Zgomotul lucrurilor în cădere

Zgomotul lucrurilor în cădere este romanul trasării unor existențe aflate sub pecetea neșansei melancolice, tipice pentru lumea violentă și amară a Columbiei anilor ’90.

Tânărul profesor universitar de drept Antonio Yammara îl cunoaște, într-o sală de biliard, pe Ricardo Laverde, un fost pușcăriaș și aparent pilot pe linii comerciale. Antonio Yammara nu numai că este martor la executarea, în plină stradă, a acestuia, ci este și grav rănit, la rândul său. Recuperarea sa este înceată și angoasantă, de vreme ce tânărul profesor resimte o frică incontrolabilă și stări de neliniște nejustificate.

Lumea mi s-a părut un loc închis, sau viața mea o viață zidită; doctorul îmi vorbea despre frica mea de a ieși pe stradă, îmi arunca termenul de agorafobie în față de parcă ar fi fost un obiect fragil pe care nu ai voie să-l scapi și îmi era greu să-i explic că dimpotrivă, pe mine mă tulbura o claustrofobie violentă.

Yammara face o adevărată obsesie pentru trecutul misterios al așa-zisului pilot, începând să își neglijeze slujba și proaspăt întemeiata familie. Se gândește tot mai stăruitor la Ricardo Laverde, la bizara perioada de timp petrecută împreună, în zgomot de bile ciocnite de biliard, la tăcerile lor amicale, pe care numai gustul înțepător al berii de după-amiază le mai poate risipi, la scurta lor relație și la consecințele ei ulterioare, de lungă durată.

Nimeni nu știe de ce trebuie să ne amintim ceva, ce foloase ne aduce sau ce posibile năpaste, nici cum se schimbă în amintire ceea ce am trăit; cert e că a devenit pentru mine ceva urgent să-mi amintesc cât mai exact de Ricardo Laverde.

Întoarcerea sa în trecut, amintirile stârnite nu se pot desfășura decât pe fundalul unui oraș care încă se mai reface după tăvălugul vicisitudinilor violente istorice și al viciilor omenești inerente. Bogotá conquistadorilor, cea colonizată cu atâta vărsare de sânge de către spanioli în secolul XVI, cea care se mândrește cu minunății de case în stil arhitectural colonial, cea ridicată la peste 2000 de metri deasupra nivelului mării este și Bogotá narcotraficanților și, în mod antagonist, cea scufundată în teamă, în violențe de stradă, în crime, în răpăit de arme, în sânge și durere, mai presus de toate, fiind Bogotá lui Pablo Escobar. Aurelio Arturo a preconizat rănile adânci ce se vor întipări în însăși fibra lăuntrică a orasului, într-un poem din 1929:

Vă spun că într-o zi văzui arzând în noapte / o vajnică cetate, cu oameni mulți și plină de sminteală. / Sub ochii mei, făr’ să clipesc, s-a năruit întreagă / așa cum cade sub stejar a trandafirului petală.

Yammara ajunge să depene amintiri din scurtele dăți pe care și le-a petrecut în compania lui Ricardo Laverde. Încearcă să umple acel gol prin rememorarea cât mai exactă și se străduie să înțeleagă ce l-a determinat pe Laverde cel lacom să fie părtaș într-un război neconvențional, al armelor ilicite, halucinogene, de ce a a ispășit o pedeapsă prea puțin nedreaptă, cât mai degrabă, în mod judicios și parșiv imputată, de ce a intrat în posesia unei cutii negre al unui avion de pasageri, care își va încheia, în mod dramatic, călătoria prin izbirea de Anzii Cordilieri și cum s-a străduit acesta să mențină vie dragostea din tinerețe pentru soția sa americană.

