De preferințe muzicale. De preferințe literare. De preferințe culinare. De amiciții. De frizură. De stil. De tatuaj. De perspectivă. De job. De viață. Modificări ale unor mai vechi modificări. Tot de viață.
Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.
Transpus în cuvinte, pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există in prespapier, in mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înțelesesem moartea ca fiind complet separată și independentă de viață. Coasa morții plutește deasupra noastră, știam, dar la fel de bine știam și că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu și mai logic adevăr. Viața e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor și ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le putem spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtășeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi.
-Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic… nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.
Haruki Murakami-Pădurea norvegiană, ed. Polirom, 2011
Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.
Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.
Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre “meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de “un gest”, şi să te sinucizi!
Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.
Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008
De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.
Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, exterminator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.
Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?
Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.
Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu “curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.
Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.
Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.
Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009
E o ineptie sa consideri ca vei muri peste 20, 30, 40 ani. E o ineptie sa consideri ca mortea ii vizeaza numai pe altii si ca tu ai fi imun. Nu esti, draguta! Mai devreme sua mai tarziu. Mizeaza chiar si pe acel mai devreme. Prea devreme e chiar relativ. Chiar. E o etapa normala a vietii, ultima si cea mai importanta. Cea mai importanta. Inevitabila. Omule, (re)invata sa o accepti asa cum e, asa cum trebuie sa fie: urata-frumoasa, singura capabila sa iste din bube, mucegaiuri şi noroi posibile frumuseţi şi preţuri noi!
Foarte mulţi trăiesc fără să se gândească la singurul lucru pe care îl vor trăi cu siguranţă: momentul ACELA. Ar trebui să ne trăim viaţa ca pe un întreg mărginit, să încercăm să-i dăm un contur frumos şi demn.
Ion Vianu
Giovanni Drogo isi petrece aproape intreaga viata intr-o fortareata izolata de lume. Unii ar considera-o foutue. Sa vrei cu disperare sa pleci in primele zile, pe urma sa te obisnuiesti in asa maniera incat sa te complaci unei vieti cazone impietrite, neschimbarii, repetitiei nesfarsite, ca pasii soldatului ce patruleaza pe blestematele metereze, o zi aidoma celei din ajun si atatea altora.
Giovanni Drogo spera, ca atatia altii dintre camarazii sai, ca va prinde ziua aceea cand desertul apasator din fata-le isi va aduce la lumina zilei mult temutele plasmuiri. Si cand razboiul devastator va incepe. Fortareata le va sta in cale cotropitorilor, iar Giovanni Drogo se va convinge ca nu si-a inchinat in van intreaga sa viata slujirii unei cauze absurde.
Anii trec cu repeziciune. “Tatarii” vin, aparitia lor nu mai e defel o inselaciune a desertului. Fortareata se mobilizeaza, isi iese din lancezeala neroada. Se mobilizeaza si ofiterul nostru? Nu, fiindca e mult prea slabit. Timpul doar nu si-a incetinit curgerea nebuna pentru nimeni, darmite pentru un biet natarau!
Batalia finala nu se va da insa impotriva fictivilor “tatari”, ci impotriva ultimei rasuflari, impotriva infricosatoarei ultime clipe. Anii de asteptare prosteasca, existenta-i ratata sunt doar granule de nisip fin in fuga implacabila a timpului.
Pana atunci el pasise inainte, pe drumul primei tinereti lipsite de orice griji, un drum care, cat suntem copii, ne pare fara de sfarsit si pe care unii aluneca lent, cu pasi usori, astfel ca nimeni nu baga de seama trecerea lor.
In vremea aceasta, timpul gonea nebuneste; bataia lui neauzita scandeaza tot mai repede viata: nu, nu ne putem opri in loc nici macar o clipa, nici macar pentru a arunca o privire fugara inapoi. “Opreste-te, opreste-te!” am vrea sa strigam, dar ne dam seama ca ar fi zadarnic. Totul, absolut totul este trecator: anotimpurile, oamenii, norii; si nu slujeste la nimic sa te cramponezi cu disperare de pietre, sa rezisti pe varful vreunei stanci- degetele obosite se desprind, bratele cad inerte pe langa trup, suntem tarati din nou de suvoiul ce pare lent, dar nu se opreste niciodata.
