Muzeul inocenței

Muzeul Inocenței, Istanbul

Muzeul inocenței este romanul pamukian care mi-a suprasolicitat răbdarea de până acum. Dacă Zăpezii i-am acordat încă o șansă, reușind la final să mai întrevăd rămășițe din plăcerea dată de un început promițător, în cazul de față a trebuit să mă înarmez cu și mai multă răbdare, fiindcă de consecvență nicicând să fie vorba.

Romanul a fost terminat cu chiu, cu vai, în câteva luni, ajungând la un moment dat să mă întreb, scârbită, dacă o să pot trece vreodată de scenele parcă repetitive, disperante, adesea cretinoide. Răstimp în care mi-am văzut de alte multe lecturi și m-am delectat cum se cade, până la o incontestabilă deferență, cu ele. Și răstimp în care acestui roman i s-a conferit statutul de: lectură doar în cazuri extreme de plictis (a se vedea dorință masochistă). Ca să nu mai spun cum s-a desfășurat lectura, de la atâtea descrieri melancolice- agasante, sărirea câtorva pagini plictisitoare- revenirea la ele, datorită mustrării de conștiință, devenise ceva uzual.

Pasiunea personajului principal – Kemal bey față de duduia Füsun este exagerată, absurdă și tulburătoare. Iar când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, cu banii câștigați de pe urma decernării premiului Nobel, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură de-a lungul anilor din casa acesteia, și când am mai observat și faptul că la muzeu poți intra cu biletul tipărit în interiorul cărții, mi-am spus că: gata! ajunge! Se mai îndrăgosteşte omul şi suferă, dar viaţa merge mai departe! Cât de nătărău să fii să te mulțumești cu strângerea mărunțișurilor pe care Füsun le-a atins, precum mucuri de țigară, nasturi, ace, agrafe, șervețele, tot soiul de câini bibelou de pe televizorul familiei, cu mese desfășurate, la început, într-o atmosferă încărcată, cu privitul la televizor, cu oftatul, cu privitul și mai insistent discreto-voalato-direct la persoana iubită de o manieră compulsivă, şi cu vorbitul cu papagalul Lămâie și să tot aștepți noi oportunități, noi vizite, noi mese, noi…?

Sunt conștientă de faptul că această poveste stânjenitoare nu este doar povestea unor îndrăgostiți și a unei dragoste obsesive, neputincioase, cât este povestea Istanbulului și a prefacerilor unei societăți conservatoare, tradiționaliste. Este o transpunere ieșită din comun a unei ficțiuni în realitate și o dorință de conservare a timpului, prin păstrarea acelor fragmente de viață istanbuleză prezervate în obiecte mai mult sau mai puțin utile, de vreme ce Pamuk și-a realizat, de la bun început, romanul ca pe un soi de catalog al muzeului.: Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire.

Pamuk supralicitează, astfel, răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene în care manifestările obsesionale ale lui Kemal sunt în centrul atenției. Chiar dacă Pamuk încearcă doar să redea atmosfera nelalocul ei și dimensiunile covârșitoate ale pasiunii mistuitoare ale personajului său, nu puține sunt paginile, descrierile, evenimentele repetitive care devin plictisitoare.

Nu pot însă să nu recunosc meritele incontestabile ale acestei opere: Muzeul inocenței este mai mult decât un prozaic și absurd roman de dragoste, conferă informații de preț despre cultura turcească și despre prefacerile dureroase și greoaie ale unei societăți sărace, dominate de idealuri religioase, nepregătite să-și însușească modernizările lumii occidentale.

Cât despre viitoarele opere pamukiene de care ar trebui să mă îngrijesc în a le lectura, doresc doar să dau dovadă de mai multă răbdare și consecvență, mai ales, când o să vină vorba de un Mă numesc Roșu.

Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele și socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situația în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărți, filme sau opere.

