Înțelepciunea inimii

Auguste Rodin- Le penseur

Întelepciunea inimii este mărturia unui Henry Miller înzestrat și atras, de data asta, de chestiunea chiverniselii intelectuale, în detrimentul pricopselii erotice.

Reflecțiile sale inedite asupra unor opere și scriitori celebri (Balzac, Goethe, Lawrence Durrell, Knut Hamsun, Thomas Mann, Blaise Cendrars etc) reprezintă o dovadă în plus a talentului și a ușurinței de schimbare a registrului stilistic de către autorul american. Fiindcă Henry Miller nu este doar autorul erotoman al unei celebre trilogii, redactate în registru donjuanist, lipsit de orice inhibiție și, pare-se, al unei adevărate ode închinate vaginului.

Visul lui Henry Miller a fost acela de a fi rivalul lui Dostoievski. Comparația ar fi ușor forțată. Henry Miller nu poate fi egalul lui Dostoievski. Nu îi este inferior, precum nu îi este nici superior acestuia. Maniera de scriere a lui Miller urmează și respectă un cu totul alt filon stilistic, nelipsit, în schimb, de originalitate și de o frumusețe intrinsecă, o frumusețe dată până și de bravada desfrânării erotice.

„La inceput, visam să fiu rivalul lui Dostoievski. Speram să ofer lumii niște conflicte sufletești uriase, intortocheate, care s-o impresioneze la culme. Dar pina sa ajung prea departe, mi-am dat seama ca evoluasem pina undeva, dincolo de Dostoievski – dincolo în sensul degenerarii. La generația noastră, problemele sufletului au dispărut sau, mai curând, apar sub o înfățișare ciudat de distorsionată chimic. Noi avem de-a face cu elemente cristaline ale sufletului dispersat și zdrobit.” 

În tot acest amestec original de povestiri și panseuri, am reușit să redescopăr neîngrădirea stilistică și frumusețea scriiturii poetice pe care numai un Tropic al Cancerului le poate egala.

Dacă Henry Miller a pledat în trilogia sa pentru o sănătoasă neîngrădire sexuală, Înțelepciunea inimii nu poate constitui decât o plăcută surpriză și o mărturie a iubirii sincere a autorului față de mediul cultural. De data aceasta, Henry Miller pledează pentru îmbogățirea spirituală continuă și pentru sapientia cordis, adică pentru o veritabilă înțelepciune a inimii.

Aceasta-i condiția sublimă, amorală, a artistului, a celui ce-și trăiește doar clipa, clipa vizionară a lucidității totale, clarvăzătoare. Cu o sănătate mintală atât de evidentă, de glacială, încât pare nebunie. Prin forța și puterea viziunii artistului este distrus acel întreg static, sintetic, numit lume. Artistul ne redă un univers vital, fremătătător, viu din toate punctele de vedere.(…)

Întreaga lui artă este efortul jalnic și eroic de a-și nega înfrângerea umană. În arta sa el obține un triumf ireal- de vreme ce nu avem de-a face cu un trimf nici împotriva vieții, nici împotriva morții. Este un triumf în fața unei lumini imaginare pe care a creat-o el însuși. Drama constă în totalitate în tărâmul ideii. Războiul lui cu realitatea este o reflectare a războiului său lăuntric.

Scrisul, ca însăși viața, este o călătorie inițiatică. Aventura este una metafizică: e o metodă de abordare indirectă a vieții, de dobândire a unei imagini mai curând totale, decât parțiale a universului. Scriitorul trăiește între lumile superioară și inferioară: pornește la drum pentru ca, în cele din urmă, să devină el însuși drumul.
Eu am început într-un haos și un întuneric absolut, într-o mlaștină sau un smârc de idei, emoții și experiențe. Nici măcar acum nu mă consider scriitor în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt un om care-și spune povestea vieții, un proces care pare din ce în ce mai inepuizabil pe măsură ce înaintez.

La suprafață, unde se dau bătăliile istorice, unde totul este filtrat prin prisma banilor și a puterii, o fi aglomerație, dar viața nu începe decât după ce te lași la fund, după ce renunți la luptă, te scufunzi și dispari din ochii lumii.