Curaj, Drogo, asta e ultima carte, iesi in intampinarea mortii ca un adevarat soldat (…)! (…) Isi aduna tot curajul, intr-un efort disperat, ca si cum ar fi pornit la un asalt de unul singur impotriva unei armate intregi.
Dino Buzzati- Desertul tatarilor, ed. Polirom, 2011
- Poate literatura sa schimbe lumea?
- C’esti copil? Literatura poate schimba oameni. Daca ei schimba lumea, mai departe, asta e partea a doua- O carte este pentru mine… Cum ati descrie o carte?
- O planeta de forma dreptunghiulara.- Definitia fericirii…
- …sa faci ce vrei, cu cine vrei, cand vrei, unde vrei, cum vrei, de cate ori vrei.Unul dintre motivele pentru care am acceptat sa public “Dietetica lui Robinson” (care e mai mult schita unei carti decat o carte propriu-zisa) a fost acela de a propune o caligrafie de viata. Nu i-as zice – si nu i-am zis – “filozofie” pentru ca suna pretentios; si nici “etica” nu m-a lasat inima sa-i spun – pentru ca nu ma pricep. Dar o caligrafie (adica o dietetica), da: cartea-care-nu-e-carte lasa sa transpara, printre randuri, dorinta de a infrumuseta viata. Nu cu ghirlande sau alte zorzoane, ci – dimpotriva – cu putine lucruri si cat mai multe experiente frumoase (ceea ce anglo-saxonii numesc “quality moments”). Sa lasi in urma ta, ca o carte bine scrisa, viata ta intreaga – traita frumos…
Visez sa nu mai existe terorism politic, ci doar terorism artistic.
Visez sa existe alte galaxii. Visez sa existe cate un Dumnezeu pentru fiecare galaxie.
Visez ca orice fiinta din spatiu ar gandi, si apoi ma gandesc: ce culori ar avea visele fiecarei fiinte din spatiu?
Visez ca nu suntem singuri pe lume – pentru ca, daca ar fi asa, atunci, cum spunea cineva, ar fi “o groaznica risipa de spatiu”.
Alex. Leo Serban- Mica dietetica, ed. Art, 2011
Pricepeam ca Zorbas asta era omul pe care il cautam fara nadejde de-atat amar de ani; o inima vie, un suflet mare, neslefuit, care avea legat buricul de maica lui, Pamantul.
Un timp ramaseram tacuti amandoi in jurul sobei. M-am incredintat din nou ca fericirea este un lucru simplu si frugal- un pahar de vin, o castana, o sobita, vuietul marii; nimic altceva. Trebuie doar sa simti ca toate astea inseamna fericire, o inima simpla si nepretentioasa.
Il vedeam pe Zorbas dansand si simteam pentru prima oara revolta luciferica a omului, dorinta nestapanita de a invinge gravitatea si materia, blestemul stramosesc. Admiram rezistenta lui, sprinteneala, orgoliul; pe nisip, pasii lui navalnici si-atat de maiestriti incrustau istoria demonica a omului.
“Am facut ce-am facut in viata mea si tot putin am facut; oamenii ca mine ar trebui sa traiasca o mie de ani. Noapte buna!”
Astea au fost ultimele lui cuvinte; si imediat s-a ridicat pe perne, a aruncat cearsafurile de pe el, a dat sa sara-n sus. Am alergat sa-l tinem, Liuba, nevasta-sa, eu si cativa vecini mai zdraveni; dar el ne dadu deoparte, cobori din pat si se duse pana la fereastra. Acolo se prinse de pervaz, privi in zare, spre munti, isi bulbuca ochii si incepu sa rada si apoi sa necheze ca un cal. Asa, in picioare, cu unghiile infipte in geam, isi dadu sufletul.