Maturitatea aduce cu sine iluzia pernicioasă a controlului, și s-ar putea chiar să depindă de ea. Veau să spun că aceasta iluzie că avem controlul asupra propriei vieți ne face să ne simțim adulți, pentru că asociem maturitatea cu independența, cu dreptul suveran de a hotărî ce urmează să ni se întâmple. Decepția vine, mai devreme sau mai târziu, dar vine negreșit, niciodată nu lipsește de la întâlnire, niciodată nu a lipsit. (…) Toate acele procese îndelungate care vor sfârși prin a se încrucișa cu viața noastră – uneori pentru a-i da impulsul de care avea nevoie, alteori pentru a-i spulbera cele mai splendide planuri – sunt de obicei ascunse, ca niște curenți subterani, ca meticuloasele mișcări ale plăcilor tectonice, și când în sfârșit are loc cutremurul, recurgem la cuvintele pe care ne-am învățat să le folosim pentru a ne liniști singuri: accident, întâmplare, uneori destin.

Rememorarea trecutului este determinată de către fiica lui Laverde, Maya. Nopțile în care aceștia sondează o istorie samavolnică, a întâmplărilor violente, de cele mai multe ori, nu sunt decât urmarea firească a dezideratului a doi urmași ai acestei istorii de a arunca o biată lumina asupra neînțelesului și de a opri scurgerea unui timp pizmaș și nedrept.

Am îmbrățișat-o, ce aș fi putut face altceva decât să o strâng în brațe, nu puteam schimba ceea ce se întâmplase, nici să opresc timpul de pe casetă, timpul acela care înainta către ceva ce se încheiase deja, către definitiv.

Un laitmotiv mișcător este acela al interogării copilărești a pilotului prăbușit în întinderi nesfârșite de nisip hain de către Micul Prinț călător în stele. Prăbușirea pilotului din romanul lui Exupéry se răsfrânge peste câțiva ani în prăbusirea celui mai bun pilot columbian de la acea vreme, în urma unei acrobații temerare, care a produs un gol de aer fatal, și peste alte câteva zeci de ani, în prăbușirea unui cartel mafiot, al unui imperiu nemaipomenit al drogurilor, a unor simple vieți, în zgomot de lucruri năruite în timpul impactului fatidic al avionului de pasageri ce nu va mai ajunge în 1996 la Cali, precum și în zgomot de bile de biliard ciocnite.

„Deci și tu vii din cer?”, îl întreabă Micul Prinț pe pilotul care povestește și m-am gândit că da, că și eu căzusem din cer, dar nu exista nici o dovadă a căderii mele, nu exista o cutie neagră pe care să o consulte cineva, și nici de la căderea lui Ricardo Laverde nu exista nici o cutie neagră, viețile omenești nu beneficiază de un asemenea lux tehnologic.

Romanul este o meditație pătrunzătoare asupra vicisitudinilor istoriei, a sfărâmării destinelor, a destinului inechitabil și a morții adesea zadarnice. Poemul rece și amarnic din 1929 se reflectă în noi tușe de melancolie veche ale Bogotéi atât de greu încercate. La sfârșit, Yammara pare-se că întrevede calea spre izbăvire și spre desprinderea de un trecut amarnic și absurd:

(…) să îi explic că împreună ne-am apăra mai bine de tot răul din lume, sau că lumea e prea periculoasă ca să umblăm razna, de unii singuri, fără cineva care să ne aștepte acasă, care să se îngrijoreze dacă nu ajungem și să iasă să ne caute?

Juan Gabriel Vásquez – Zgomotul lucrurilor în cădere, ed. Polirom, 2015

sursa foto 1, sursa foto 2, sursa foto 3

Muzeul inocenței

Muzeul Inocenței, Istanbul

Muzeul inocenței este romanul pamukian care mi-a suprasolicitat răbdarea de până acum. Dacă Zăpezii i-am acordat încă o șansă, reușind la final să mai întrevăd rămășițe din plăcerea dată de un început promițător, în cazul de față a trebuit să mă înarmez cu și mai multă răbdare, fiindcă de consecvență nicicând să fie vorba.