La urma urmei, lumea însăși e plină de eșecuri, e manifestarea perfectă a imperfecțiunii, a conștientizării eșecului. Prin conștientizarea acestui fapt se elimină însuși eșecul (…) creatorul, adică artistul, se exprimă cu și prin imperfecțiune. Aceasta-i însăși materia vieții, chiar semnul trăirii. Ajungi mai aproape de miezul adevărului, ceea ce presupun că-i țelul fundamental al scriitorului, în măsura în care încetezi să te mai agiți, în măsura în care renunți la voință. Scriitorul cu adevărat mare este chiar simbolul vieții, al imperfecțiunii. (…) Arta nu ne învață nimic în afară de semnificația vieții.

A ne imagina că vom fi salvați printr-o intervenție din afară, fie că aceasta ia forma unui psihanalist, a unui dictator, a unui mântuitor sau chiar a lui Dumnezeu e o nebunie curată. Nu există suficiente bărci de salvare și, oricum, (…) avem mai multă nevoie de faruri decât de bărci de salvare. De o viziune mai amplă, mai clară- nu de mai multe dispozitive de siguranță.

Arta a fost mereu la fel de paralizantă ca și religia, fiindcă, exact ca religia, a reprezentat triumful omului auspra unei lumi imaginare.

Cea mai bună lume este cea de acum, cea din momentul acesta. Este cea mai bună pentru că este absolut justă- ceea ce nu înseamnă că are de-a face cu justiția. Dacă ne dorim ceva mai bun sau mai rău nu trebuie decât să vrem și, la naiba, o să le căpătăm. Lumea este un vis care se împlinește clipă de clipă, doar omul doarme buștean în mijlocul creației lui. Înseamnă naștere și renaștere, iar monștrii iau parte la proces la fel ca și îngerii. Lumea devine interesantă și suportabilă, doar când o acceptăm în totalitate cu ochii larg deschiși, doar când o trăim pe deplin, așa cum își trăiește fătul viața intrauterină. Apropo, a auzit cineva vreodată de un făt „imoral”? Sau de un cadavru „laș”? Poate cineva sa afirme că locuitorii bush-ului din Australia duc o viață dreaptă, o viață bună? Iar florile, reprezintă ele calea spre progres și imaginație? Iată câteva mici întrebări care îi pun adesea în încurcătură pe filozofi. Sunt sabotaj intelectual. Dar e bine să pui, din când în când, întrebări fără răspuns- fac viața mai suportabilă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii, ed. Polirom, 2012

sursa foto

La un ceai cu Domnul Ibrahim, cu Tanti Roz și cu Pilat din Pont

Într-o zi am devorat trei cărți de Eric-Emmanuel Schmitt. Din varii recenzii mi-a fost dat să înțeleg că scurtimea acestor cărți nu aduce atingere în niciun fel profunzimii și delicateții redactării acestora. În puține pagini, autorul reușește să realizeze scene de o frachețe și de un dramatism pătrunzător, recunoscând că: M-am surprins strângând rândurile, voind să nu păstrez decât esenţialul, să surprind în fulgerarea unei singure fraze ceea ce putea fi dezvoltat în mai multe paragrafe. Scurt. Prea scurt. Ca viaţa lui Hristos…De ce justeţea la mine înseamnă concizie? Este o calitate, sau un semn de neputinţă? o frază mă înfioară mai mult decât un paragraf. Schiţa unei imagini mă tulbură mai mult decât o descriere completă.

Momo este un băiat evreu din Paris. Părăsit de mamă la naștere și apoi de tată la vârsta de 13 ani, din cauza sterilității sufletești și a incapacității acestuia de a-i asigura o copilărie normală, Momo se împrietenește cu Domnul Ibrahim, băcanul musulman de pe stradă (acesta prezicează de mai multe ori că Momo trebuie să diferențieze între a fi arab și a fi musulman: el nu este arab, ci musulman, fiind născut în Cornul de Aur). Băiatul descoperă lăuntric că religia musulmană, prin revelarea Coranului de către Domnul Ibrahim, este mai în măsură să-i astâmpere foamea de cunoaștere decât cea ebraică. Momo îl va însoți pe bătrânul băcan în ultima lui călătorie, cu valențe spirituale, către pământul natal.

— Ia spune-mi şi mie, Momo, ce înseamnă pentru tine să fii evreu?
— Păi, ştiu şi eu, domnu’ Ibrahim? Pentru tata înseamnă să fii posomorât cât e ziua de lungă. Pentru mine nu-i decât… ceva care mă împiedică să fiu altceva.

