Iubita mea, Sputnik

Avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi-ar pierde până şi imperfecţiunea.

Lucrurile greu de înţeles trebuie acceptate ca fiind lucruri greu de înţeles, apoi trebuie lăsate să sângereze.

Cineva îmi aranjase celulele în altă ordine şi-mi desfăcuse legăturile minţii. N-aveam timp să mă gândesc. Tot ce mai puteam face era să-mi caut un adăpost într-un loc sigur – şi asta cât mai repede. Am tras aer în piept şi m-am scufundat în adâncurile conştiinţei. M-am îndreptat spre fund, dând puternic din braţe, şi acolo m-am agăţat cu ambele mâini de un bolovan. Apa îmi strivea timpanele, de parcă se apăra împotriva unui intrus.

De ce suntem atât de singuri ? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce ? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea ?

Ceea ce rămăsese în urmă era nu existenţă, ci absenţă, nu era căldura vieţii, ci nemişcarea memoriei. Părul ei alb îmi sugera inevitabil un mănunchi de ose­minte albite de lumina lunii.

Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viaţa mai departe, în tăcere. Ne apro­piem tot mai mult de sfârşitul timpului care ne-a fost dăruit şi-l vedem cum rămâne în urma noastră.

Haruki Murakami

Un om sfarsit

Eu n-am fost niciodata copil. N-am avut copilarie. Calde si blonde zile de betie copilareasca, lungi ragazuri senine de nevinovatie, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului: ce sunt toate astea? Nu le cunosc sau nu mi le amintesc. Le-am aflat din carti, mai tarziu(…) Copilarie inseamna iubire, copilarie, zburdalnicie, iar eu ma vad in trecut intotdeauna, singuratic, ganditor.

Inca de copil m-am simtit extraordinar de singur si deosebit- nu stiu de ce (…) De fapt, vorbeam foarte putin, chiar si cu ceilalti copii; alintarile ma plictiseau; mofturile ma dezgustau; iar in locul galagiei neinfranate a tovarasilor de cea mai frumoasa varsta, preferam singuratatea ungherelor celor mai ascunse din casa noastra mica, saraca si intunecoasa.

Am fost unul dintre aceia pentru care putin sau jumatate nu conteaza: ori totul, ori nimic! Iar eu am vrut intotdeauna totul- nimic sa nu scape sau sa ramana pe dinafara! Deplinatate si totalitate- si nimic de dorit dupa aceea! Adica sfarsitul, imobilitatea, moartea!

Nu exista semn mai sigur al micimii de suflet decat sa fii multumit de toate. Seninatatea e la locul ei abia spre sfarsitul tineretii, dupa ce ti-ai implinit ocolul in jurul si in inima lucrurilor si te consolezi de nimicul fara margini, gustand clipa care nu se mai intoarce.

Asadar, pe vremea aceea, simteam un puternic dezgust fata de real. Nu aprobam, nu acceptam universul asa cum era. Atitudinea mea era dispretuitoare si mandra. (…) nu acceptam realul obisnuit, superficial, pentru ca voiam un real mai bun, mai adevarat, mai adanc; negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi indrepta ochii, dorinta, intregul suflet spre un viitor mai demn si minunat.

Stiu ca sunt un imbecil, simt ca sunt un idiot, iar acest lucru ma scoate din randurile idiotilor perfecti si multumiti. Sunt superior atat cat sa inteleg ca nu sunt destul de superior (…) jidov ratacitor al cunoasterii.