Romanul a fost terminat cu chiu, cu vai, în câteva luni, ajungând la un moment dat să mă întreb, scârbită, dacă o să pot trece vreodată de scenele parcă repetitive, disperante, adesea cretinoide. Răstimp în care mi-am văzut de alte multe lecturi și m-am delectat cum se cade, până la o incontestabilă deferență, cu ele. Și răstimp în care acestui roman i s-a conferit statutul de: lectură doar în cazuri extreme de plictis (a se vedea dorință masochistă). Ca să nu mai spun cum s-a desfășurat lectura, de la atâtea descrieri melancolice- agasante, sărirea câtorva pagini plictisitoare- revenirea la ele, datorită mustrării de conștiință, devenise ceva uzual.

Pasiunea personajului principal – Kemal bey față de duduia Füsun este exagerată, absurdă și tulburătoare. Iar când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, cu banii câștigați de pe urma decernării premiului Nobel, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură de-a lungul anilor din casa acesteia, și când am mai observat și faptul că la muzeu poți intra cu biletul tipărit în interiorul cărții, mi-am spus că: gata! ajunge! Se mai îndrăgosteşte omul şi suferă, dar viaţa merge mai departe! Cât de nătărău să fii să te mulțumești cu strângerea mărunțișurilor pe care Füsun le-a atins, precum mucuri de țigară, nasturi, ace, agrafe, șervețele, tot soiul de câini bibelou de pe televizorul familiei, cu mese desfășurate, la început, într-o atmosferă încărcată, cu privitul la televizor, cu oftatul, cu privitul și mai insistent discreto-voalato-direct la persoana iubită de o manieră compulsivă, şi cu vorbitul cu papagalul Lămâie și să tot aștepți noi oportunități, noi vizite, noi mese, noi…?

Sunt conștientă de faptul că această poveste stânjenitoare nu este doar povestea unor îndrăgostiți și a unei dragoste obsesive, neputincioase, cât este povestea Istanbulului și a prefacerilor unei societăți conservatoare, tradiționaliste. Este o transpunere ieșită din comun a unei ficțiuni în realitate și o dorință de conservare a timpului, prin păstrarea acelor fragmente de viață istanbuleză prezervate în obiecte mai mult sau mai puțin utile, de vreme ce Pamuk și-a realizat, de la bun început, romanul ca pe un soi de catalog al muzeului.: Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire.

Pamuk supralicitează, astfel, răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene în care manifestările obsesionale ale lui Kemal sunt în centrul atenției. Chiar dacă Pamuk încearcă doar să redea atmosfera nelalocul ei și dimensiunile covârșitoate ale pasiunii mistuitoare ale personajului său, nu puține sunt paginile, descrierile, evenimentele repetitive care devin plictisitoare.

Nu pot însă să nu recunosc meritele incontestabile ale acestei opere: Muzeul inocenței este mai mult decât un prozaic și absurd roman de dragoste, conferă informații de preț despre cultura turcească și despre prefacerile dureroase și greoaie ale unei societăți sărace, dominate de idealuri religioase, nepregătite să-și însușească modernizările lumii occidentale.

Cât despre viitoarele opere pamukiene de care ar trebui să mă îngrijesc în a le lectura, doresc doar să dau dovadă de mai multă răbdare și consecvență, mai ales, când o să vină vorba de un Mă numesc Roșu.

Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele și socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situația în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărți, filme sau opere.

Aș dori să le spun cititorilor și vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferința din dragoste este un întreg. Adevărata suferință din dragoste se statornicește în cel mai însemnat punct al existenței noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab  și ni se răspândește irepresibil în tot corpul, în toată existența, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiți fără speranță, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri și neliniști nu reprezintă altceva decât  propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viață a fost cu totul răvășită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească și mai mult, deși fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socotește că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putință doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

Aș dori să le pot explica puțin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca și de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înșelător și că există, pe de o parte, timpul nostru și, pe de altă parte, timpul „oficial”- cel pe care îl împărtășim cu ceilalți. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât și pentru a-i ajuta să priceapă cum arăta viața în casa aceea.

