Chestiunea dumnezeirii

Minunat joc de-a posibilitățile divine atribuit de către Barnes unui personaj ușor limitat în considerentele-i existențiale, însă care va cocheta cu ideea sinuciderii. Fiindcă nu are cum să se asigure că Dumnezeu există realmente. De aici o întreagă serie de tribulații religioase de care orice om va avea parte cel puțin odată în viață. Astfel:

-Dumnezeu există sau
-Dumnezeu nu există sau
-Dumnezeu a existat, dar nu mai există sau
-Dumnezeu există, dar ne-a abandonat sau
-Dumnezeu există, dar natura Sa și motivația sa sunt dincolo de înțelegerea noastră sau
-Dumnezeu există doar atât timp cât există credința în El sau
-Dumnezeu nu a creat Omul și Universul; doar le-a moștenit (de la vreun spirit ancestru, un fel de Uranus care nu suporta să fie contrazis) sau
-Dumnezeu a existat, nu mai există în momentul de față, dar va exista din nou în viitor (se află într-un fel de an sabatic divin)
-Dumnezeu și Omul nu sunt două entități separate; pot fi bine mersi unul și același
-există mai mulți dumnezei (certuri, exces de democație, delăsare)
-Dumnezeu există și a creat cu adevărat lumea, dar este vorba de un prim proiect- o încercare ratată, oricum
-suntem cu toții fragmente ale unui Dumnezeu care s-a distrus pe Sine la începutul Timpului etc etc.

Este, oare, credința în Dumnezeu un act de curaj? se întreba Gregory. Ei bine, la nivelul de jos ar putea fi un act de curaj, căci, în zilele noastre, puțini oameni mai cred in El și este un fel de curaj să rămâi neclintit în această mare de apatie. La nivelul de sus, rămâne un act de curaj pentru că te înalți la nivelul Lui de creație; îți asumi o poziție mai înaltă decât a unui boț de lut- și asta pretinde oarecare îndrăzneală. Poate că te pui la dispoziție și în chip de ofrandă, în vederea Judecății de Apoi: te mai țin nervii? Atunci când afirmi că ai credință în Dumnezeu, ești aidoma copilului care ridică mâna în clasă. Atragi atenția asupra ta și primești o sentință, de față cu un public: Corect sau Greșit. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Este mai curajos să nu crezi în Dumnezeu? Din nou, la nivelul de jos, cere un anume curaj tactic. Îi spui lui Dumnezeu că nu există; și dacă există? Vei fi în stare să te descurci în clipa în care ți se va arăta? Imaginează-ți rușinea care te va cuprinde. Imaginează-ți cum îti vei pierde reputația. La nivelul de sus, declari că ești absolut sigur de popria ta nonexistență. Eu mă sfârșesc. Nu merg mai departe. Nu-ți acorzi nici măcar o șansă, cât de vagă, în această privință. Te declari mulțumit de faptul că te vei stinge; refuzi să-i accepți dominația îngâmfată. Te întinzi pe patul tău de moarte încrezător că ai înțeles esența vieții; te declari, cu semeție, de acord cu vidul. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Julian Barnes

Furtuna de vara a unui anume domn Stephen King

Nu imi vine sa cred ca m-am lasat atrasa de lumea lui Stephen King, de un stil pe care nu l-as fi gustat acum ceva vreme, un stil ce mizeaza pe prea multe duritati psihologice, pe prea multe descrieri infricosatoare, cu un iz usor comercial! „Shining”-ul terminat exact in momentul apogeului unei furtuni varatice. In zgomote amenintatoare de tunete, in zgomote de picuri grei, lovind bezmetic ferestrele unui balcon invechit. Damnarea vesnica. Vidul ce absoabe pana si raul de o intensitate abominabila. Mi s-a zburlit un picut parul, mi s-au marit usor pupilele a neincredere infioratoare. Cum naiba sa ramai inchis pe veci intr-un loc demonic? Cum sa simti ca esti inchingat pana la gatuirea eterna de un rau atotputernic? Cum sa iti retraiesti momentul mortii tale violente si stupide de o infinatate de ori? Cum sa participi la un bal macabru, alaturi de aparitii groaznice, imposibil de conceput cu puterea unei minti sarmane, umane? Cum sa fii stafie si sa fii menit a-i inspaimanta pana la infarct pe cei sensibili si cu o inteligenta mult prea debordanta?

PS Dar nu-i asa ca suntem mult prea inteligenti pentru a crede in astfel de bazaconii? 😈

sursa foto

Orbirea

Rembrandt- Batran in rosu

Omenirea suferea de imprecizie. Cateva miliarde de oameni obisnuiti traisera fara nicio noima si murisera fara nicio noima. O mie de oameni precisi, cel mult o mie, cladisera stiinta.

O halucinatie dainuieste cata vreme nu lupti impotriva ei. Trebuie sa ai doar forta sa-ti reimprospatezi in memorie primejdia care te pandeste. Trebuie sa-ti umpli constiinta cu imaginea de care ti-e teama. Trebuie sa redactezi mandatul de arestare al halucinatiei si sa-l tii in orice clipa la indemana. Apoi trebuie sa te silesti sa privesti adevarul in fata si sa-l perchezitionezi cautand acea halucinatie.

(…) se chinuiau cu o vinovatie infioratoare, pe care o purtau pentru toti ceilalti, se chinuiau poate cu micimea lor, ce se afla intr-un raport ridicol fata de maretia omului de rand, se chinuiau cu cucerirea lumii, cu moartea pe care o acceptau din nou ca fireasca. Enigmele lor disparusera, odinioara traiau pentru enigme, acum pentru tot ce isi gasise rezolvare de mult.

Noi suntem neincrezatori in simturile noastre sanatoase. Putini dintre noi cred ca se agata de intamplari pe care altii le-au trait pentru ei, cu mii de ani in urma Avem nevoie de viziuni, de revelatii, de voci- apropieri fulgeratoare de lucruri si omani-, iar daca nu le avem in noi, le  cautam in traditie. Ajungem credinciosi din cauza propriei noastre saracii. Cei care sunt si mai saraci renunta chiar si la asta. (…) Stam asezati pe mintea noastra greoaie ca niste pasari de prada pe banii lor.

Elias Canetti- Orbirea

Din pura si minunata nebunie de si pentru carti… transformata in obsesie… biblioteca acaparanta, sufocanta… din teama de orbire, de intunecime, de vid cultural… din prea multa grija pastrata dragelor de tomuri… orbire sufleteasca… destramare existentiala… naturalism… absurditate…