Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică

Kjersti Skomsvold a învățat că „pentru un scriitor, singurătatea este un refugiu necesar” și că, în timpul moșirii creației, simpla ei prezență este suficientă. Astfel că numai un asemenea roman, de o scriitură profundă, însă mucalită pe alocuri, poate aduce o perspectivă nouă şi neobișnuită asupra singurătăţii celei amare.

Mathea Martinsen din Haugerud este bătrâna norvegiancă de la trei, cea antisocială, căreia îi vine greu să vorbească cu oamenii și care se refugiază în ședințe îndelungate și zadarnice de croșetat bentițe pentru urechi. Ajunsă la o vârstă înaintată și confruntată de ani de zile cu o stare de singurătate atroce, după ce inteligentul ei soț, numitul Epsilon, obsedat de statistică și un adevărat epicentru de raportare existențial, decide să continue dezlegările problemelor vitale de statistică prin preajma vecinei de la doi, Mathea rememorează întâmplări din viața ei trecută și prezentă.

Obișnuită să trăiască în singurătate și neînsemnătate, cu o existență anostă, în care preaplinul evenimentelor banale aduce mai degrabă a nevolnicie, cu o teamă patologică față de vecini, față de vânzătorii de la casele de marcat din supermarket, cărora nu cutează să le ceară nici măcar o plasă, față de colegii soțului la petrecerea de Crăciun, Mathea ajunge să conștientizeze că linia finală a vieții sale banale urmează să fie trasată cât de curând.

Bătrâna încearcă, în mod stângaci, să facă primii pași în lume, de unde și umorul involuntar și deosebit de trist cu care sunt redate micile ei mari aventuri temerare în societatea cea haină. Mathea nu a excelat niciodată în nimic: a fost casnică toată viața ei, a croșetat un număr imens de bentițe complet inutile, s-a căznit să vorbească în rime și verifică zilnic anunțurile mortuare din ziar, tot așteptând/sperând ca numele ei să fie și el figurat. Singurele evenimente remarcabile din viață-i sunt când a fost fulgerată în curtea școlii, în timp ce număra câteva pietre banale, când s-a căsătorit cu băiatul care a reușit să determine numărul lor exact, când i s-a spart apartamentul, când a început să învețe germana prin corespondență și, mai nou, când aude sunetele ambulanței în depărtare.

Am făcut un pas important în viață, dar acum trebuie să mai fac unul. Nu se poate să stai nemișcat, pentru că intri în hibernare, și cât ai spune „pește” viața s-a și dus printre degete.

Acum nu își dorește decât să se știe că odată a trăit o femeie frumoasă, inteligentă și extrem de amuzantă. Începe să sune zilnic la biroul de informații și să întrebe de Mathea Martinsen din Haugerud, în speranța demonstrării celorlați că a fost și încă este una dintre cele mai solicitate și adorate persoane din țară. Încearcă să-și planifice propria înmormântre și îngroapă în curtea blocului o capsulă a timpului  care conține câteva obiecte dragi, reminiscențe ale unei vieți cât se poate de banale, însă atât de însemnate.

Mă identific cu bananierul nu doar pentru că sunt gârbovită, ci și pentru că am înflorit fără organe de reproducere și am rodit fără semințe, ceea ce, după cum spunea Buddha, înseamnă că nu am niciun rost. Și cred că nu a greșit când s-a referit la lipsa de speranță a tuturor activităților pământești.

Iar îmbrăcând rochia de mireasă de culoarea piersicii, Mathea speră să devină cât mai vizibilă, să iasă din conul de umbră în care a trăit toată viața, să pășească cât mai repede pentru a le demonstra celorlați și, mai ales, sieși, că existența ei nu a fost în van. Mathea trebuie însă să nu uite că, cel mai adesea, cu cât mergi mai repede, cu atât ești mai insignifiant.