(…) îmi dădeam seama, de cum intram pe ușă și-o vedeam pe Füsun, că (…) departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraiște. Când o vedeam pe ea, simțeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor și mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

Peste multă vreme, când viața urma să mă pună față în față cu cei mai obsedați, mai stranii și mai nefericiți colecționari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii și fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anumeau simțeau acei confrați ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artiști și ce semnificație îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam, fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu. (…)
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Orhan Pamuk- Muzeul inocenței, ed. Polirom, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2 & sursa foto 3 & sursa foto 4

Moartea nu are răbdare

Credeam că am timp să-l cunosc cu adevărat. Credeam că mai am timp să petrecem multe clipe împreună de aici încolo. Credeam, mai ales, că mai are el timp să le petreacă. M-am înșelat. Am învățat azi, în schimb, că nu timpul nu are răbdare cu noi, ci moartea nu ne mai poate păsui. Timpul are o infinită răbdare cu noi. Timpul s-a așezat de prea multe ori alăturea noastră la fiecare partidă de șah, table, la fiecare știre sau banc din ziar citite cu voce tare. Timpul ne-a privit mereu cu duioșie și cu nemăsurată înțelegere.

Moartea nu a avut răbdarea timpului. Moartea prea s-a grăbit. Iar un om moare cu adevărat când nimeni nu își mai aduce aminte de el. Când devine cruci strâmbe din lemn, cu cifre șterse cu stăruință de atâtea ploi și anotimpuri. Moartea prea s-a grăbit. Dar, lasă!, timpul încă ne mai așteaptă. Și nu mai e timpul ăsta pământesc. Vom vorbi de cu totul alt timp. Să ne jucăm dară table mereu în viața de apoi! Să mă aștepți dară pe peronul de unde ne luam rămas bun mai ani! Fiindcă nu va fi un rămas bun de data asta. Va fi revederea finală pe care o să o tot aștept până la finalul vieții mele. Să nu mă uiți, fiindcă nici eu nu te voi eu vreodată! Să veghezi mereu asupra mea! Și să pregătești de pe acum cutia de table! Moartea nu va avea răbdare nici cu mine. Să ne revedem cât de curând!

Dragostea în vremea holerei

Să aștepți peste jumătate de secol pentru a-i jura din nou celei care ți-a rămas în gând și suflet de-a lungul întregii vieți „credință eternă și dragoste nemărginită”. Să realizezi că dragostea este „cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”. Timpul necruțător ce se așterne încontinuu nu face decât să întețească focul mocnit al ei înainte de marele final. Iar gândul înspăimântător al morții de o „probabilitate permanentă” este menit să evidențieze atât frumusețea vieții trăite, dar și a brumei rămase, cât și nebunia unei dragoste minunate redescoperite pe când la orizont se vor contura ultimile triste înserări.

Înțelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.

De n-ar fi fost ceea ce era în fond, anume un drept-credincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jeremiah de Saint-Amour când spunea că bătrânețea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. (…) La optezeci și unu de ani, își mai păstra suficientă luciditate ca să-și dea seama că firele care îl legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mișcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morții.

Consultându-l mai îndeaproape, a constatat că nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzație care îl  încerca era nevoia urgentă de a muri. I-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.

(…) un bărbat simte cât de aproape e bătrânețea când își dă seama că începe să semene cu propriul său tată.

Adulții (…) începând de la o anumită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie și mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive.

(…) a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe nici una. Singur în mulțimea de pe chei, își spuse cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe”.

Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-a foat amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.

(…) nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atât mai puțin ca niște amanți târzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrâni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.

Gabriel Garcia Marquez- Dragostea în vremea holerei, ed. RAO, 2012

sursa foto

Spre ce ne îndreptăm?

