi fiind redundante, fiindcă ambele fapte sunt de neoprit.

Romanul meta-ficțional al lui Vonnegut, devenit un clasic american, are toate elementele incredibile și captivante ale unei savante îmbinări realism-SF: bombardamente, călătorii în timp, ororile războiului, extratereştri, ficțiunile anticipative ale unui anume Kilgore Trout (alter ego-ul autorului), devenite pe parcurs adevărate parabole de viață, mine de cadavre, schizofrenii, absurdități, peste toate așternându-se laitmotivul fatalist așa merg lucrurile și mirosul de iperită și roze.

Vonnegut trasează, astfel, o paralelă între liberul arbitru (concepție necunoscută de către Tralfamadorieni și întâlnită numai pe Pământ) al oamenilor înzestrați cu o natură ilogică și fatalismul sorții, care spune că un anumit lucru există și va exista mereu doar într-un anumit timp. Ironia apare atunci când oamenii fac un lucru pentru că așa trebuie: bombardează Dresda, au timp să spânzure un hoț care si-a însușit un ceainic dintre dărâmături, declanșează războaie absurde și le poartă prin înseși firea lor imorală, își pierd vremea cu nimicuri și ratează lucrurile esențiale din viață. Ruga lui Vonnegut pare, astfel, perfect îndreptățită:

Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot și înțelepciunea de-a pricepe ce pot și ce nu.

 

Dresda, 1945

Este o carte așa de scurtă și un asemenea talmeș-balmeș de lucruri dezlânate și inutile, numai pentru că, vezi tu, dragă Sam, despre un masacru nu se poate spune nimic inteligent. Toată lumea trebuie să moară pentru ca nimeni să nu mai vrea sau să nu mai poată spune nimic în vecii vecilor. După un masacru trebuie să se lase o tăcere adâncă și așa se și întâmplă, excepție făcând doar păsărelele.
Și ce spun păsărelele? Tot ce se poate spune despre un masacru, adică „Cip-cirip?” Mi-am povățuit copiii ca pentru nimic în lume să nu participe la vreun masacru sau să se umple de bucurie și satisfacție la vestea masacrării dușmanului.
I-am mai povățuit să nu se pună în slujba nici unei firme care produc mașinării destinate masacrării oamenilor și să-și exprime disprețul pentru cei care cred că avem nevoie de asemenea mașinării.

În aceasta povestire aproape că nu există personaje principale și nici confruntări dramatice, întrucât toți cei pomeniți aici sunt niște amărâți, sătui de tot și de toate, niște sărmane jucării apatice, manevrate de forțe uriașe. La urma urmelor, una dintre principalele consecințe ale războiului este aceea că oamenilor li se taie elanul de a deveni personaje principale.

Nimeni nu poate tăgădui faptul că bombardarea Dresdei a fost o mare tragedie. Dar, după parcurgerea acestei cărţi, puţini vor fi aceia care să creadă că în realitate ea a fost o necesitate militară. Bombardarea Dresdei s-a numărat printre acele erori care se mai produc uneori în războaie ca urmare a unui concurs nefericit de împrejurări. Cei care au aprobat-o nu au fost nici răi, nici neîndurători, deşi se prea poate ca, fiind departe de realităţile dure ale războiului, să nu fi îeles pe deplin înspăimântătoarea forţă distructivă a bombardamentului aerian din primăvara lui 1945.
Cei ce luptă pentru dezarmare nucleară cred, se pare, că dacă s-ar realiza acest deziderat, războiul ar deveni mai uşor de suportat. Nu le-ar strica să citească această carte şi să cugetasupra sorţii oraşului Dresda, unde 135 000 de oameni au murit ca urmare a unui atac aerian cu arme convenţionale. În noaptea de 9 martie 1945, bombardarea oraşului Tokio de către bombardiere grele americane, care foloseau bombe incendiare şi explozive, a cauzat moartea a 83 793 de oameni. La Hiroshima bombatomică a ucis 71 379 de oameni. Așa merg lucrurile.

Kurt Vonnegut- Abatorul cinci, ed. Art, 2014

sursa foto 1 & sursa foto 2

Leaganul pisicii

—  Nu-i de mirare că pe urmă copiii ajung nebuni. Leagănul pisicii nu-i altceva decît nişte fire încrucişate între degetele cuiva, iar copiii se uită, se tot uită la fire…

—  Şi?

—  Nici urmă de leagăn sau de pisică !

*

—  Acum cîteva minute vorbeaţi despre lisus.

—  Despre cine? zise Castle.

—  lisus Hristos.

—  A, spuse Castle, despre el. (Ridică din umeri.) Oamenii trebuie să vorbească despre ceva ca să-şi menţină în formă corzile vocale, în eventualitatea că vor avea vreodată de spus ceva important.

Kurt Vonnegut- Leaganul pisicii, ed. Polirom, 2004

Cutremur de timp

Isi da vreun om vreodata seama cum e viata cat timp si-o traieste? Clipa de clipa de clipa?

In sistemul nostru solar exista o planeta unde oamenii sunt atat de prosti, incat intr-un milion de ani nu s-au prins ca planeta lor are si o a doua jumatate. Nu si-au data seama de asta decat acum 500 de ani! Si, cu toate astea, acum isi zic homo sapiens.

Vonnegut- Cutremur de timp