Povestea tragicomică a preamodestei Mathea este trasată, astfel, în mod tulburător și emoționant. Mathea devene prototipul oricărei persoane singuratice, sărace/sărăcite pe plan afectiv și mărginite, care se căznește atunci când încă se mai poate, prin mijloace modeste, prin vorbe simple, prin rime copilărești și prin gesturi înduioșătoare de a devoala o parte din viață-i, de a se dezbăra de singurătate, de a încerca să fie băgată în seamă, acceptată și înțeleasă și, nu în ultimul rând, de a învăța să trăiască cu adevărat.

Infinitul plus unu e deasupra mea, iar eternitatea dedesubt. (…) Trebuie să râd și să plâng, pentru că sunt cea mai amuzantă persoană pe care o cunosc. (…) Stau perfect nemișcată, timpul s-a oprit și în jur totul e încremenit. Pe cer nu văd decât nori care seamănă cu bezelele, iar de auzit, aud doar sirenele de ambulanță. Se apropie.

Kjersti Skomsvold – Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2

Vedere spre paradis

Vedere spre paradis este primul roman din seria de volume care îl au protagonist pe singuraticul, introvertul și, în mare măsură, bizarul Elling, un bărbat de treizeci și doi de ani care nu ar renunța pentru nimic în lume la existența stranie pe care o are la periferia orașului Oslo.

Elling are parte de o viețuire liniștită și prozaică, alături de mama sa, nu într-o căsuță colorată idilică din Oslo, ci într-un bloc anost aflat intr-o suburbie, reminiscență a politicii norvegiene social-democrate a anilor ’80. Nu a lucrat niciodată, ignoră faptul că mama sa ar putea primi un ajutor social ca să-l întrețină și pe el și consideră că este inimaginabil să fie privat de drumul prestabilit până la supermarket sau de spațiul mărginit al casei copilăriei sale.

Dacă cineva m-ar fi întrebat mai demult, aș fi spus fără ezitare că știu ca-n palmă fiecare milimetru din micul meu apartament de bloc și că pot spune povestea fiecărui colțișor. (…) Întreaga mea existență se mărginea la spațiu dintre cei patru pereți albi ai camerei și se construia în jurul unei noi posibilități de a contempla lumea din jur, o lume cu care mă împăcasem de mult și care pentru mine era încremenită ca o natură moartă. Văzusem cu ochii mei copii crescând și familii venind și plecând. Dar cadrul întregii lumi, acea geometrie pe care oamenii o trăiesc în viața lor interioară, rămăsese, în linii mari, neschimbat. De la metrou, acasă. De acasă, la metrou. De la supermarket, acasă. De acasă, la metrou. Aceleași unghiuri, aceleași suprafețe. Priveliștea din sufragerie, din camera mea sau din bucătărie.

Moartea mamei devine un catalizator al unor schimbări nebănuite și delectabile, pentru care nici măcar nu este nevoit să își părăsescă spațiul micului său apartament.

Mama a murit. Lucrurile s-au petrecut fără preaț multă dramă. Asta dacă poți să numești „lipsă de dramă” trecerea spre Marele Necunoscut.

Intrând în fosta cameră a mamei sale, Elling descoperă că, de la fereastra dormitorului, are o perspectivă largă asupra blocurilor din vecinătate și, implicit, asupra ferestrelor apartamentelor. Își cumpără un telescop și, alături de căni mari aburinde de ceai, începe zilnic să-i spioneze pe locatarii blocurilor.

Dar am simțit și simt o legătură cu oamenii de la bloc. Suntem apropiați. La propriu: aproape 40 000 de inși înghesuiți ca sardelele, unul peste altul și unul lângă altul, despărțiți doar de niște pereți subțiri, astfel încât să ne obișnuim repede cu tabieturile vecinilor și cu orele lor de mers la baie.

Obsesia de care dă dovadă în colecționarea fotografiilor cu prim-ministresa Norvegiei, Gro Harlem Brundtalnd, un adevărat ideal de siguranță de la distanță, și în tapetarea apartamentului cu acestea se răfrânge nu numai în dorința bolnavă de a afla cât mai multe despre prima persoană spionată, Rigemor Jølsen, cât și în fantasmarea continuă și graduală asupra destinelor câtorva bravi locuitori ai blocurilor din josul străzii.

