Din toată viața lui numai o întâmplare îi rămăsese clară, strălucitoare, în această negură deasă și apărea pe neașteptate scăldată de soare: cum o dată, la Batum, în luna aprilie, de Sân’ Gheorghe, mersese cu trei prieteni ai lui într-o grădină plină de trestii arabice cu flori mari roșii, și se așezaseră pe prundișul răcoros, și au început să mănânce și să bea și să cânte încet, și aveau capetele înfășurate în ștergare albe cu franjuri, și era mult soare, și marea mirosea plăcut, și nu era nici o femeie împreună cu ei. Numai prieteni, toți voinici, unii blonzi, alții negricioși; iar pe unul îl chema Ghiorghis și își sărbătorea ziua. Și cum mâncau acolo și beau și cântau încet, începu să burnițeze liniștit, cald, dulce, și să răsune frunzele goale și picăturile să împroaște prundișul grădinii. Pământul incepu să miroasă ca marea, și veniră trei armeni cu buzuki, un clarinet și cu o dairea, îngenuncheară sub trestiile înflorite și începură manele…
Ce bucurie era aceea, ce dulceață, viața se zbătea în pumnul omului ca o pasăre caldă, îndrăgostită și vremelnică… Căpitanul Furtunas își stoarse creierul, nimic altceva nu-și amintea limpede. Nimic altceva. Toată viața lui se prefăcuse în fum și se risipise, și numai petrecerea aceea și burnița de la Batum rămăseseră singure-singurele, întru totul vii, în mintea lui.
-Măi, asta a fost tot? murmură. Asta a fost, așadar, viața mea întreagă? O ploaie măruntă, trei prieteni, niște trestii arabice… Măi, să nu-mi fi rămas nimic altceva! Și eu care credeam că mâncasem lumea!
Nikos Kazantzakis- Hristos răstignit din nou