Unde ne grăbim așa? Pe unde ne poartă pașii? Spre ce ne îndreptăm? Spre locurile de muncă care ne displac, spre confortul locuinței pe care o regăsim la finalul programului, spre sălile de fitness, spre cafenelele anoste unde ne regăsim prietenii uitați cu anii din cauza programului full la care ne-am dedat la locurile de muncă, spre carieră, spre cei dragi, spre copiii care trebuie luați de la școală, spre reducerile din magazinele de țoale, spre multele cadouri care tre’ cumpărate de Crăciun, spre băncile și ale lor nenorocite credite ipotecare, spre băbuța care vinde grămada de mărar la colț de piață, spre… ? Spre bătrânețe, spre planurile de viitor și speranțele care nu se vor realiza nicicând, spre timpul care se scurge impasibil peste tot și toate, spre finalul vieții? Ne îndreptăm atât de inconștienți spre final? Ne zorim atât de mult spre el? Unde ne grăbim așa? De ce atâta pripă?

Incredibilele şi tristele povești ale unor oameni candizi

Șapte povestiri în care fantasticul transpare în manieră insolită într-o lume plină de contraste, în satele de la marginea deşertului sau a mării, a timpului, a uitării, o lume măiestrescă în care îngerii mai poposesc din când în când în curţile oamenilor, morţii îşi rememorează trecutul, purtați de apele întunecate ale oceanului, iar moartea este una constantă dincolo de dragoste.

Un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe- un înger prăbușit ajunge să doarmă în poiată, semn că până și divinul este supus decăderii și patinei timpului

Marea timpului pierdut– moartea îl recompensează pe bătrânul Iacob cu un miros prevestitor, amețitor de trandafiri, morții cei mai frumoși plutesc nemişcaţi pe mare, având cu toţii expresia făpturilor uitate iar soția bătrânului Iacob va duce după ea flora tuturor mărilor lumii

Înecatul cel mai frumos de pe lume- frumusețea unuia, a multora, a tuturor oamenilor nu este dezvăluită decât în momentul în care nu mai există cale de întoarcere a timpului și a ființării

N-a fost nevoie să se uite unii la alţii ca să-şi dea seama că nu mai erau cu toţii şi că nici n-aveau să mai fie în veci. însă mai ştiau şi că totul va fi altfel începînd de atunci, că locuinţele lor vor avea uşi mai mari, tavane mai înalte, podele mai solide, pentru ca amintirea lui Esteban sa se poată strecura pretutindeni fără să se lovească de praguri şi pentru ca nimeni să nu se încumete în viitor să mai murmure că a murit prostul cel mare, ce păcat că a murit prostul cel frumos, fiindcă ei aveau să-şi zugrăvească faţadele în culori vesele spre a face să dăinuie memoria Iui Esteban, şi aveau să se spetească săpînd după izvoare în stînci şi semănînd flori pe ţărmuri, pentru ca în zorii anilor ce vor veni, călătorii de pe marile vapoare să se trezească sufocaţi de parfum de grădini în larg, iar căpitanul să fie nevoit să coboare de pe puntea de comandă în uniforma-i de gală, cu astrolabul său, cu steaua sa polară şi cu şiragul de medalii de război, şi arătînd pro­montoriul de trandafiri în zarea Mării Caraibelor să spună în paisprezece limbi, priviţi într-acolo, unde vîntul e acum atît de blînd că se strecoară să doarmă pe sub paturi, acolo unde soarele străluceşte atît de tare, că floarea-soarelui nu mai ştie încotro să se întoarcă, da, acolo se află satul lui Esteban.