Omului căruia Dumnezeu nu i-a revelat viaţa în mod nemijlocit, nu cărţile au să i-o reveleze, să ştii asta de la mine, Momo.

— Tatălui tău, Momo, i-a lipsit în viaţă exemplul. A crescut fără părinţi deoarece aceştia au fost prinşi de nazişti si ucişi în lagăr. Fără îndoială s-a simţit întotdeauna vinovat de a nu le fi împărtăşit soarta. De a fi rămas în viată. Si, dacă a decis s-o sfârşească sub roţile unui tren, poate că nu-i o întâmplare.
— Cum adică ?
— Părinţii și rudele lui au fost încărcaţi în trenuri, ca animalele, şi duşi la moarte. Poate că tatăl tău a căutat toată viata un tren, propriul său tren… Şi, dacă i-a lipsit forţa de a trăi, n-a fost din cauza ta, Momo, ci din pricina a tot ceea ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat înainte de venirea ta pe lume.

Secretul fericirii este s-o iei pe îndelete.

Sttt, nu te teme, nu mor, mă reintegrez în necuprins, Momo.

Eric-Emmanuel Schmitt- Domnul Ibrahim și florile din Coran, ed. Humanitas, 2006

Oscar are zece ani şi este bolnav de leucemie, în stadiul terminal. Băiatul este înzestrat cu o putere de caracter și cu o maturitate, cum rareori poti să întâlnești la cei adulți. Oscar știe că va muri. Tanti Roz, o infirmieră bătrână, este în stare să născocească tot soiul de povești de viață absurde și comice pentru a-i ușura suferința. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi rămasă ca şi cum ar trăi zece ani şi-l sfătuiește să-i scrie epistole lui Dumnezeu, ca un ultim gest de alinare. Oscar va trăi astfel cât zece, se va bucura de frumusețea copilăriei, se va confrunta cu vicisitudinile vieții de adult, se va îndrăgosti, își va întemeia o familie, se va mâhni de singurătatea și suferința bătrâneții, va spera în frumos și se va teme de moarte, de urât și de necunoscut. Un traseu emoţionant al tuturor vârstelor şi al unei vieți pline de experienţe umane de neegalat.

Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i impiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.

– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.

– Oamenii se tem de moarte deoarece necunoscutul îi sperie. Dar la urma urmei ce-i necunoscutul? Eu ţi-aş propune, Oscar, să nu te temi, ci să ai încredere. Uită-te la chipul lui Dumnezeu pe cruce: îndură durerea fizică, dar moral nu încearcă nici o suferinţă pentru că are încredere. Şi-atunci până şi cuiele îl dor mai puţin. În sinea lui îşi spune întruna: mă doare, dar asta nu înseamnă că o să fie rău. Vezi, în asta constă de fapt beneficiul credinţei.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău,ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.
– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară. Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit să-l pun în aplicare. Contemplând lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură. Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.
Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai făcut asta pentru mine. Era ca şi cum m-ai fi luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei ca să o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.

Incerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă. Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.

Eric-Emmanuel Schmitt- Oscar și Tanti Roz, ed. Humanitas, 2006

În „Evanghelia după Pilat”, E.E.Schmitt suprinde cu măiestrie, pe de o parte, latura profund umană a lui Ieșua, prin destăinuirea acestuia asupra ultimelor sale zile din viață și a rolului asumat și prin faptul că acesta trece prin varii trăiri și încearcă o multitudine de simțăminte omenești: bucurie, furie, tristețe, speranță, dezamăgire, deznădejde (Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?- un strigăt care exprimă într-o manieră tulburătoare umanitatea lui Isus), încredere, siguranță, tulburare, îndoială. Pe de altă parte, guvernatorul Iudeei, Pontius Pilatus, se îndoiește de latura divină și miraculoasă a lui Ieșua, de faptul că este Fiul lui Dumnezeu, de rolul său de Mesia și de faptul că acesta se poate sacrifica de dragul și pentru salvarea omenirii, urmând să învie în mod real într-a treia zi de la crucificare. Pilat se lasă tot mai convins de către soția sa de faptul că învierea îi conferă, în realitatea sa pământească, statutul de Dumnezeu.