Aș dori să le spun cititorilor și vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferința din dragoste este un întreg. Adevărata suferință din dragoste se statornicește în cel mai însemnat punct al existenței noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab  și ni se răspândește irepresibil în tot corpul, în toată existența, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiți fără speranță, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri și neliniști nu reprezintă altceva decât  propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viață a fost cu totul răvășită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească și mai mult, deși fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socotește că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putință doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

Aș dori să le pot explica puțin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca și de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înșelător și că există, pe de o parte, timpul nostru și, pe de altă parte, timpul „oficial”- cel pe care îl împărtășim cu ceilalți. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât și pentru a-i ajuta să priceapă cum arăta viața în casa aceea.

(…) îmi dădeam seama, de cum intram pe ușă și-o vedeam pe Füsun, că (…) departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraiște. Când o vedeam pe ea, simțeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor și mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

Peste multă vreme, când viața urma să mă pună față în față cu cei mai obsedați, mai stranii și mai nefericiți colecționari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii și fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anumeau simțeau acei confrați ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artiști și ce semnificație îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam, fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu. (…)
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Orhan Pamuk- Muzeul inocenței, ed. Polirom, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2 & sursa foto 3 & sursa foto 4

La un ceai cu Domnul Ibrahim, cu Tanti Roz și cu Pilat din Pont

Într-o zi am devorat trei cărți de Eric-Emmanuel Schmitt. Din varii recenzii mi-a fost dat să înțeleg că scurtimea acestor cărți nu aduce atingere în niciun fel profunzimii și delicateții redactării acestora. În puține pagini, autorul reușește să realizeze scene de o frachețe și de un dramatism pătrunzător, recunoscând că: M-am surprins strângând rândurile, voind să nu păstrez decât esenţialul, să surprind în fulgerarea unei singure fraze ceea ce putea fi dezvoltat în mai multe paragrafe. Scurt. Prea scurt. Ca viaţa lui Hristos…De ce justeţea la mine înseamnă concizie? Este o calitate, sau un semn de neputinţă? o frază mă înfioară mai mult decât un paragraf. Schiţa unei imagini mă tulbură mai mult decât o descriere completă.

Momo este un băiat evreu din Paris. Părăsit de mamă la naștere și apoi de tată la vârsta de 13 ani, din cauza sterilității sufletești și a incapacității acestuia de a-i asigura o copilărie normală, Momo se împrietenește cu Domnul Ibrahim, băcanul musulman de pe stradă (acesta prezicează de mai multe ori că Momo trebuie să diferențieze între a fi arab și a fi musulman: el nu este arab, ci musulman, fiind născut în Cornul de Aur). Băiatul descoperă lăuntric că religia musulmană, prin revelarea Coranului de către Domnul Ibrahim, este mai în măsură să-i astâmpere foamea de cunoaștere decât cea ebraică. Momo îl va însoți pe bătrânul băcan în ultima lui călătorie, cu valențe spirituale, către pământul natal.

— Ia spune-mi şi mie, Momo, ce înseamnă pentru tine să fii evreu?
— Păi, ştiu şi eu, domnu’ Ibrahim? Pentru tata înseamnă să fii posomorât cât e ziua de lungă. Pentru mine nu-i decât… ceva care mă împiedică să fiu altceva.

Omului căruia Dumnezeu nu i-a revelat viaţa în mod nemijlocit, nu cărţile au să i-o reveleze, să ştii asta de la mine, Momo.

— Tatălui tău, Momo, i-a lipsit în viaţă exemplul. A crescut fără părinţi deoarece aceştia au fost prinşi de nazişti si ucişi în lagăr. Fără îndoială s-a simţit întotdeauna vinovat de a nu le fi împărtăşit soarta. De a fi rămas în viată. Si, dacă a decis s-o sfârşească sub roţile unui tren, poate că nu-i o întâmplare.
— Cum adică ?
— Părinţii și rudele lui au fost încărcaţi în trenuri, ca animalele, şi duşi la moarte. Poate că tatăl tău a căutat toată viata un tren, propriul său tren… Şi, dacă i-a lipsit forţa de a trăi, n-a fost din cauza ta, Momo, ci din pricina a tot ceea ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat înainte de venirea ta pe lume.