Eu voiam să stiu ce fac oamenii de fapt. Și voiam să știu și cum fac ceea ce fac. (Unde a dispărut Hansen? Hansen a plecat acasă. Bun. Dar ce face Hansen acasă? Mănâncă? Ce mănâncă? Cum mănâncă? Nu e totuna dacă folosește furculiță și cuțit sau bețișoare, ca un chinez, sau mănâncă pur și simplu cu mâna (…))

Elling este un bărbat realmente bizar și un singuratic care își acceptă traiul retras și comportamentul compulsiv. Își face reprize îndelungate de duș, schimbă pijamalele de mai multe ori pe zi și, deși este obișnuit cu același mic dejun frugal, încă din fragedă pruncie, ezită adesea în alegerea dintre banala pastă de brânză și mai banala budincă de pește.

„A trecut ceva vreme de atunci, Elling. Îți mai amintești când, timp de aproape o săptămână, a trebuit să te întorci și să urci din nou scările ori de câte ori ajungeai jos, pentru că nu erai sigur că picioarele tale, ambele picioare, atinseseră fiecare treaptă? Noroc că ești autoironic. Altfel, ai fi putut să înnebunești.”

Numai un asemenea singuratic este în măsură să înțeleagă cu adevărat esența singurătății, pe care o întrezărește de la fereastra dormitorului, încă din prima clipă, răsfrântă și în destinele celorlalți

(…) oamenii trăiesc în lumi diferite, fiecare pe planeta lui. Uneori, chiar în universuri diferite. Oare singurătatea nu este ea însăși vocația noastră, starea noastră naturală?

Elling înțelege importanța rolului său: nu este doar un simplu observator al unor frânturi de destine, de cele mai multe ori, dezolante și anoste, ci și, prin fantasmarea la care se dedă asupra desfășurării acestora, încearcă să adauge, în manieră neîndoios demiurgică, și o fărâmă pertinentă de lumină asupra faptelor banale care ascund grave aspecte de viață cu urmări, de cele mai multe ori, neplăcute. Fiindcă viața „celorlalți” nu poate fi pe deplin înțeleasă decât prin raportare la viața proprie.

Și mă întrebam care ar trebui să fie rolul meu în această poveste. Observatorul de la marginea pădurii. Nu aveam niciun fel de idei mărețe despre mine, nu eram sub nicio formă magaloman. Eram doar un individ oarecare, un bărbat de la bloc, într-o Norvegie social-democrată. Cu toate acestea, nu pot să neg că, atunci când îmi reluam poziția în spatele telescopului montat pe „pod”, jucam, într-adevăr, un rol cu desăvârșire diferit. Ceea ce eu vedeam era visul înaintașilor noștri, viziunea lor despre traiul pe care aveau să îl ducă urmașii lor. În fața telescopului, deveneam un Dumnezeu cu vedere spre Paradis.

Ingvar Ambjørnsen –  Vedere spre paradis, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2

O singurătate prea zgomotoasă

Hanta este un bărbat ceh într-o oarecare măsură bizar, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche. O face într-un subsol insalubru și întunecat. Este însă atipic prin comportament și gândire, de vreme ce își respectă munca și conștientizează  valoarea cărților aruncate în pivnița sa, pe o parte dintre acestea reușind să le salveze și să le depoziteze în propria-i locuință, drept o formă mută de protest împotriva distrugerii vechilor valori și împotriva egalizării abrutizante a noii rânduiri comuniste.