Desigur, am văzut paralitici ridicându-se, orbi recăpătându-şi vederea, şchiopi mergând drept, leproşi vindecaţi, femei care nu mai pierdeau sânge, surzi care vorbeau, posedaţi scăpaţi de demoni. Faima mea se reduce la acest lucru, însă nu se pomeneşte niciodată de cei rămaşi suferinzi, când nici eu, nici ei n-am putut face nimic. N-am nici un fel de puteri, poate una singură, să-i ajut să deschidă poarta, aflată în adâncul fiecăruia, poarta care duce laDumnezeu. Pe această poartă eu nu pot pătrunde singur, trebuie ca ei să mă urmeze.

în ochii lor, eram un vraci. Nu mai voiau să audă că minunile mele aveau o noimă mai înaltă, că acest lucru cerea o îndoită credinţă, a celui suferind şi a celui care vindecă, îmi trimiteau fel de fel de leneşi, de neîncrezători şi, dacă vindecam numai unul din zece, acea unică minune îmi mai adăuga un tidu de glorie care căpăta proporţii neobişnuite.

Felul meu de a coborî în adâncul meu spre a-l regăsi pe Tatăl ceresc, revenind plin de o iubire fără margini, îi mânia pe arhierei; ei se mulţumeau cu legile scrise şi vedeau ruptura mea faţă de respectul tradiţiei: vindecam în ziua de Sabat, mâneam în ziua de Sabat, lucram în ziua de Sabat. Ce importanţă avea? Sabatul e făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat.

Eu nu păstoream oameni, eu păstoream suflete. Da, doream să schimb lumea, dar nu cum mă sileau ei. Nu voiam să fac o răzmeriţă, să mă pun în fruntea celor săraci, a celor blânzi, a celor obidiţi, a femeilor sărmane, luând cu asalt Palestina, răsturnându-i pe cei ce deţineau puterea, bogăţiile, slava. Singura răsturnare la care îi chemam era cea lăuntrică. Nu eram chemat pentru lumea din afară, lumea lui Cezar, a lui Pilat, a cămătarilor şi a şarlatanilor.

Putem fi siliţi să ne alăturăm? Putem fi siliţi să iubim? Depinde de noi înşine să consimţim Ia credinţă şi la iubire, leşua respectă oamenii. Prin mesajul său ne trimite un semn, dar ne lasă să-l înţelegem singuri. Ne respectă prea mult pentru a ne constrânge. Pentru că ne preţuieşte, ne îngăduie să ne îndoim. Această alegere pe care ne-o lasă este un alt nume al misterului său.

Eric-Emmanuel Schmitt- Evanghelia după Pilat, ed. Humanitas, 2010

Amânarea vieții

Într-un fel sau altul, omul a privit dintotdeauna moartea ca pe un portal care-i deschide drumul spre o viață nouă, mai grozavă. Omul și-a amânat viața reală de aici, de pe pământ, pentru viața care va să vină. Odată ce își dă seama că moartea este prezentă aici și acum, în fiecare dintre noi, și că nu-i nevoie decât să deschidem o ușă pentru a avea acces la viață imediat, într-o abundență și măreție de nedescris, ce anume l-ar mai putea face să se abțină, să rămână închistat, să se teamă, să omoare, să se agațe de posesiunile lui mizerabile? În comparație cu splendoarea și măreția vieții pe care o negăm constant, viața asta, pe care o ducem acum, e un coșmar. Poate că și doar acest lucru ne explică de ce-i mai ușor să înrolezi oameni gata să lupte pentru cauza morții, de ce preferă ei să fie eroi morți, sfinți morți, martiri morți în fiecare sens al cuvântului. Însăși viața și-a pierdut valoarea, farmecul. În sens real, viața e ceva ce încă nu a început. Oamenii caută însetați viața, dar își au ochii la ceafă. Viața nu poate fi prinsă decât de întregul organism, ca un ceva perceput, ceva ce nu are nici dovadă, nici justificare. Nimeni nu poate arăta calea. Viața este, iar în acest sens un om există sau nu. Viața nu-i „ceva” care să poată fi înțeles de minte.

(…) când o să ne descotorosim de mania suicidului pentru un „dincolo”, vom începe viața de aici și acum, care-i realitatea și este suficientă sieși. Nu vom avea nevoie de religie fiindcă vom fi noi înșine niște opere de artă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii

Ești acolo, Satan?