Secretul fericirii este s-o iei pe îndelete.

Sttt, nu te teme, nu mor, mă reintegrez în necuprins, Momo.

Eric-Emmanuel Schmitt- Domnul Ibrahim și florile din Coran, ed. Humanitas, 2006

Oscar are zece ani şi este bolnav de leucemie, în stadiul terminal. Băiatul este înzestrat cu o putere de caracter și cu o maturitate, cum rareori poti să întâlnești la cei adulți. Oscar știe că va muri. Tanti Roz, o infirmieră bătrână, este în stare să născocească tot soiul de povești de viață absurde și comice pentru a-i ușura suferința. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi rămasă ca şi cum ar trăi zece ani şi-l sfătuiește să-i scrie epistole lui Dumnezeu, ca un ultim gest de alinare. Oscar va trăi astfel cât zece, se va bucura de frumusețea copilăriei, se va confrunta cu vicisitudinile vieții de adult, se va îndrăgosti, își va întemeia o familie, se va mâhni de singurătatea și suferința bătrâneții, va spera în frumos și se va teme de moarte, de urât și de necunoscut. Un traseu emoţionant al tuturor vârstelor şi al unei vieți pline de experienţe umane de neegalat.

Îmi dau seama că nu sunt un bolnav cum trebuie, ci unul din ăia care-i impiedică pe oameni să creadă că medicina e o chestie formidabilă.

– Ştii, Tanti Roz, am impresia că oamenii au născocit un alt fel de spital decât cel care există de-adevăratelea. Unu’ în care te faci că vii ca să te vindeci, când tu de fapt intri acolo ca să mori.

– Oamenii se tem de moarte deoarece necunoscutul îi sperie. Dar la urma urmei ce-i necunoscutul? Eu ţi-aş propune, Oscar, să nu te temi, ci să ai încredere. Uită-te la chipul lui Dumnezeu pe cruce: îndură durerea fizică, dar moral nu încearcă nici o suferinţă pentru că are încredere. Şi-atunci până şi cuiele îl dor mai puţin. În sinea lui îşi spune întruna: mă doare, dar asta nu înseamnă că o să fie rău. Vezi, în asta constă de fapt beneficiul credinţei.

– Nu. Nu mă înţelegi. De ce lasă el să existe boală şi bolnavi? Din două una: ori e rău,ori nu prea e cine ştie ce de capul lui.
– Oscar, boala este un fapt, ca şi moartea, nu o pedeapsă.

Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară. Urmându-ţi aşadar sfatul, m-am străduit să-l pun în aplicare. Contemplând lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi pătrunde în nări făcându-mă să respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Fremătam de o bucurie necuprinsă şi pură. Aceea de a exista. O bucurie care mă fermeca.
Îţi mulţumesc, dragă Dumnezeu, că ai făcut asta pentru mine. Era ca şi cum m-ai fi luat de mână şi m-ai fi dus în miezul tainei ca să o cuprind cu mintea. Îţi mulţumesc.

Incerc să le explic părinţilor mei că viaţa e un dar buclucaş. La început ai tendinţa să-l supraestimezi crezând că viaţa pe care ai primit-o este veşnică. Apoi, dimpotrivă, îl subestimezi, găsind că-i o porcărie, scurtă de nu-nţelegi nimic din ea şi pe care uneori ţi-ar veni s-o arunci de să nu se vadă. Abia către sfârşit pricepi că nu-i vorba de nici un dar, ci de un simplu împrumut. Pe care trebuie să încerci să-l meriţi. La cei o sută de ani ai mei pot spune că ştiu despre ce vorbesc. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atâta se cade să ai bunul gust de a aprecia viaţa. Trebuie să devii rafinat, artist. La douăzeci de ani, orice cretin ştie să se bucure de viaţă, dar la o sută, când nici măcar să te mişti nu mai eşti în stare, trebuie să ştii să-ţi pui inteligenţa la lucru.

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă. Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: „Numai Dumnezeu are voie să mă trezească“.