Se înconjoară de cărți, își dedică viața acestora, până la stadiul în care cărțile ajung să-l domine și să-i stăpânească gândurile, iar visele capătă tot mai mult un aspect coșmaresc. Se învinovățește prentru distrugerea cărților și pentru salvarea unei cantități prea mici de volume și visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea să își însușească presa hidraulică, unica tovarășă a ultimilor 35 de ani. În tandem cu speranța sa și cu visele sale absurde, Hanta ajungând să aibă viziuni ale propriului sfârșit, prin stâlcirea sa de rafturi întregi și vrăjmașe de cărți; se deșfășoară și un conflict la fel de absurd, activ și sângeros între clanuri de șobolani care încearcă să își delimiteze dedesubturile Pragăi. Hanta nu pregetă ca, de cele mai multe ori, să contribuie și la producerea unor victime colaterale, prin storcoșirea șobolanilor alături de cărțile pe care noua orânduire nu le tolerează.

De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul (pp. 11-12).

Hanta este destituit din funcție, fiindcă doi tineri eficaci și care afișează o cruntă indiferență față de cărți, sunt capabili să termine într-o zi munca pe care bietul Hanta ar fi urmat să o presteze timp de o săptămână, aceștia fiind noii bravi exponenți ai „minunatei lumi noi”. O lume care nu poate celebra dragostea de cultură și gândirea liberă și în care personaje precum Hanta nu își au rostul. În mod inevitabil, singurătatea unor astfel de persoane ajunge să fie mult prea deranjantă, mult prea zgomotoasă, mult prea nelalocul ei în viziunea noii cârmuiri totalitariste.

Cele două texte însoțitoare, de la început– Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari – și cel de la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), scris de Dan Coman – completează în mod admirabil opera lui Hrabal.

Îmi pot permite luxul de a fi părăsit, deși niciodată nu sunt de fapt părăsit, sunt doar singur, ca să pot trăi în singurătatea populată de idei, pentru că eu sunt puțin lăudăros, un lăudăros al infinitului  și al eternității, iar Infinitul și Eternitatea au poate o slăbiciune pentru cei asemeni mie.

Toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc din cauza a tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă; cu trup și spirit am trăit și am supraviețuit, mă străbat amintiri uluitoare, care mi-au proiectat munca în câmpul atotputerniciei.

Am văzut prin pereții de sticlă camioanele care aduceau pachete de cărți, ce plecau direct la concasator, fără ca vreo pagină să atingă ochii unui om, inima sau creierul cuiva.

Sunt obosit de mort, dar fericit. Amin.

Numai eu sunt în același timp și actor, și spectator și de aceea, în fiecare zi, mă simt lamentabil, obosit de moarte, răvășit și șocat. În mâinile mele pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui curent, acestui debit. (…) După cum frumos scrie domnul Hrabal: „Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.” (Dan Coman)

Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2014

sursa foto

Uşa interzisă

Sistemul de iluzii” ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, „morcovul existenţial” pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am fă­cut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fie­care zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a „sistemu­lui de iluzii” este garanţia sănătăţii noastre mentale.

Sistemul de iluzii” este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare di­mineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.

Dispărem regretaţi o vreme de cîţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sîntem evacuaţi din lumea aceasta, o dată ce am părăsit-o, este enormă. Cînd ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dis­pare şi el, devenim „strămoşi”, adică un număr sta­tistic în generaţiile trecutului.

Revenirea obsesivă în trecut şi întîrzierea acolo este un mod de a rămîne în urma ta, de a-ţi batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― „putinţa-de-a-fi”.

Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că „în lumea lor” istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic „ceva”, pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecători ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîte­va zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor.

Noica îşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată „viaţa”. A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el „să nu mori fără rest„. Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. De­presia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară.

Dincolo de „uşa interzisă” clocoteşte viaţa mora­lă a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care ni­meni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămîne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc com­plezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dez­gustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judeca­ta noastră şi, în sfîrşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

(…) experienţa din ulti­mul an îmi spune că felul în care despicăm cuminţi timpul este un miracol, după cum miracol este re­glajul fin prin care luăm din lume exact atît cît putem duce. Miracol este că existăm pînă la urmă lao­laltă, că nu ne sfîşiem unii pe alţii, că ne suportăm scîrbăvniciile, pe ale noastre şi pe ale celorlalţi, că facem faţă lehamitei, plictisului şi singurătăţii, că ne mimăm mulţumitor iluziile, că suportăm spectaco­lul prostiei colective şi pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii.