Moarte constantă dincolo de dragoste-  senatorul hotărește nu ca moartea să aleagă pentru el, ci ca frumuseţea de necrezut a Laurei Farina, mai imperioasă decît boala lui, să fie cea care îi va decide repudierea și ultimul plâns de furia de a muri fără ea

Ultima călătorie a vasului fantomă- deriva și salvarea transatlanticului celui mai mare de pe lumea asta; călăuzirea marelui palat pustiu spre uscat de către fiul de pescar pe care nimeni nu l-a crezut că vasul fantomă devine un înspăimântător corp de oțel în timpul mareei; nouăzeci de mii cinci sute de cupe de şampanie se vor sparge în timp ce apele străvechi şi stătute ale mărilor morţii se vor scurge din cele două flancuri peste satul adormit peste care fiul de pescar îl va abate

Blancamăn cel bun, vânzător de miracole- dulcea răzbunarea este mai presus de moarte, de viață, dar și, mai ales, de nemurire

Ori de cîte ori ajung pe melea­gurile acelea îi duc un automobil înţesat de trandafiri şi mi se frînge inima de durere pentru virtuţile lui, dar apoi îmi pun urechea pe placa de fier să-l aud plîngînd, printre rămăşiţele cufărului năruit, şi dacă a murit, îl înviez din nou, căci tîlcul pedepsei e să rămînă viu în mormînt cit timp voi trăi eu, adică în vecii vecilor.

Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet- prostituarea corpului nu semnifică că sufletul este și el pervertit; Erendira ispășește o pedeapsă: bunica fără suflet hotărăște că are de plătit datoria pentru conacul mistuit de flăcări din vina ei în opt ani, şapte luni şi unspre­zece zile prin oferirea trupului său oricărui doritor; uciderea bunicii sale fără suflet de către cel iubit și fuga ei până la capătul lumii o izbăvesc; în veci nu s-a mai aflat cea mai mică veste despre ea, şi nici nu s-a găsit vreo urmă, cît de neînsemnată, despre nenorocirea ei.

Gabriel Garcia Marquez- Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira
şi a bunicii sale fără suflet, ed. RAO, 2004

sursa foto

Tropicul Cancerului

Tropicul Cancerului este mai mult decât o capodoperă scandalizatoare. În spatele fixațiilor sexuale, a limbajului licențios, a descrierilor impudice, a oscenității se ascund nu numai o scriitură poetică, de o încărcătură senzuală remarcabilă, ci și o operă din care transpare un covârșitor pesimism, dar și insuportabila obsesie a morții și a iremediabilului cancer de care suferă Universul. În plus, este un portret sublim al Parisului, unul plin de viaţă, magnetic, păcătos, teribil de uman. De aceea am ales citatele de mai jos în pofida nenumăratelor și mult prea savuroaselor descrieri erotice. Filozofia de viață a lui Miller este mult prea însemnată prentru a nu fi apreciată la justa ei valoare!

Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții… a ce vrei tu. O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui– în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

-De ce nu-mi arăți și mie Parisul despre care ai tot scris?
Știu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela vreodată acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissement sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătății mele, dorinței mele nestăpânite pentru ea. Un Paris așa de imens! Ar fi nevoie de o viață de om ca să-l mai explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o dețin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenții. Este un Paris care trebuie trăit, experimentat zi de zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care crește în tine ca un cancer și crește, și crește până te devorează de tot.

La Paris poti trăi- iată ce-am descoperit eu!- numai din zbucium și suferință. E o hrană amară, desigur, dar poate cea mai potrivită pentru unii oameni.

Nici un om n-a venit pe lume destul de ușor, destul de voios pentru a se putea desprinde de pământ!

Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acesui lucru pe care azi îl numim o „crăpătură” sau o „gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca „obscene”, lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca acestă civilizație smintită să arate ca un crater.

Bărbatul care duce la buze butelca divină, criminalul ce îngenunchează în piață, inocentul care descoperă că toate cadavrele put, nebunul care dansează cu fulgere în mâini, călugul ce-și ridică pulpana sutanei ca să se pișe peste lume, fanaticul ce-și umple sacul cu bibioteci ca să descopere Cuvântul, toți aceștia sunt topiți în plămada ființei mele, toți aceștia alcătuiesc confuzia mea și extazul meu. Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman și pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simțuri, restricționată de legi morale și coduri, definită prin platitudini și „isme”.