Eric-Emmanuel Schmitt- Oscar și Tanti Roz, ed. Humanitas, 2006

În „Evanghelia după Pilat”, E.E.Schmitt suprinde cu măiestrie, pe de o parte, latura profund umană a lui Ieșua, prin destăinuirea acestuia asupra ultimelor sale zile din viață și a rolului asumat și prin faptul că acesta trece prin varii trăiri și încearcă o multitudine de simțăminte omenești: bucurie, furie, tristețe, speranță, dezamăgire, deznădejde (Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?- un strigăt care exprimă într-o manieră tulburătoare umanitatea lui Isus), încredere, siguranță, tulburare, îndoială. Pe de altă parte, guvernatorul Iudeei, Pontius Pilatus, se îndoiește de latura divină și miraculoasă a lui Ieșua, de faptul că este Fiul lui Dumnezeu, de rolul său de Mesia și de faptul că acesta se poate sacrifica de dragul și pentru salvarea omenirii, urmând să învie în mod real într-a treia zi de la crucificare. Pilat se lasă tot mai convins de către soția sa de faptul că învierea îi conferă, în realitatea sa pământească, statutul de Dumnezeu.

Desigur, am văzut paralitici ridicându-se, orbi recăpătându-şi vederea, şchiopi mergând drept, leproşi vindecaţi, femei care nu mai pierdeau sânge, surzi care vorbeau, posedaţi scăpaţi de demoni. Faima mea se reduce la acest lucru, însă nu se pomeneşte niciodată de cei rămaşi suferinzi, când nici eu, nici ei n-am putut face nimic. N-am nici un fel de puteri, poate una singură, să-i ajut să deschidă poarta, aflată în adâncul fiecăruia, poarta care duce laDumnezeu. Pe această poartă eu nu pot pătrunde singur, trebuie ca ei să mă urmeze.

în ochii lor, eram un vraci. Nu mai voiau să audă că minunile mele aveau o noimă mai înaltă, că acest lucru cerea o îndoită credinţă, a celui suferind şi a celui care vindecă, îmi trimiteau fel de fel de leneşi, de neîncrezători şi, dacă vindecam numai unul din zece, acea unică minune îmi mai adăuga un tidu de glorie care căpăta proporţii neobişnuite.

Felul meu de a coborî în adâncul meu spre a-l regăsi pe Tatăl ceresc, revenind plin de o iubire fără margini, îi mânia pe arhierei; ei se mulţumeau cu legile scrise şi vedeau ruptura mea faţă de respectul tradiţiei: vindecam în ziua de Sabat, mâneam în ziua de Sabat, lucram în ziua de Sabat. Ce importanţă avea? Sabatul e făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat.

Eu nu păstoream oameni, eu păstoream suflete. Da, doream să schimb lumea, dar nu cum mă sileau ei. Nu voiam să fac o răzmeriţă, să mă pun în fruntea celor săraci, a celor blânzi, a celor obidiţi, a femeilor sărmane, luând cu asalt Palestina, răsturnându-i pe cei ce deţineau puterea, bogăţiile, slava. Singura răsturnare la care îi chemam era cea lăuntrică. Nu eram chemat pentru lumea din afară, lumea lui Cezar, a lui Pilat, a cămătarilor şi a şarlatanilor.

Putem fi siliţi să ne alăturăm? Putem fi siliţi să iubim? Depinde de noi înşine să consimţim Ia credinţă şi la iubire, leşua respectă oamenii. Prin mesajul său ne trimite un semn, dar ne lasă să-l înţelegem singuri. Ne respectă prea mult pentru a ne constrânge. Pentru că ne preţuieşte, ne îngăduie să ne îndoim. Această alegere pe care ne-o lasă este un alt nume al misterului său.

