Invitație la eșafod

Într-o țară fără nume, însă ale cărei triste asemănări cu Rusia anilor ’30 sunt neîndoielnice, de vreme ce este sufocată de un regim totalitar, un bărbat oarecare, Cincinnatus C, este întemniţat şi aşteaptă execuţia sa. Vina lui? Este altfel decât majoritatea, și știm prea bine ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu cei altfel, cu cei care nu au putut să se conformeze conveniențelor sociale, cu cei care s-au opus fățiș sistemului: au fost eliminați cu violență, au fost striviți, zdrobiți, stârpiți fără milă de către majoritate. 

Asteptându-și execuția care se va face printr-o sordidă invitație la eșafod, și a a cărei dată este necunoscută, Cincinnatus începe să își aștearnă gândurile despre lumea ideală în care s-ar simți împlinit și în care și-ar dobândi mult sperata liniște sufletească. O lume în care s-ar putea desprinde cu așa de mare ușurință de aspectele repugnante ale existenței, mai ales prin desprinderea de la pământul limitativ și sterp, precum a încercat să se elibereze în copilărie prin zbor sub privirile dezaprobatoare, înghețate ale celorlalți.

Stilul narativ și un comic de situație scabros capătă astfel uimitoare accente bizare şi absurde, de factură kafkaniană, deși Nabokov va mărturisi peste mulți ani că nu a intenționat ca absurdul imaginat de el să-l evoce pe cel din scrierile lui Kafka, precum nici personajul său, Cincinnatus C., nu a fost gândit ca o oglindire a lui Josef K. din Procesul și a absudității tragice a destinului său, de vreme ce încă nu îl descoperise pe Kafka în momentul scrierii Invitației.

Vizita soției, Marfinka, cerută cu insistență de către condamnat, nu poate veni la pachet decât cu mobilierul, familia ei cea cretină și cu amantul, cu care nu se sfiește să se zbenguiască de față cu toată lumea, neluând în seamă cerința soțului de a vorbi cu ea, parodia de mamă nu poate empatiza cu suferința sa, în schimb îi aduce bomboane, paznicul Rodion hrăneşte zilnic păianjenul din celula sa, fiica directorului închisorii zburdă pe holuri, închisoarea nu are decât un singur deținut- pe el, în celulă i se aduce un coleg ca să nu se plictisească până la execuție, elegantul monsieur Pierre, care se dovedește a fi călăul, Cincinnatus încearcă să evadeze, găsește niște unelte de săpat salvatoare, lăsate aparent de către zgâtia de Emmocika, fiica directorului, reușește să iasă din închisoare, ajunge până la marginile genunii, însă este împiedicat să se elibereze, de vreme ce evadarea sa nu este decât o mascaradă pusă la cale de către director și de către monsieur Pierrespre amuzamentul celor doi, execuția este amânată deoarece călăul se simte indispus etc. 

Unica șansă de salvare nu rămâne decât izolarea în sine. Exercițiul creator este mai mult decât o simplă îndeletnicire: Cincinnatus, refuzând să creadă în moartea sa, în vina sa de a fi altfel, în normalitatea acestei lumi strâmbe, reușește să se elibereze din chingile unui destin absurd prin cultivarea minunatei sale singularități în mijlocul unor „ființe asemenea lui” în noua lume care se lasă descoperită și care i se așterne la picioare.

 Și știu că spaima de moarte e doar un spasm inofensiv- poate chiar sănătos pentru suflet-, un spasm, ca strigătul nou-născutului sau refuzul pătimăș de a lăsa jucăria din mână- și că au trăit cândva în grote, unde cântă picătura de veșnicie și sunt stalactite, niște înțelepți bucuroși de moarte, care e adevărat că sunt mari încurcă-lume, dar au învins-o în felul lor- (…)