Gabriel Liiceanu- Uşa interzisă, ed. Humanitas, 2005 

sursa foto

Zăpada

Zăpada ce se așterne fără întrerupere reprezintă nu numai un adevărat laitmotiv cu accente obsesive, diluviene, ci reprezintă și un personaj de seamă în cadul romanului lui Pamuk, a cărui prezență este asociată de către restul personajelor cu semnalizarea prezenței lui Allah.

Ka, un poet şi ziarist turc care trăiește de mai mulţi ani în Germania, revine în Turcia  ca să investigheze fenomenul sinuciderilor printre tinerele musulmane care refuzau să renunţe la purtarea jihab-ului, a broboadei islamice, şi ajunge la Kars, un oraş de provincie din nord-estul Anatoliei. Peste toate revederile și întâlnirile cu vechii cunoscuți, cu Ipek, cea pe care a iubit-o mereu în taină și cu o serie de militanți islamiști cade o ninsoare cumplită menită să acopere umorile și frământările sociale și religioase ale micului oraș de provincie și să îi taie în mod punitiv legăturile cu restul lumii.

Ka are parte de o fericită inspirație, de care nu va mai beneficia nicicând după plecarea din Kars, scriind nu mai putin de 19 poezii, amplasate în mod simetric pe „steaua de zăpadă”- structura cristalină a unui fulg de nea schițat pe o foaie de hârtie, conform poziționării acestora în cadrul părților imaginate de poet: Rațiunea, Memoria, Imaginația și Centrul.

La patru ani de la derularea nefericitelor evenimente din Kars și a episoadelor sângeroase declanșate de izbucnirea unui puci în mica localitate, de la combinarea aberantă a jocului scenic cu realitatea și de la asasinarea lui Ka în Frankfurt, prietenul acestuia, Orhan, în calitate de narator, pornește pe urmele prietenului său, în vederea recuperării poeziillor scrise în timpul blocadei la Kars și a elucidării morții sale absurde.

Ninsoarea îi trezea totdeauna lui Ka o senzație de puritate, sub imperiul căreia erau uitate și puse sub obroc mizeria, noroiul și întunecimea orașului, dar în prima zi petrecută la Kars, sentimentul de inocență pe care îl asocia, de obicei, cu zăpada s-a făcut nevăzut, Aici, ninsoarea avea ceva trudnic, sâcâitor, terifiant.

Pentru că sunt singur, nu pot crede în Allah, și pentru că nu pot crede în Allah, nu mă pot izbăvi de singurătate.

– Și eu sunt provincial, ba mai mult, îmi doresc să fiu provincial, să fiu dat uitării într-un colț neștiut de lume, la vreme de ninsoare, a spus Ka.

În copilărie, când locuiau la Instanbul, ea și Ipek își doreau mereu să ningă mai mult: zăpada îi evoca frumusețea și scurtimea vieții și o făcea să simtă că, în ciuda tuturor adversităților, ființele omenești semănau, de fapt, între ele, că universul și timpul erau nemărginite, în vreme ce lumea oamenilor era limitată. De aceea, când ningea, oamenii se strângeau mai aproape unul de altul. Aveai sentimentul că ninsoarea care se cernea asupra dușmăniilor, a ambițiilor, a mâniei care stârnea vrajba nu făcea decât să-i apropie.

– Nefericirea mă apără de viață, a spus Ka. Nu-ți face griji pentru mine.

Lui Ka i-au plăcut atât de mult unele dintre cuvintele rostite de Lacivert, încât le-a notat aidoma pe caiet: „Nu sărăcia ne face să fim atașați de Allahul nostru, cum cred occidentalii, ci faptul că suntem nespus de curioși să aflăm care ne este rostul pe lumea aceasta și ce se va petrece pe lumea cealaltă.”