Eric-Emmanuel Schmitt- Evanghelia după Pilat, ed. Humanitas, 2010

Tropicul Cancerului

Tropicul Cancerului este mai mult decât o capodoperă scandalizatoare. În spatele fixațiilor sexuale, a limbajului licențios, a descrierilor impudice, a oscenității se ascund nu numai o scriitură poetică, de o încărcătură senzuală remarcabilă, ci și o operă din care transpare un covârșitor pesimism, dar și insuportabila obsesie a morții și a iremediabilului cancer de care suferă Universul. În plus, este un portret sublim al Parisului, unul plin de viaţă, magnetic, păcătos, teribil de uman. De aceea am ales citatele de mai jos în pofida nenumăratelor și mult prea savuroaselor descrieri erotice. Filozofia de viață a lui Miller este mult prea însemnată prentru a nu fi apreciată la justa ei valoare!

Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții… a ce vrei tu. O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui– în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

-De ce nu-mi arăți și mie Parisul despre care ai tot scris?
Știu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela vreodată acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissement sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătății mele, dorinței mele nestăpânite pentru ea. Un Paris așa de imens! Ar fi nevoie de o viață de om ca să-l mai explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o dețin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenții. Este un Paris care trebuie trăit, experimentat zi de zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care crește în tine ca un cancer și crește, și crește până te devorează de tot.

La Paris poti trăi- iată ce-am descoperit eu!- numai din zbucium și suferință. E o hrană amară, desigur, dar poate cea mai potrivită pentru unii oameni.

Nici un om n-a venit pe lume destul de ușor, destul de voios pentru a se putea desprinde de pământ!

Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acesui lucru pe care azi îl numim o „crăpătură” sau o „gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca „obscene”, lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca acestă civilizație smintită să arate ca un crater.

Bărbatul care duce la buze butelca divină, criminalul ce îngenunchează în piață, inocentul care descoperă că toate cadavrele put, nebunul care dansează cu fulgere în mâini, călugul ce-și ridică pulpana sutanei ca să se pișe peste lume, fanaticul ce-și umple sacul cu bibioteci ca să descopere Cuvântul, toți aceștia sunt topiți în plămada ființei mele, toți aceștia alcătuiesc confuzia mea și extazul meu. Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman și pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simțuri, restricționată de legi morale și coduri, definită prin platitudini și „isme”.

Henry Miller- Tropicul Cancerului, ed. Univers, București, 2007

sursa foto

Iarna decanului

Ceea ce spun nu e decat ceea ce vad ca se intampla. Inca nu am ajuns la partea cea mai rea a lucrurilor: mahalele pe care le purtam in sufletul nostru. Interiorul interiorului fiecarui om.

In partea asta de glob ti se stabileste de catre altii nivelul de suferinta. Conducerea are puterea de a-l stabili. Toata lumea trebuie sa inteleaga acest monopol si sa fie pregatita sa-l accepte. La noi, in vest, lucrurile stau altfel. America nu o sa ia niciodata o pozitie deschisa in problema nivelului de suferinta, pentru ca e o societate bazata pe placere, o societate a placerii, care tinde sa gandeasca despre ea ca e si o societate a blandetii. O societate liberala blanda trebuie sa descopere cai blande pentru a institutionaliza suferinta, pentru a o face compatibila cu progresul, cu veselia. Asadar, la noi, cand oamenii sunt brutali, cand ucid, incercam sa le gasim o justificare in faptul ca au fost frustrati, sau ca-s otriviti cu plumb, sau ca vin din zone inapoiate ale tarii, sau ca au nevoie de tratament psihiatric.Aici insa, se adopta deschis poztita ca un numar de atatia si atatia oameni urmeaza sa sufere.

Orasele sunt stari de spirit, stari emotionale, in cea mai mare parte distorsiuni colective, in care fiintele omenesti prospera si sufera, in care isi investesc sufletul in dureri si placeri, considerate drept dovezi de realitate.