(…) o umbră alergă pe butuc când Cincinnatus începu să numere tare și ferm: unu. Cincinnatus număra, iar un alt Cincinnatus deja încetase să mai audă sunetul îndepărtat al numărătorii inutile, și cu o claritate pe care nu o mai încercase până atunci, la început dureroasă prin violența ei, dar apoi inundându-i întreaga ființă de veselie, gândi: de ce sunt aici? De ce stau așa? Și punându-și această simplă întrebare, își răspunse ridicându-se pe jumătate și privind în jur.
În jur era o buimăceală stranie. Prin talia călătorului care continua să se rotească se vedea balustrada. Bibliotecarul palid, chircit pe o treaptă, urla. Spectatorii erau complet, perfect transparenți și nu mai erau buni de nimic; se tot mișcau înainte, izbindu-se unii de alții- numai rândurile din spate, desenate, rămâneau pe loc. (…)

Mare lucru nu mai rămăsese din piață. Podiumul se prăbușise de mult într-un nor de praf roșiatic. Ultima plecă o femeie cu un șal negru, purtându-l în brațe pe micul călău, ca pe o larvă. Copacii care căzuseră zăceau la pământ, fără nici un relief, iar cei care rămăseseră în picioare erau toți plați, având o umbră laterală pe trunchi pentru iluzia volumetrică; abia se țineau cu ramurile lor de plasele rupte ale cerului. Totul se destrăma. Totul se năruia. Un vifor în trombă luă și roti praful, cârpele, așchiile vopsite, resturile mici de ghips aurit, cărămizile de carton, afișele; o ceață uscată plutea în jur, iar Cincinnatus o porni prin mijlocul prafului, al lucrurilor căzute, al prosoapelor care se zbăteau, mergând în direcția unde, judecând după glasuri, erau ființe asemenea lui.

Vladimir Nabokov- Invitație la eșafod, ed. Polirom, 2008

sursa foto

Orașul de dincolo de râul cu unda-n scădere

În ce manieră minunată a cugetat, a imaginat, a aștenut pe hârtie toate acestea Nabokov! Elogiul singularității alese. Vorbește, tu, memorie, pentru ca lucrurile să devină transparente iar arlechii să fie priviți cu seninătatepentru ca deziluzionanta invitație la eșafod să nu fie în veci onorată!

Da, fotografiile minunate din revistă; Marfinka sortează fructele; niște cai costelivi, înspăimântători la prima vedere, care au încetat de mult să se mai mire de peisajul infernului, cară mărfurile de la fabrici la dughenele orașului; vânzătorii stradali de pâine, cu fețele aurii, în cămăși alble, urlă, jonglează cu franzelele; le aruncă mult deasupra capului, le prind și apoi din nou le învârtesc; la o fereastră umbrită de glicine, patru telegrafiști veseli beau, ciocnesc și ridică paharele în cinstea trecătorilor; calamburistul orașului, un bătrân lacom și zburlit, în pantalonii roșii de mătase, înfulecă, frigându-se, guvizi prăjiți în pavilionul de pe Malîe Prudî; iată, acum norii s-au rupt și, în muzică de fanfară,soarele bălțat aleargă pe străzile în pantă ale orașului, trăgând cu ochiul spre ulicioare; trecătorii merg repede; miroase a tei, a gaze de eșapament, a praf umed (…) cu toate că totul în acest oraș era mort complet și înspăimântător în comparație cu viața tainică și cu flacăra criminală care ardea în el, deși știa asta bine și era conștient că nu există nici o speranță, în minutul acesta ar fi vrut să fie pe străzile cunoscute și multicolore.

Vladimir Nabokov- Invitație la eșafod

Magia nimfetelor

Ma ispiteste teribil sa definesc odata pentru totdeauna magia primejdioasa a nimfetelor.