Moartea e Marea Greșeală pe care nici unul din noi nu plănuiește s-o facă VREODATĂ. De aici- brioșele din tărâțe și colonoscopiile. Așa iei vitamine și-ți faci testul Papanicolau. Nu, nu tu- tu n-o să mori niciodată-, prin urmare acum ai impresia că-mi ești total superior. Ei bine, dă-i drumul și crede asta. Continuă să-ți ungi pielea cu cremă de soare și să-ți pipăi corpul de noduli. Nu mă lăsa să-ți distrug Marea Surpriză.
Dar, ca să fiu sinceră, când ești mort, probabil că nici măcar boschetarii sau retardații n-o să vrea să facă schimb de locuri cu tine.

(…) Leonard explică în ce mod percepeau grecii antici viața de apoi, sub forma lui Hades, un loc în care atât păcătoșii, cât și nevinovații mergeau să-și uite păcatele și sinele rămase după viața pe pământ. Evreii credeau în Sheol, care înseamnă „locul așteptării”, unde erau colectate, din nou, toate sufletele, indiferent de crimele sau virtuțile lor, ca să se odihnească și să-și găsească pacea renunțând la păcatele lor din trecut și la legăturile lor cu pământul. Iadul ca centru de reabilitare sau dezintoxicare, în locul iadului ca ardere pe rug. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, zice Leonard, oamenii au perceput iadul ca pe un fel de clinică de noapte unde mergem să înăbușim dependența noastră de viață.

Unele dintre cele mai înspăimântătoare priveliști din iad par de-a dreptul amuzante, dacă le compari cu imaginea unei întregi generații de adulți dezbrăcați care se luptă pe pardoseală, apucându-se unul pe altul și aruncându-se într-o competiție frenetică pentru niște capsule de codeină împrăștiate pe jos.

Micul și mizerabilul secret al iadului e că demonii îți țin tot timpul o evidență clară. Dacă le respiri aerul, dacă pierzi vremea, cei de la putere te taxează pentru asta. Nu, nu-i corect, dar demonii trebuie și ei plătiți pentru întreținere. Contorul e tot timpul în mișcare, iar tu colecționezi ani suplimentari de tortură, dacă e să ne luăm după Babette, care se pare că lucra cu hârțogăria oamenilor, până când a trebuit să-și ia un concediu medical din cauza stresului si să se întoarcă în cușca ei pentru puțină odihnă și relaxare, în afara agitației de la birou. Babette zice că majoritatea oamenilor sunt condamnați doar pentru câțiva eoni, dar sentința li se mărește și pentru simplul fapt că ocupă spațiu în iad. E ca și când ai depăși limita pe card (…) iar într-o zi o să te trezești cu o factură imensă.
Bijuteriile și banii gheață sunt degeaba aici. Moneda e bomboana, iar mitele și datoriile ți le poți plăti cu bezele.

Dacă e să luăm după Babette, 98,3% dintre avocați ajung în iad. Pe de altă parte, doar 23% dintre fermieri sunt blestemați pe vecie. Cam 45% dintre patronii magazinelor en-detail sunt îmbarcați cu destinația iad, alături de 85% dintre programatori. Poate că un oarecare număr de politicieni ajunge în rai, dar, statistic vorbind, 100% sunt aruncați în groapa de foc (…) în iad, sunt de trei ori mai multe blonde decât brunete. Oamenii cu cel puțin doi ani de studii superioare au o posibilitate de șase ori mai mare să fie condamnați. Același lucru se întâmplă și cu oamenii care au un salariu anual mai mare de șapte cifre.

(…) ce face viața un iad e ideea noastră că ea ar trebui să dureze pentru totdeauna. Viața e scurtă. Moartea e veșnică. O să te convingi de asta repede. Și supărarea n-o să-ți fie de nici un folos.

-Moartea e un proces lung, zice Archer. Corpul e doar prima parte care o mierlește.
În traducere liberă: În afara de asta, visurile tale trebuie să moară. După aia, așteptările tale. Și furia că ai pierdut o viață întreagă învătând căcaturi și iubind oameni și strângând bani, doar ca toate rahaturile acestea să se transforme, practic, în nimic. Serios, să-ți moară corpul e partea ușoară. Pe lângă asta, trebuie să-ți moară amintirile. Și orgoliul. Mândria și rușinea, ambiția și sperața; tuturor Rahaturilor ăstora care țin de Identitatea Personală poate să le ia secole până să le expire.

îmi dau seama din ce în ce mai clar că iadul nu e o conflagrație atât de severă, ci, mai degrabă, rezultatul câtorva eoni de administrare precară. Eh, hai să n-o mai dau pe după cireș: iadul nu e nimic mai mult decât un cartier mărginaș lăsat să se deterioreze până la extrem. 