Saul Bellow- Iarna decanului, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Toxic

Nici ca se putea un moment mai indicat pentru a ma pierde intr-o astfel de profunzime introspectiva a unei crize mai degraba medicamentoase, decat clinice… boala lui Sagan s-a suprapus cu declansarea unui noi puseu al meu… suferintele ei le vad reflectate, intr-o maniera mai mult sau mai putin corespunzatoare, in suferintele-mi… m-am simtit pe rand buturuga, ramasita de super glue, zvacnitura necontrolata, intoxicare cu antiinflamator… de data asta, lacrimile-mi au fost prea putin constistente fata de cele de mai ani, disperarea, rusinos de insignifianta… toxicitate transformata in obisnuinta nefasta… mai schiopatez prin viata, ma mai sprijin buimaca de pereti, pana cand?!

Un jurnal rascolitor, ilustrat superb de catre Bernard Buffet, aparut la o editura de care m-am atasat de la primul contact, editura Art. Ma reflectez atat de bine in suferinta-ti, in singuratatea-ti, in teama-ti de urgia ce va sa vie, Françoise Sagan! Atat de bine!

Incerc cu disperare sa nu trisez, dar e de-ajuns sa ma gandesc, si imediat se declanseaza totul. Astept sa devina cu adevarat dureros, e singura solutie. Macar sa nu mai fie monstruos de enervant ca acum. Ma pandesc: sunt o fiara care pandeste alta fiara. In strafundurile mele.

De multa vreme n-am mai trait cu mine insami. Efectul e ciudat.

Poate ca altceva trebuie sa semnalez, daca jurnalul se vrea a fi complet. Faptul ca m-am obisnuit putin cate putin cu ideea mortii, privind-o ca pe o idee plata, o solutie ca oricare alta, daca boala nu-mi trece. Ma inspaimanta si ma dezgusta, dar a devenit un gand la ordinea zilei, pe care cred ca-l pot pune in practica daca vreodata… Ar fi trist, dar necesar, nu sunt in stare sa trisez prea mult timp cu propriul meu corp. Sa ma omor, Doamne, ce singur poti fi uneori.

Am avut o crampa, am o crampa la mana dreapta care ma terorizeaza. Maine-dimineata ies de-aici, sa nu ne mai gandim la altceva. Sa ne gandim ca peste un an etc. Urata amintire. Mi-e frica de 4 luni. Mi-e frica si am obosit sa-mi tot fie frica.

Françoise Sagan- Toxic

Citind Lolita in Teheran

Cine se lupta cu monstrii trebuie sa aiba grija ca intre timp sa nu devina si el monstru. Si-atunci cand privesti adanc intr-un abis, abisul priveste si el in tine. Nietzsche

Un val care desparte suflete frumoase de o realitate inspaimantator de intolerabila… culori fade, menite sa mascheze adevarata feminitate… parte de istorie absurda… alungarea sahului si, implicit, a iluminismului arab… indoctrinare… religie impinsa la extrem… cazuri tragice… revolte surde, neinsemnate… instaurarea terorii… fundamentalism… inabusirea exprimarii artistice de catre un cenzor orb… mult prea asprul Khomeini… interzicerea vechilor placeri… militienii Garzii Revolutionare… blamarea Americii si a imperialismului european… factiuni studentesti ultrareligioase… abolirea libertatilor pentru femei: nu unghii lacuite, nu farduri, nu haine mulate si colorate! o simpla suvita, scapata de sub val, poate trece cu usurinta drept instigare sexuala! nu rasete, nu plimbari neinsotite, nu priviri piezise, nu nu nu! inutilul razboi cu Irakul… propaganda misela… condamnari inscenate… executii… razii… bombardamente… cer plumburiu… lume valurita!

Inconjurata de toate acestea, tematoare insa bravand la ideea de a evidentia adevaratele valori literare si nu numai, Azar Nafisi infiinteaza un club literar, unde studentelor sale li se va permite debarasarea nu numai de valurile infame, ci si de prejudecatile de pana atunci. Vietile celor sapte fete, una mai traznita decat cealalta, se vor impleti de minune cu vietile personajelor create de Fitzgerald, Henry James, Nabokov, Jane Austen. Unele vor prelua exemplul lui A.N., ajungand sa profeseze si sa le insereze si altora din dorinta de frumos si de veritabil, deprinsa in urma atator cursuri in casa acesteia, altele vor parasi tara, altele se vor plafona, devenind casnice, insa tanjind mereu dupa viata boema din tinerete. Fiindca realitatea, asa desarta cum e ea, poate fi intruchipata in culorile viselor celor mai vii! Totul condimentat de o inghetata vanilata sau de o cafea minunata, cu care numai femeile iraniene stiu sa se delecteze!