Va trebui dintr-odata sa incetez sa mai respir, sa mai vad, sa ma mai misc, sa mai sufar? Va trebui sa fac precum ceilalti? Precum toti ceilalti? Toti oamenii mor. Foarte multumesc, oare acesta vi se pare un motiv suficient? N-are decat sa moara cine vrea sa moara: eu sunt eu, n-am nimic cu ceilalti. Nici vorba! Aici trebuie sa fie o greseala, o cumplita neintelegere. Ce motiv ar exista ca sa dispar si eu, in mod stupid, ca oricare altul? Oare nu stiti ca eu port in mine lumea intreaga? (…) Lumea intreaga, cu toate frumusetile si ororile sale, cu ideile si trupurile sale, intreaga lume se afla aici, inauntrul meu, si ar fi nimicita de as muri (…) e oare drept ca tot ce port in mintea si in sufletul meu, ca toata aceasta nemarginita colcaiala de ganduri si amintiri, de imagini si ganduri sa se sfarseasca, sa se opreasca pentru totdeauna? Cum as putea sa-mi inchipui ca lumea va continua sa existe, din moment ce nu sunt in stare s-o gandesc decat cu gandul meu?

Va trebui cel putin sa recunoasteti ca sunt sfarsit fiindca m-am apucat de prea multe lucruri si ca nu mai sunt nimic pentru ca am vrut sa fiu totul!

Giovanni Papini- Un om sfarsit

Doamne, am asteptat un sfert de secol ca sa dau de Papini si al lui „”om sfarsit”” si ca sa dobandesc confirmarea faptului ca numai un autor italian ar fi putut sa ma inteleaga acum mai bine de jumatate de secol, sa fie si el macinat de ganduri monstruoase ca cele de mai sus, sa fie creat dupa calapodul meu intim, sa imi impartaseasca din setea-mi distructiva de absolut!

Am fost retrasi amandoi, am preferat sa citim sau sa studiem in copilarie, pe cand alti tanci de varsta noastra se jucau de-a v-ati ascundelea zgomotos chiar sub balcoanele noastre, am iubit singuratatea, am dorit sa sorbim intregul izvor al cunoasterii, am dorit sa devenim spirite enciclopedice, am citit hulpav, am filosofat nespus, am depanat ganduri si planuri marete de viitor, ne-am dorit recunoasterea celorlalti fiindca prea eram superiori atator bicisnici si depravati, am considerat ca lumea se va sfarsi, TREBUIE sa se sfarseasca odata cu noi, cum ar mai putea ea, cum si-ar permite sa isi continue existenta ei abjecta dincolo de noi? Fiindca, draga Giovanni, am tanjit cu disperare dupa ABSOLUT, am dorit sa dobandim prin intermediul cunoasterii TOTUL, am sperat sa posedam TOTUL SAU NIMIC! De aici si disperarea de a nu-l atinge, de aici si intoarcerea la simplul si mult mai pamantescul statut de „om sfarsit”!

Unul, niciunul si o suta de mii

www.tracologie.info

Am luat atunci o hotărâre disperată: să-l urmăresc mereu pe străinul acela care era în mine şi-mi scăpa; pe care nu-l puteam fixa într-o oglindă, deoarece de­venea imediat eul pe care-l cunoşteam; acela care tră­ia pentru ceilalţi şi pe care eu nu puteam să-l cunosc; pe care ceilalţi îl vedeau trăind, şi eu nu. Voiam să-l văd şi să-l cunosc şi eu aşa cum îl vedeau şi-l cunoşteau cei­lalţi. Repet, pe atunci credeam că acel străin era unul sin­gur: unul pentru toţi, cum unul singur credeam că sunt eu pentru mine. Curând însă drama mea atroce s-a complicat cu descoperirea celor o sută de mii de Mos­carda care eram eu nu numai pentru ceilalţi, ci şi pen­tru mine, toţi cu acelaşi nume de Moscarda, urât până la cruzime, toţi cuprinşi în acest biet trup al meu, care era şi el doar unul, unul şi nici unul, vai, dacă mă aşe­zam în faţa oglinzii şi îl priveam fix şi nemişcat în ochi, golindu-l de orice sentiment şi urmă de voinţă.