Chuck Palahniuk- Blestemați, ed. Polirom, 2012 

Fresca: Paul Troger- Apoteoza lui Carol al VI-lea (detaliu), 1739

sursa foto

Tropicul Capricornului II

(…) nu există decât o singură mare aventură, și aceasta e lăuntrică, aventura eului tău, pentru care nu prezintă importanță nici timpul, nici spațiul, nici isprăvile mărețe.

Nu-mi pot imagina nici o stradă din America și nici unul dintre oamenii ce locuiesc pe această stradă în stare să te conducă spre descoperirea eului tău. Am bătut străzile multor țări din lume, dar nicăieri nu m-am simțit atât de degradat și de umilit ca în America.

Eram unul, o entitate izolată, dintr-o mare jamboree de avere și de fericire (avere statistică, fericire statistică), dar niciodată n-am întâlnit un om cu adevărat bogat sau cu adevărat fericit. Cel puțin știam că eu, unul, eram nefericit, lipsit de avere, lipsit de vlagă, lipsit de orientare. Aceasta era unica mea alinare, unica bucurie. Dar nu-mi era de ajuns. Pentru liniștea mea sufletească, pentru sufletul meu, ar fi fost mai bine dacă mi-aș fi declarat răzvrătirea deschis (…). Pentru că în străfundul inimii mele colcăia crima: aș fi vrut să văd America năruită, rasă de pe suprafața pământului. Aș fi vrut să se întâmple acest lucru din pură răzbunare, ca o răscumpărare pentru crimele pe care le săvârșea împotriva mea și a altora ca mine, care n-ar fi fost niciodată în stare să-și înalțe glasurile și să-și strige ura, revolta, legitima sete de sânge.

Uneori te stingi în somn, pașnic și liniștit, ca un mielușel. Dumnezeu vine și te ia sub aripa lui, cum se spune.Oricum, încetezi să mai respiri. Și de ce naiba să vrei să respiri la infinit? Orice acțiune care ar deveni interminabilă s-ar transforma într-o tortură. Doar nu ne eschivăm când e vorba să ne ducem la culcare. O treime din viața noastră sforăim ca niște șobolani beți. Și ce-i cu asta? Are vreo notă tragică? (…) Chiar mâine am putea muri cu toții în pat, fără durere, fără suferință, dacă am avrea bunul-simț de a profita de avantajele care ni se oferă. Dar nu vrem să murim- ăsta-i necazul. De asta dăm de pământ cu Dumnezeu și cu toată șleahta lui de sus.

O dată cu pășirea în viață, aceste trăsături distinctive s-au șters și am devenit cu toții mai mult sau mai puțin asemănători și profund diferiți față de propriile noastre euri. Și tocmai această pierdere a specificității, a individualității oricât de neimportantă ar fi fost ea mă întristează și face ca pâinea de secară să se reliefeze cu un nimb strălucitor (…) a intrat în plămada eurilor noastre individuale; era ca pâinea de împărtășanie din care toți gustă, dar fiecare primește îmbucătura în raport cu propria lui stare de grație. Acum, mâncăm cu toții aceeași pâine, dar fără harul comuniunii, fără grație. O mâncăm ca să ne umplem pipotele, dar inimile ne sunt reci și goale. Suntem separați, dar nu individuali.

Dacă odinioară crezuse și el, asemenea celorlalți, că e necesar să ajungi undeva, acum știa că acest ceva e pretutindeni, deci și aici, așa că la ce bun să te miști? (…) Între timp, însuși pământul se învârtește și că, odată cu pământul, se învârtește și el. Și oare pământul ajunge undeva? Fără îndoială (…) Cine, atunci, spune că trebuie să ajungem undeva? Grover ar fi putut să-i întrebe pe unul și pe altul încotro se îndreaptă și lucrul straniu era că, deși fiecare dintre ei se îndrepta spre o destinație personală, nici unul nu se oprea să reflecteze că singura și inevitabila destinație a tuturor, fără deosebire, este groapa. Ceea ce îl nedumerea pe Grover, pentru că nimeni nu-l putea convinge că moartea nu e o certitudine; așadar oricine ar fi putut convinge pe oricine că orice altă destinație e o incertitudine.