Viata capatase consistenta unei opere de fictiune scrise de un autor prost, ce nu era in stare sa restabileasca ordinea si logica intre personaje, in vreme ce acestea o luau razna. Trebuia sa fie o perioada de pace, de reconstructie, pentru ca ritmul obisnuit al vietii sa se reinstaureze, cu toate acestea, ne coplesea o cacofonie de voci care ajunsese sa acopere sunetul sumbru al razboiului.

Aflandu-ne sub o supraveghere atat de minutioasa, cum am fi putut separa probleme personale de cele politice? Era un sentiment placut sa  ai pe cine da vina -„iar suferinta este un alt prost obicei„, dupa cum spunea Bellow in Herzog.

Imi tot imaginez ca se mai adauga inca un articol la Declaratia Universala a Drepturilor Omului: dreptul de a avea acces liber la imaginatie. Am ajuns sa cred ca o democratie veritabila nu poate exista fara libertatea aceasta si fara dreptul de a folosi fictiunea fara nicio restrictie. Pentru a duce o viata implinita, omul trebuie sa aiba posibilitatea de a crea si a exprima public universuri private, visuri, ganduri si dorinte, si de a avea acces permanent la comunicarea intre spatiul public si cel privat. Cum altfel am putea sti daca existam, simtim, dorim, uram sau ne temem?

Vorbim despre fapte, si totusi faptele exista doar partial pentru noi, daca nu sunt repetate si recreate prin intermediul emotiilor, gandurilor si sentimentelor. Mie mi se pare ca nu existam cu adevarat, sau ca existam numai pe jumatate, pentru ca nu ne puteam intelege pe de-a-ntregul pe noi insine si nu puteam comunica cu lumea la nivel imaginar, din pricina ca inventivitatea noastra servise unui joc politic.

Azar Nafisi- Citind Lolita in Teheran

Tunelul

Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o plane­tă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.

Într-adevăr, aşa să fie? Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în între­gime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?

Mă întreb însă de ce trebuie să fie reali­tatea atât de simplă? Viaţa mi-a dovedit că, dimpotrivă, niciodată nu-i simplă şi chiar atunci când o situaţie ţi se pare uluitor de clară, când crezi că se sprijină pe ceva simplu de tot, descoperi, dedesubt, mobile foarte com­plexe. Un exemplu foarte comun: lumea care dă bani cerşetorilor. Se spune despre ea că-i mai generoasă şi mai bună decât cea care nu dă. Îmi permit să tratez cu tot dispreţul această teorie. Fiecare ştie că viaţa unui cerşetor (a unui cerşetor adevărat) nu-i asigurată cu zece centavos sau cu o bucăţică de pâine: e asigurată doar viaţa psihologică a celui ce-şi cumpără în acest fel, pe nimica toată, liniştea sufletească şi titlul de om generos. Gândiţi-vă cât de meschină e această lume care nu se hotărăşte să cheltuiască mai mult de zece cen­tavos pe zi pentru a-şi putea asigura liniştea sufletească şi ideea reconfortantă şi vanitoasă de bunătate. De câtă puritate morală şi de cât curaj e nevoie pentru a purta povara mizeriei umane, fără această ipocrită (şi cămătărească) filantropie!…

Dumnezeule, cât de uşor te puteai îndoi de natura umană gândindu-te că între anumite pasagii melodice din Schumann sau Brahms şi un lupanar pot să existe tainice şi tenebroase legături subterane.

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două cori­doare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise. Ora întâlnirii sosise! Era adevărat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele?

N-a existat decât o fiinţă care înţelegea pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum încolo vor con­firma acest punct de vedere. Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate.

în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tine­reţea, întreaga viaţă

Ernesto Sabato- Tunelul