Patrunsese in universul meu, Humberlandul sumbru si negru, cu o curiozitate navalnica; il cercetase ridicand din umeri si prost impresionata; si, dupa cum aveam impresia acum, se pregatea sa-i intoarca definitiv spatele, aproape scarbita. Ramanea indiferenta la mangaierile mele si stradaniile mele isi primeau ca rasplata un strident „ce-ti inchipui ca faci?”. Eu ii ofeream Tara Minunilor, iar nesabuita mea prefera filmele banale si dulciurile satioase. Intre un Hamburger si un Humberger ea vota- invariabil, cu precizie rece- pentru primul. V-am spus numele lacto-barului vizitat cu cateva clipe mai inainte? Se numea, nici mai mult, nici mai putin, „Regina Frigida”. Zambind mahnit, am poreclit-o Printesa mea Frigida. Nu mi-a inteles gluma amara.

Iar astazi ma surprind gandindu-ma ca lunga noastra calatorie pangarise, pur si simplu, cu o dara sinuoasa de bale tara frumoasa, enorma, increzatoare si visatoare, care la momentul acela, asa cum vad acum lucrurile, nu reprezenta pentru noi decat o colectie de harti mototolite, ghiduri deteriorate, anvelope uzate, plus suspinele ei noaptea- noapte de noapte, noapte de noapte- ce se porneau din momentul cand avea impresia ca am adormit.

Muntii mov si indiferenti inconjurau pe jumatate orasul si pe versantii lor pareau sa misune Lolite care gafaiau, catarandu-se cu mainile si cu picioarele, si radeau si se dizolvau in pacla ce-i invaluia.

Comportarea atat de inselatoare a Lolitei, care devenise ingrozitor de inaccesibila si de scumpa inimii mele tocmai acum, in ajunul unei ere noi, cand va inceta sa fie nimfeta, va inceta sa ma mai chinuie.

Undeva, dincolo de cocioaba lui Bill, un radio incepuse sa cante despre nesabuinta si soarta si ea statea aici cu trasaturile ruinate si cu mainile de adulta, inguste, cu vinele ca niste sfori si bratele albe cu pielea ca de gaina si urechile mici, lipite de cap si subtiorile neingrijite, statea aici (Lolita mea!) iremediabil uzata la saptesprezece ani, cu plodul acela al ei, care visa acolo, inlauntrul ei,cum o sa devina un mare succes si o sa se retraga pe la anul 2020…- si eu priveam, o priveam si am inteles clar, asa cum stiu ca o sa mor, ca o iubeam cum nu iubisem nimic din ceea ce vazusem sau imaginasem pe pamant sau sperasem sa intalnesc altundeva.

N-ai sa vii sa stai cu mine? Voi crea un Dumnezeu nou-nout si ma voi inchina lui, daca imi dai macar speranta aceasta microscopica.

Isi inchidea vulnerabilitatea in carapacea impertinentei si a plictisului.

Ma gandesc la zimbri si la ingeri, la taina colorantilor rezistenti, la sonetele profetice, la refugiul oferit de arta. Este singurul fel de nemurire de care ne vom bucura si tu, si eu, Lolita mea.

Vladimir Nabokov- Lolita

Citind Lolita in Teheran

Cine se lupta cu monstrii trebuie sa aiba grija ca intre timp sa nu devina si el monstru. Si-atunci cand privesti adanc intr-un abis, abisul priveste si el in tine. Nietzsche

Un val care desparte suflete frumoase de o realitate inspaimantator de intolerabila… culori fade, menite sa mascheze adevarata feminitate… parte de istorie absurda… alungarea sahului si, implicit, a iluminismului arab… indoctrinare… religie impinsa la extrem… cazuri tragice… revolte surde, neinsemnate… instaurarea terorii… fundamentalism… inabusirea exprimarii artistice de catre un cenzor orb… mult prea asprul Khomeini… interzicerea vechilor placeri… militienii Garzii Revolutionare… blamarea Americii si a imperialismului european… factiuni studentesti ultrareligioase… abolirea libertatilor pentru femei: nu unghii lacuite, nu farduri, nu haine mulate si colorate! o simpla suvita, scapata de sub val, poate trece cu usurinta drept instigare sexuala! nu rasete, nu plimbari neinsotite, nu priviri piezise, nu nu nu! inutilul razboi cu Irakul… propaganda misela… condamnari inscenate… executii… razii… bombardamente… cer plumburiu… lume valurita!