În imensa grotă obscură era o orgă mătăsoasă care răspândea o muzică neagră, prădalnică. Și când era intens excitată, când își revărsa preaplinul sevei, aceasta lăsa o pată de o culoare purpuriu violacee, de dudă vânătă, un asfințit ventriloc, o pată așa cum au piticele și cretinele la menstruație. Mă făcea să mă gândesc la canibali mestecând flori, la negri Bantu cuprinși de amoc, la unicorni sălbatici împerechindu-se printre rododendroni.

Și apoi există pizda unică, cea care înseamnă totul, și pe care o vom numi superpizda, din moment ce nu e din țara asta, ci de pe meleagurile acelea luminoase spre care am fost poftiți să zburăm cu mult timp în urmă. Aici roua sălășluiește veșnic  și trestiile înalte se unduiesc în vânt. Aici sălășluiește marele tată al păcatului trupesc, Părintele Apis, taurul profetic care și-a străpuns drum cu coarnele până la cer și a detronat zeitățile jugănite ale binelui și răului.

Deodată, mi-am dat seama că toate acestea se întâmplau pentru că eram într-adevăr un frate al lui Dostoievski, pentru că poate eram singurul om din America în stare să înțeleagă ce a vrut el să spună când a scris cărțile acelea. Și nu numai atât, dar simțeam germinând în mine toate cărțile pe care aveam să le scriu eu într-o bună zi: plesneau în mine ca niște coconi ajunși la maturitate.

Căminul meu? Cum așa, e lumea- lumea întreagă. Mă simt acasă pretutindeni, numai că nu am știut acest lucru.

Mă iert pentru toate crimele pe care le-am săvârșit. O fac în numele umanității. Știu ce înseamnă să fii om, cunosc slăbiciunea și taina acestui fapt. Sufăr din pricina acestei cunoașteri, dar mă și desfăt în ea. Dacă mi s-ar oferi șansa de a fi Dumnezeu, aș respinge-o. Cel mai minunat prilej pe care ți-l oferă viața este acela de a fi om. Cuprinde întregul univers. Include cunoașterea morții, care nu-i place nici măcar lui Dumnezeu.

Sistemul de încălzire și cel de răcire sunt unul și același sistem, iar tropicul Cancerului este separat de Capricorn doar printr-o linie imaginară. Nu cazi în extaz și nu te prăbușești în durere violentă (…) Trăiești ca o stâncă fericită în mijlocul oceanului: ești imobil, în timp ce totul în jur se zvârcolește într-o mișcare turbulentă.

Să fiu ceva mai mult, să fiu altceva decât cel mai strălucit nebun din lume! (…) pur și simplu a fi e și mai mirific, pentru că e etern și nu cere nici o demonstrație.

Henry Miller- Tropicul Capricornului. ed. Univers, București, 2009

Minunată traducere de Antoaneta Ralian

Viaţa „ca o carte bine scrisă”

 Să laşi în urma ta, ca o carte bine scrisă, viaţa ta întreagă – trăită frumos… Alex. Leo Şerban

Va fi viaţa-mi „ca o carte bine scrisă” ? O carte aleasă, rafinată, care să încânte și să intrige, o carte plină de ingeniozitate, de subtilități, o carte care să emane din toti porii o originalitate de preț? O carte inteligentă, fiindcă și viața transpusă în ea și din ea trebuie să fie una unică, inteligentă, de o importanță pasionantă? O viață trăită frumos, în care orice clipă să fie însemnată, în care orice realizare să fie îmbucurătoare și deosebită? O viață trăită frumos, de care m-aș putea bucura într-adevăr și din care o să iau doar ceea ce mi-e bun, valoros, mai degrabă decât la îndemână? O viață pe care aș aprecia-o și în care micile bucurii mă vor face să mă simt poate împlinită? Cu adevărat împlinită? Vai, ce frumos ar fi!

Dragostea în vremea holerei

Să aștepți peste jumătate de secol pentru a-i jura din nou celei care ți-a rămas în gând și suflet de-a lungul întregii vieți „credință eternă și dragoste nemărginită”. Să realizezi că dragostea este „cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”. Timpul necruțător ce se așterne încontinuu nu face decât să întețească focul mocnit al ei înainte de marele final. Iar gândul înspăimântător al morții de o „probabilitate permanentă” este menit să evidențieze atât frumusețea vieții trăite, dar și a brumei rămase, cât și nebunia unei dragoste minunate redescoperite pe când la orizont se vor contura ultimile triste înserări.

Înțelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.