Şi la ce vă ajută deci conştiinţa? Să vă simţiţi singuri? Nu, Doamne. Singurătatea vă sperie. Şi ce faceţi atunci? Vă imaginaţi o grămadă de capete. Toate ca al vostru. O mulţime de capete ce sunt chiar al vostru. Care, la un semn, trase de voi ca printr-un fir invizibil, spun da şi nu, şi nu şi da, după cum vă este voia. Şi asta vă liniş­teşte şi vă dă siguranţă. Hai că e un joc nemaipomenit ăsta, cu conştiinţa care vă e de ajuns.Şi, prins de chinul acesta, mă înstrăinasem aşa de tare de mine însumi, încât îmi dădeam trupul, ca un orb, pe mâinile altora, ca fiecare să-şi ia din toţi acei străini in­separabili pe care-i purtam în mine pe acela care era al lui şi, dacă voia, să-l bată; dacă voia, să-l îmbrăţişeze; sau chiar să-l ducă la balamuc.

Nimic nu tulbură şi nu deconcertează mai tare decât doi ochi goi care arată că nu văd, sau că nu văd ceea ce vedem noi. „De ce te uiţi aşa?”Şi nimeni nu se gândeşte că toţi ar trebui să ne ui­tăm mereu aşa, fiecare cu ochii plini de spaima pro­priei singurătăţi fără leac.

Când trăieşti, trăieşti şi nu te vezi. A te cunoaşte înseamnă a muri. Dumneavoastră staţi şi vă uitaţi atâta în oglindă, în toate oglin­zile, deoarece nu trăiţi; nu ştiţi, nu puteţi sau nu vreţi să trăiţi. Vreţi să vă cunoaşteţi prea mult, şi nu trăiţi.

Eu sunt viu şi nu termin. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; mâine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond.

Să te gân­deşti la moarte, să te rogi. Mai sunt şi unii care simt ne­voia aceasta, şi-i dau glas prin clopote. Eu nu mai simt o astfel de nevoie; fiindcă eu mor în orice clipă şi re­nasc nou şi fără amintiri: viu şi întreg, dar nu în mine, ci în orice lucru din afară.

Luigi Pirandello- Unul, niciunul si o suta de mii

Castelul

Birocratie kafkaniana senila si excesiva… o administratie inutila, insa care se lasa divinizata de oamenii simpli din sat, tocmai dintr-o reala incapacitate de a-i putea patrunde dedesubturile… anonimul K., cel care nu se poate obisnui cu astfel de legi neroade si care este hotarat de a-si urma calea, indiferent de obstacolele interpuse voit… drum nesfarsit spre un castel monstruos… administratie, o adevarata piaza rea… alienare… lipsa comunicarii eficiente… tragismul singuratii… tatonarea inutila printre slujitori neinsemnati… ambiguitatea povestirilor despre birocratul Klamm, cel menit de a-l salva din tot acest tavalug administrativ repulsiv… nerozia celor nevinovati si dezagreati de catre ai lor dar care tot mai spera la o iertare absurda din partea sistemului… Klamm, „iluzie” in ceha… rautatea si indiferenta celor din jur… asteptarea nesabuita a mesagerului cu valente cristice Barnabas… tradarea logodnicei intrigante… sfarsitul cel mai plauzibil: strainului K. ii se permite sa se stabileasca pe pat de moarte in sat, dupa ce toata viata si-a indrept tanjind privirile spre colina de la marginea satului si a sperat la patrunderea in infamul castel!

Toxic

Nici ca se putea un moment mai indicat pentru a ma pierde intr-o astfel de profunzime introspectiva a unei crize mai degraba medicamentoase, decat clinice… boala lui Sagan s-a suprapus cu declansarea unui noi puseu al meu… suferintele ei le vad reflectate, intr-o maniera mai mult sau mai putin corespunzatoare, in suferintele-mi… m-am simtit pe rand buturuga, ramasita de super glue, zvacnitura necontrolata, intoxicare cu antiinflamator… de data asta, lacrimile-mi au fost prea putin constistente fata de cele de mai ani, disperarea, rusinos de insignifianta… toxicitate transformata in obisnuinta nefasta… mai schiopatez prin viata, ma mai sprijin buimaca de pereti, pana cand?!

