Toate numele este o parabolă inedită despre scurgerea implacabilă a timpului, despre memoria colectivă și instituţiile menite să o conserve.
Într-un oraş aflat într-un timp istoric nedefinit şi un spaţiu anume, Arhiva Generală, un imens depozitar al tuturor numelor care au existat, există sau vor exista vreodată, este un impediment redutabil în calea neîndurătoarei uitări. În imediata ei apropiere, Cimitirul General năpădește tot mult aşezămintele celor vii; monumentele funerare și zidurile-i năruite sunt îngemănate cu străzile orașului însuflețit.
Într-o zi, un umil funcţionar al arhivei porneşte în căutarea nu a unei ființe vii, ci a unui nume de femeie. Pentru a-l aduce din lumea morţilor în cea a viilor, din uitare în aducere aminte, registratorul va trebui să răzbată dincolo de granița ce separă cele două antinomii ale condiției umane. Lăsându-se ghidat prin bezna blestematei de Arhive de un înșelător fir al Ariadnei, deprinzându-se cu autocunoașterea, realizează într-un final că adevărata stavilă în calea uitării şi a pieirii totale o constituie memoria, prezervată în ceva mai mult decât o simplă, banală, meschină hârțogăraie.
Nu moartea condamnă numele si persoanele care le poartă la pieire, ci uitarea. Farsa unui păstor de a schimba între ele numerele mormintelor, distrugerea originalului unde fusese înscrisă data morții femeii necunoscute sunt măsuri luate împotriva stării de uitare, de indiferență față de soarta celor dispăruți, acestea culminând cu reorganizarea Arhivei Generale, care va reuni atât arhiva numelor celor vii, cât și a celor morţi. În același loc, în aceeași sală imensă, tocmai pentru a readuce toate numele în prezent.
Cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa ce se ascunde dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de la uitare. Funcționarul va continua să vegheze astfel asupra numelor. Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.
Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.
Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine.
Aici a trăit o femeie care s-a sinucis din motive necunoscute, care a fost căsătorită şi a divorţat, care s-ar fi putut duce să locuiască cu părinţii dupa divorț, dar care a preferat să rămină singură, o femeie care, ca toate celelalte, a fost mai intii fetiţă iar apoi domnişoară, dar care, incă de pe atunci, intr-un mod nedefinit, dar sigur, era deja femeia care urma să devină, o profesoară de matematică al cărei nume de fiinţă vie s-a aflat în Arhiva Generală a Stării Civile alături de numele tuturor fiinţelor vii din acest oraş, o femeie al cărei nume de moartă s-a intors în lumea vieţii pentru că domnul Jose s-a dus să-l răscumpere lumii morţii, numai numele, nu şi pe ea, căci nu are puteri atît de mari un simplu registrator.
Jose Saramago- Toate numele, Ed. Polirom, 2011