De n-ar fi fost ceea ce era în fond, anume un drept-credincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jeremiah de Saint-Amour când spunea că bătrânețea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. (…) La optezeci și unu de ani, își mai păstra suficientă luciditate ca să-și dea seama că firele care îl legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mișcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morții.

Consultându-l mai îndeaproape, a constatat că nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzație care îl  încerca era nevoia urgentă de a muri. I-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.

(…) un bărbat simte cât de aproape e bătrânețea când își dă seama că începe să semene cu propriul său tată.

Adulții (…) începând de la o anumită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie și mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive.

(…) a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe nici una. Singur în mulțimea de pe chei, își spuse cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe”.

Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-a foat amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.

(…) nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atât mai puțin ca niște amanți târzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrâni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.

Gabriel Garcia Marquez- Dragostea în vremea holerei, ed. RAO, 2012

sursa foto

Unde ne grăbim așa?

Suntem mereu pe fugă. Ne concentrăm prea mult pe carieră. Petrecem prea mult la serviciu. Nu mai avem timp de prieteni și ne mulțumim să socializăm cu ei pe Facebook. De ce să ieșim cu ei la un suc în oraș când putem să le urăm un fugitiv „La mulți ani” pe wall?

E o fugă nebună de fiecare zi prin care încercăm să vedem, să auzim, să citim, să savurăm totul. Sunt paralizată de cele mai multe ori de ideea că nu o să apuc să citesc toate aparițiile noi, d-apoi pe cele clasice (numai gândul de a nu putea citi opera integrală a clasicilor ruși, a lui Marquez, Barnes, Rushdie, Pamuk sau Oz mă îngrozește!), că nu o să apuc să descopăr toate ceainăriile din București sau de aiurea, că nu o să apuc să miros, d-apoi să achiziționez toate parfumurile dorite, că nu o să apuc să călătoresc în lumea largă. Ca și cum întreaga viață ar depinde de asta. Ca și cum în momentul când se va trage linie cineva mă va lua la răspundere că de ce nu am văzut aia, de ce nu am gustat, de ce nu am citit? Cum e posibil, ce naiba am păzit de-a lungul întregii mele vieți?

Cum a rămas cu faza „și mâine e o zi?” De ce nu reușesc să mă bucur într-adevăr de prezent sau de ce am făcut până acum? De ce tot timpul sunt cu ochii pe ceas, de ce în momentul când am ajuns într-un loc, îmi și doresc să ajung în altul? De ce nu am răbdare să merg de două ori la același restaurant? De ce nu îmi doresc să recitesc o carte bună care m-a impresionat la un moment dat? De ce oscilez între să ascult fado, jazz sau rock?

De unde până unde acest simtom al vieții moderne de a o trăi la intensitate maximă și de cele mai multe ori într-o manieră superficială? De ce nu mai prețuim valorosul? Oare chiar nu mai știm să savurăm o cană de ceai? Oare chiar nu mai avem timp pentru savurarea ei? De ce suntem mereu pe fugă? Și spre ce? Acest soi de hiperactivitate nu devine mai devreme sau mai târziu mult prea obositoare? Ar trebui să ne oprim odată și odată și să luăm o pauză de la ceea ce facem și care nu ne definește. Să găsim acel ceva cu adevărat valoros pentru fiecare dintre noi, în locul fugii bezmetice după locuri, lucruri, evenimente.

Însă e al dracu’ de greu să reduci ritmul. Chiar în momentul ăsta mă gândesc că ar mai trebui să mai scriu ceva la un proiect de la muncă, să mai intru pe Facebook să văd ce a mai făcut cutărescu, să mai citesc ultimele titluri din „Le Monde”, să mă demachiez, să…

sursa foto

Pierdere și câștig

Pierzi dinții? Câștigi viață! Păi cum naiba să o câștig? La 80 de ani cât aș mai putea fenta moartea? Să câștig un an, doi, trei? Termină cu prostiile! Mă conving în schimb. E doar un flyer informativ printre atâtea altele în cabinetul medicului stomatolog. Unii cică recoltează celulele stem din pulpa dinților de lapte. Pentru vitalizarea dinților sau pentru tratamentul bolilor neurodegenerative. Nu zau! Îmi donez dinții de lapte și las niște ciudați să mi-i criogenizeze pentru ca să dobândesc o senectute prelungită, bașca cu Parkinson la pachet și cu o dantură de invidiat.