“Înfiorător de proastă”, îî strigase Michael. Dacă sunt înfiorător de proastă, nici tu nu ai fost așa de deștept că te-ai căsătorit cu mine. Asta ar fi trebuit să-i răspundă. (…) De bărbați trebuie să-ți fie milă; să-ți fie milă de ei și să-i părăsești. Femeile au fost educate să creadă că bărbații sunt răspunsul. Ei bine, nu sunt. Nu sunt nici măcar o simplă întrebare.
Asigurările de viață (…) în ultimă instanță, oamenii încercau să obțină cel mai bun târg cu putință din moartea lor. Oamenii- genul de oameni cu care avea el de-a face- crescuseră în lipsuri; învățaseră să caute bine înainte de se hotărî să cumpere; acum extindeau instinctele lor comerciale firești și în privința celor mai importante chestiuni. Până și cei care pricepeau că nu ei se vor alege cu banii se lăsau totuși vrăjiți de acest gen de tranzacție. E posibil ca Moartea să vină și să mă ducă departe, dar, băi, băiete, ce gest neghiob din partea ei, pentru că nevastă-mea se va scălda în bani. Dacă Moartea ar înțelege atâta lucru, nu ar fi așa de lacomă.
Și mi-a venit gândul, le ce bun și căsnicia? De ce să rămân? (…) Rămân pentru că totul mă-ndeamnă să plec, pentru că nu are nicio rațiune, pentru că este absurd. Exact cum pretindea cineva că are credință în Dumnezeu pentru că este absurd.
Calea de a învinge moartea este să-ți bați joc de ea, lipsind-o de capacitatea de a stârni groază. Cu o simplă glumă dezarmezi eternitatea. Speriat? Eu, da’ de unde!
E nevoie de o vanitate teribilă ca să-ti iei viața. Sinuciderea nu înseamnă abnegație și uitare de sine. Nu se spune: sunt atât de mizerabil si de lipsit de importanță, încât nu contează dacă mă distrug. Dimpotrivă: ia te uită, sunt suficient de important ca să merite să mă distrug.
Julian Barnes- Privind în soare, ed. Nemira, 2011