Inconjurata de toate acestea, tematoare insa bravand la ideea de a evidentia adevaratele valori literare si nu numai, Azar Nafisi infiinteaza un club literar, unde studentelor sale li se va permite debarasarea nu numai de valurile infame, ci si de prejudecatile de pana atunci. Vietile celor sapte fete, una mai traznita decat cealalta, se vor impleti de minune cu vietile personajelor create de Fitzgerald, Henry James, Nabokov, Jane Austen. Unele vor prelua exemplul lui A.N., ajungand sa profeseze si sa le insereze si altora din dorinta de frumos si de veritabil, deprinsa in urma atator cursuri in casa acesteia, altele vor parasi tara, altele se vor plafona, devenind casnice, insa tanjind mereu dupa viata boema din tinerete. Fiindca realitatea, asa desarta cum e ea, poate fi intruchipata in culorile viselor celor mai vii! Totul condimentat de o inghetata vanilata sau de o cafea minunata, cu care numai femeile iraniene stiu sa se delecteze!

Viata capatase consistenta unei opere de fictiune scrise de un autor prost, ce nu era in stare sa restabileasca ordinea si logica intre personaje, in vreme ce acestea o luau razna. Trebuia sa fie o perioada de pace, de reconstructie, pentru ca ritmul obisnuit al vietii sa se reinstaureze, cu toate acestea, ne coplesea o cacofonie de voci care ajunsese sa acopere sunetul sumbru al razboiului.

Aflandu-ne sub o supraveghere atat de minutioasa, cum am fi putut separa probleme personale de cele politice? Era un sentiment placut sa  ai pe cine da vina -„iar suferinta este un alt prost obicei„, dupa cum spunea Bellow in Herzog.

Imi tot imaginez ca se mai adauga inca un articol la Declaratia Universala a Drepturilor Omului: dreptul de a avea acces liber la imaginatie. Am ajuns sa cred ca o democratie veritabila nu poate exista fara libertatea aceasta si fara dreptul de a folosi fictiunea fara nicio restrictie. Pentru a duce o viata implinita, omul trebuie sa aiba posibilitatea de a crea si a exprima public universuri private, visuri, ganduri si dorinte, si de a avea acces permanent la comunicarea intre spatiul public si cel privat. Cum altfel am putea sti daca existam, simtim, dorim, uram sau ne temem?

Vorbim despre fapte, si totusi faptele exista doar partial pentru noi, daca nu sunt repetate si recreate prin intermediul emotiilor, gandurilor si sentimentelor. Mie mi se pare ca nu existam cu adevarat, sau ca existam numai pe jumatate, pentru ca nu ne puteam intelege pe de-a-ntregul pe noi insine si nu puteam comunica cu lumea la nivel imaginar, din pricina ca inventivitatea noastra servise unui joc politic.

Azar Nafisi- Citind Lolita in Teheran

Lucruri transparente

Peste tot ce este substanta naturala si artificiala se intinde o pojghita subtire de realitate si oricine isi doreste sa ramana in acum, pe acum, impreuna cu acum, sa aiba mare grija sa nu strapunga pelicula de suprafata. Altminteri, scamatorul lipsit de experienta se va trezi ca nu mai paseste pe apa, ci ca se scufunda pe verticala si ajunge drept in mijlocul pestilor uimiti.

La urma urmei, toti suntem niste pelerini si toate visele noastre niste anagrame ale realitatii diurne.

Cred ca asta este esenta: nu spaima primitiva de moartea fizica, ci durerea incomparabila generata de misterioasa manevra mentala necesara pentru a trece dintr-o forma de existenta in alta.

Daca o iei usor, sa stii, fiule, ai s-o scoti la capat.

Vladimir Nabokov