Un jurnal rascolitor, ilustrat superb de catre Bernard Buffet, aparut la o editura de care m-am atasat de la primul contact, editura Art. Ma reflectez atat de bine in suferinta-ti, in singuratatea-ti, in teama-ti de urgia ce va sa vie, Françoise Sagan! Atat de bine!

Incerc cu disperare sa nu trisez, dar e de-ajuns sa ma gandesc, si imediat se declanseaza totul. Astept sa devina cu adevarat dureros, e singura solutie. Macar sa nu mai fie monstruos de enervant ca acum. Ma pandesc: sunt o fiara care pandeste alta fiara. In strafundurile mele.

De multa vreme n-am mai trait cu mine insami. Efectul e ciudat.

Poate ca altceva trebuie sa semnalez, daca jurnalul se vrea a fi complet. Faptul ca m-am obisnuit putin cate putin cu ideea mortii, privind-o ca pe o idee plata, o solutie ca oricare alta, daca boala nu-mi trece. Ma inspaimanta si ma dezgusta, dar a devenit un gand la ordinea zilei, pe care cred ca-l pot pune in practica daca vreodata… Ar fi trist, dar necesar, nu sunt in stare sa trisez prea mult timp cu propriul meu corp. Sa ma omor, Doamne, ce singur poti fi uneori.

Am avut o crampa, am o crampa la mana dreapta care ma terorizeaza. Maine-dimineata ies de-aici, sa nu ne mai gandim la altceva. Sa ne gandim ca peste un an etc. Urata amintire. Mi-e frica de 4 luni. Mi-e frica si am obosit sa-mi tot fie frica.

Françoise Sagan- Toxic

Tunelul

Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o plane­tă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.

Într-adevăr, aşa să fie? Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în între­gime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?

Mă întreb însă de ce trebuie să fie reali­tatea atât de simplă? Viaţa mi-a dovedit că, dimpotrivă, niciodată nu-i simplă şi chiar atunci când o situaţie ţi se pare uluitor de clară, când crezi că se sprijină pe ceva simplu de tot, descoperi, dedesubt, mobile foarte com­plexe. Un exemplu foarte comun: lumea care dă bani cerşetorilor. Se spune despre ea că-i mai generoasă şi mai bună decât cea care nu dă. Îmi permit să tratez cu tot dispreţul această teorie. Fiecare ştie că viaţa unui cerşetor (a unui cerşetor adevărat) nu-i asigurată cu zece centavos sau cu o bucăţică de pâine: e asigurată doar viaţa psihologică a celui ce-şi cumpără în acest fel, pe nimica toată, liniştea sufletească şi titlul de om generos. Gândiţi-vă cât de meschină e această lume care nu se hotărăşte să cheltuiască mai mult de zece cen­tavos pe zi pentru a-şi putea asigura liniştea sufletească şi ideea reconfortantă şi vanitoasă de bunătate. De câtă puritate morală şi de cât curaj e nevoie pentru a purta povara mizeriei umane, fără această ipocrită (şi cămătărească) filantropie!…

Dumnezeule, cât de uşor te puteai îndoi de natura umană gândindu-te că între anumite pasagii melodice din Schumann sau Brahms şi un lupanar pot să existe tainice şi tenebroase legături subterane.

Parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să ştim că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situaţii asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârşit în faţa unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunţ secret al prezenţei mele, al faptului că cele două cori­doare se împreunaseră, în sfârşit, şi ora întâlnirii sosise. Ora întâlnirii sosise! Era adevărat, oare, că cele două coridoare se împreunaseră şi că sufletele noastre se contopiseră şi ele?

N-a existat decât o fiinţă care înţelegea pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum încolo vor con­firma acest punct de vedere. Şi zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate.

în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tine­reţea, întreaga viaţă

Ernesto Sabato- Tunelul