Cu toate că romanul excelează într-o prezentare de mare preț a laturii sociale din Turcia, sper ca următorul romanul al lui Pamuk cu care mă voi delecta să mă impresioneze într-o mai mare măsură!

Zăpada- Orhan Pamuk, ed. Curtea Veche, 2008

sursa foto

Străin mi-ai fost

Pentru o clipă. Nu am știu de unde să mi te amintesc. Nu știam cum să te scot din negurile memoriei și din colb de amintiri. Mi-erai aproape, însă atât de departe. Iar nedumerirea cu care îți priveam trăsăturile mult prea cunoscute m-a tulburat. Mi-ai devenit străin. Nu mai așteptam nimic; nici măcar de la gesturile de atâtea ori atât de atent studiate. Barba nerasă, buzele mușcate de atâta concentrare, degetele crispate. Străin ai devenit. Până și timbrul vocii a devenit de nerecunoscut. În mod straniu. Am tăcut pentru o clipă. Nu ți-am mai răspuns. Am închis ochii. Îți simțeam lipsa de dumerire. De ce m-am întrerupt, de ce am tăcut așa de brusc. Copleșită de sentimentul de stranietate. Copleșită de simțământul de singurătate. Străin mi-ai fost preț de o singură clipă. Fiindcă nu puteam înțelege cum două destine se pot îngemăna atât de bine. Pentru restul ce a mai rămas.

Tropicul Cancerului

Tropicul Cancerului este mai mult decât o capodoperă scandalizatoare. În spatele fixațiilor sexuale, a limbajului licențios, a descrierilor impudice, a oscenității se ascund nu numai o scriitură poetică, de o încărcătură senzuală remarcabilă, ci și o operă din care transpare un covârșitor pesimism, dar și insuportabila obsesie a morții și a iremediabilului cancer de care suferă Universul. În plus, este un portret sublim al Parisului, unul plin de viaţă, magnetic, păcătos, teribil de uman. De aceea am ales citatele de mai jos în pofida nenumăratelor și mult prea savuroaselor descrieri erotice. Filozofia de viață a lui Miller este mult prea însemnată prentru a nu fi apreciată la justa ei valoare!

Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții… a ce vrei tu. O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui– în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

-De ce nu-mi arăți și mie Parisul despre care ai tot scris?
Știu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela vreodată acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissement sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătății mele, dorinței mele nestăpânite pentru ea. Un Paris așa de imens! Ar fi nevoie de o viață de om ca să-l mai explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o dețin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenții. Este un Paris care trebuie trăit, experimentat zi de zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care crește în tine ca un cancer și crește, și crește până te devorează de tot.

La Paris poti trăi- iată ce-am descoperit eu!- numai din zbucium și suferință. E o hrană amară, desigur, dar poate cea mai potrivită pentru unii oameni.

Nici un om n-a venit pe lume destul de ușor, destul de voios pentru a se putea desprinde de pământ!

Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acesui lucru pe care azi îl numim o „crăpătură” sau o „gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca „obscene”, lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca acestă civilizație smintită să arate ca un crater.

Bărbatul care duce la buze butelca divină, criminalul ce îngenunchează în piață, inocentul care descoperă că toate cadavrele put, nebunul care dansează cu fulgere în mâini, călugul ce-și ridică pulpana sutanei ca să se pișe peste lume, fanaticul ce-și umple sacul cu bibioteci ca să descopere Cuvântul, toți aceștia sunt topiți în plămada ființei mele, toți aceștia alcătuiesc confuzia mea și extazul meu. Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman și pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simțuri, restricționată de legi morale și coduri, definită prin platitudini și „isme”.

Henry Miller- Tropicul Cancerului, ed. Univers, București, 2007

sursa foto

Aventuri solitare

Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.

Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre „meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de „un gest”, şi să te sinucizi!

Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

 

Deșertul pentru totdeauna

De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?

Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.

Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu „curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.

Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.

Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009