Henry Miller- Tropicul Cancerului, ed. Univers, București, 2007

sursa foto

În țara iepurelui confuz

Iepurele presat de timp, mult prea crizat, disperat, exaspera(n)t ajunge în țara exactității, a preciziei temporale. Mai exact, în magazinul Unirea. Parterul e doldora de magazine, magazinașe, standuri, stăndulețe cu ceasuri, ceasornice, ceasornicărie. De la simplu la complex, de la ieftin la exagerat de scump, de la anodin la multicolor, de la fără faimă la cu mult prea multă. De unde confuzia pe care o va resimți sărmanul iepure. Și eventuala disperare la conștientizarea stării de fapt: se aleargă în van; timpul nu poate fi biruit, țara minunilor nu există iar Alice este doar o ratată notorie.

Toate numele

Toate numele este o parabolă inedită despre scurgerea implacabilă a timpului, despre memoria colectivă și instituţiile menite să o conserve.

Într-un oraş aflat într-un timp istoric nedefinit şi un spaţiu anume, Arhiva Generală, un imens depozitar al tuturor numelor care au existat, există sau vor exista vreodată, este un impediment redutabil în calea neîndurătoarei uitări. În imediata ei apropiere, Cimitirul General năpădește tot mult aşezămintele celor vii; monumentele funerare și zidurile-i năruite sunt îngemănate cu străzile orașului însuflețit.

Într-o zi, un umil funcţionar al arhivei porneşte în căutarea nu a unei ființe vii, ci a unui nume de femeie. Pentru a-l aduce din lumea morţilor în cea a viilor, din uitare în aducere aminte, registratorul va trebui să răzbată dincolo de granița ce separă cele două antinomii ale condiției umane. Lăsându-se ghidat prin bezna blestematei de Arhive de un înșelător fir al Ariadnei, deprinzându-se cu autocunoașterea, realizează într-un final că adevărata stavilă în calea uitării şi a pieirii totale o constituie memoria, prezervată în ceva mai mult decât o simplă, banală, meschină hârțogăraie.

Nu moartea condamnă numele si persoanele care le poartă la pieire, ci uitarea. Farsa unui păstor de a schimba între ele numerele mormintelor,  distrugerea originalului unde fusese înscrisă data morții femeii necunoscute sunt măsuri luate împotriva stării de uitare, de indiferență față de soarta celor dispăruți, acestea culminând cu reorganizarea Arhivei Generale, care va reuni atât arhiva numelor celor vii, cât și a celor morţi. În același loc, în aceeași sală imensă, tocmai pentru a readuce toate numele în prezent.

Cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa ce se ascunde dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de la uitare. Funcționarul va continua să vegheze astfel asupra numelor. Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.

Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.

Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine.

Aici a trăit o femeie care s-a sinucis din motive necunoscute, care a fost căsătorită şi a divorţat, care s-ar fi putut duce să locuiască cu părinţii dupa divorț, dar care a preferat să rămină singură, o femeie care, ca toate celelalte, a fost mai intii fetiţă iar apoi domnişoară, dar care, incă de pe atunci, intr-un mod nedefinit, dar sigur, era deja femeia care urma să devină, o profesoară de matematică al cărei nume de fiinţă vie s-a aflat în Arhiva Generală a Stării Civile alături de numele tuturor fiinţelor vii din acest oraş, o femeie al cărei nume de moartă s-a intors în lumea vieţii pentru că domnul Jose s-a dus să-l răscumpere lumii morţii, numai numele, nu şi pe ea, căci nu are puteri atît de mari un simplu registrator.

Jose Saramago- Toate numele, Ed. Polirom, 2011

sursa foto