Alexis Zorbas se exprima dansand, atunci cand cuvintele-i devin de prisos. Pretuieste mai presus de orice libertatea spiritului. Preaslaveste frumusetea si gingasia femeii. Inchina oda nisipului fierbinte si marii in fapt de seara. Santuri-ul sau e ca lira pentru Apollo. Sinbad intregit de un Sancho Panza hatru. Iubeste cu ardoare viata. Filosof al ei. Pretuieste prezentul. Greselile trecutului sunt simple greseli in valtoarea asta a vietii. Placerile simple sunt cele care fac ca timpul sa se ostoiasca: un apus de soare, o masa frugala, un vin bun, nurii vreunei femei, indiferent de varsta.
Fiindca Alexis Zorbas iubeste avid, lacom, nesatios pana in ultima clipa. Ogoieste sufletul unei “sirene” batrane, al unei madame Hortense cu famece de mult apuse. Bubulina lui, cu papagalul ei batran, cu amintirile ei poleite din viata-i tumultuoasa, cu regretele ei de santeza demodata, care si-a asteptat ursitul toata viata.
Cine este Zorba Grecul? Un barbat care traieste dupa cum dantuieste, navalnic, patimas, pe deplin, cu mandrie.
R.I.P. Michalis Kakogiannis!
Nikos Kazantzakis- Zorba Grecul, ed. Humanitas fiction, 2011
Mi-a folosit la ceva cat am invatat? Stiu ce vreau de la viata asta anemica? Ce asteptari am pe mai departe? Alpha e, pe drept cuvant cainesc, la fel de nedumerit!
Am absolvit o facultate de filosofie, am studiat la Kant, Descartes si Hegel, de mai sa imi provoace greata, am innoptat prin biblioteci insalubre, nu am ramas mai cu nimic din Wittgenstein, Levinas, Derrida, Bergson, am iubit si urat filosofia cu aceeasi intensitate, ma vedeam luandu-mi doctoratul in existentialism! Pentru ca sa ajung, mai nou, sa prestez o munca idiotizanta intr-o multinationala de mai mare rasu’-plansu’! Pentru ca sa fac de la toamna un master in HR si peste zeci ani un MBA in administrarea afacerilor caci, deh!, suna promitator! Promitator la ce? Ca am ajuns sa fac parte din categoria corporatistilor, spalati la tartacuta, pe care i-am urat/ criticat dintotdeauna? Plus ca asa trebuie, da bine la CV! Si ca sa am un salariu mai mare, sa imi ajunga sa platesc o chirie si un credit, si sa imi ajunga si de o limonada in oras!
Mai stiu si altceva in afara de asta?
Rolando: Am 23 de ani şi viaţa mea e deja futută. Şi nu din cauza accidentului, ci pentru că nu mai găsesc nimic care să-mi procure un minim de plăcere adevărată. Am 23 de ani şi n-am făcut nimic. Şi nu cred c-o să fac vreodată ceva care să-mi placă.
Eu am cu doi ani in plus si simt cu fiecare clipa ca ma indrept intr-o directie gresita, ca viata mea e si mai fututa si ca o sa ma scald mereu intr-o apa existentiala salcie, scarboasa!
Cercul Distrusilor pe Viata Anonimi: Buna, sunt Madalina, am 25 de ani! Nu stiu ce e aia fericirea, nu am facut nimic remarcabil pana acum si nici nu cred ca o sa fac vreodata! Nu imi place ceea ce fac si nici cum am ajuns! Stiu doar ca sunt o cititoare avida si ca imi plac parfumurile scumpe! Habar nu am, in schimb, la ce o sa imi foloseasca tot ce am studiat si tot ce citesc! Si mai stiu ca sunt o anonima in masa asta de anonimi neciopliti si consumeristi! Si ca nimeni nu ma apreciaza! De ce ar face-o?!
