Eseu despre luciditate

Eseu despre luciditate este un tablou al lumii contemporane, prin care aspecte mai mult sau mai puțin sordide sunt evidențiate prin stilul incisiv pentru care îl apreciez atât de mult pe Saramago, totul în numele guvernării poporului. Într-o anume capitală a unei republici democratice, populația își exercită libertatea constituțională de a sancționa prin vot alb clasa politică, cu alte cuvinte, de a-si exercita dreptul de a nu alege prin voturile majoritare în alb.

Clasa politică, având pretenții bizare și într-o neînsemnată măsură îndreptățite de a se considera, implicit a se învesti în unicul girant tutelar al democrației, nu va pregeta să apeleze la mijloace adesea nelegale, mârșave, în vederea mentinerii acesteia: intimidare, destituirea sau chiar înlăturarea fizică a oponentului, deservirea mass-media, control sporit asupra cetățenilor, dezinformare, menținerea unei stări de presiune generale, confecționarea unei realități care să deservească scopului infam de menținere a poporului într-o stare continuă de orbire, de confuzie, de stăpânire, de temperare a acestuia prin prezentarea unui tip de adevăr fals, edulcorat, conform unor criterii politice amăgitoare.

Țapul ispășitor este găsit cu ușurință: soția medicului, cea care nu a fost atinsă de epidemia de orbire albă din urmă cu patru ani, cea care nu a pregetat să apeleze la măsuri disperate pentru a-i salva pe cei dragi, chiar și la un omor; numai ea poate fi vinovată de molima votului în alb, a acestei forme de nesupunere civile, ea se află cu siguranță la conducerea nesupușilor civici. Fiindcă cei care s-au comportat, au gândit, au vorbit sau au creat cu totul diferit de-a lungul timpului, în afara normelor și a regulilor sociale, sunt cei care au fost marginalizați, învinovățiți, descurajați în mod constant mereu.

Orbirea își va face poate din nou prezența în această capitală pe care guvernații încearcă să o readucă la simțăminte mai bine chiar și prin decretarea stării de asediu. De data asta nu va mai fi nimeni să-i ajute, să-i călăuzească, sa-i ogoiască, pentru ca apoi să-i îmbărbăteze pe cei care fi-vor orbi din nou. Nicio soție de medic, niciun câine care să-i lingă lacrimile de deznădejde.

Când ne naștem, când venim pe această lume, este ca și cum am fi semnat un contract pentru tot restul vieții noastre, dar vine o zi în care ajungem să ne întrebăm, Oare cine a semnat în numele nostru.

Ca un suflu, trecu pe lângă portar fără să-i adreseze vreun cuvânt, intră în lift, agitația aproape îl făcea să bată din picioare de nerăbdare, haidem, haidem, dar mașinăria, care-și ducea toată viața urcând și coborând oameni, auzind conversații, monologuri neterminate, fragmente de cântece fredonate ușor, vreun suspin nereținut, vreun murmur tulburat, se făcea că nimic din toate acestea nu o privea, atâta timp în sus, atâta timp în jos, precum destinul, dacă ești foarte grăbit ia-o pe scări.

José Saramago- Eseu despre luciditate, ed. Polirom, 2008

foto: Giorgio de Chirico- Nobilul și negustorul, 1933

sursa foto

Eseu despre orbire

Eseu despre orbire este o imago mundi cutremurătoare pe care nu mi-a fost dat să o întâlnesc până înainte de a-l descoperi pe Saramago. Am cumpărat Eseul cadou unei colege de facultate, nerezistând însă tentației nu neapărat de a-mi arunca o privire pe ici pe colo prin el, cât mai degrabă de a-l citi cu ardoare și cu mare băgare de seamă, de vreme ce colțurile unei cărți-cadou nu se îndoaie nici măcar din neatenție.

Natura umană este surprinsă în toată deplinătatea cruzimii, a indiferenței, a egoismului, a impotenței rațiunii îngenuncheate în fața instinctelor animalice ce sălășuieșc în fiecare dintre noi și pe care încercăm cu disperare să le ascundem sub numele de conveniențe sociale. Saramago evidențiază printr-un ton de o ironie usturătoare, frizând adesea pura maliție și folosindu-se de nenumărate descrieri înfiorătoare, deznădăjduitoare cum orice eveniment istoric neașteptat, cu turnuri imprevizibile, neplăcute, catrastrofice, în cazul de față, o epidemie de orbire oarbă, este menit să zdruncine lăuntric, să abată oamenii de la linia normală, social acceptată, de conduită, să determine pierderea echilibrului moral.

Actele de cruzime, de violență, manifestările intense, impulsive, bolile, lipsurile de tot soiul, foametea, murdăria și putreziciunea generală sunt descrise cu o franchețe șocantă, încât de cele mai multe ori m-am gândit că reacția mea ar fi fost una la fel de nestăpânită, de implacabilă, de brutală, de disperată. I-aș fi călcat în picioare pe restul de orbi pentru a nu fi călcată la rândul meu, aș fi îmbrâncit pentru a nu fi îmbrâncită, aș fi bătut pentru un colț de pâine, aș fi trecut cu bună știință peste uzanțele sociale, posibil aș fi omorât precum soția medicului, cea care nu a fost atinsă de epidemie, nevoită să curme viața unui orb din considerente practice, de supraviețuire a ei, dar și a celor dragi, de care se simțea moral datoare să răspundă.

Viziunea atroce, dramatică a acestei lum descărnate începe să se estompeze în momentul în care epidemia dă semne de retragere. Pentru a aprecia cu adevărat lumina Soarelui sunt necesare o coborâre oarbă în adâncuri albe, un drum prin ceață, o renunțare la esența umană de a fi și o izbăvire ultimă prin limpezirea vederii și a sufletului.

Să deschidem ochii, Nu putem, suntem orbi, spuse medicul, Se spune, și e un mare adevăr, că cel mai rău orb e cel care n-a vrut să vadă, Dar eu vreau să văd, spuse fata cu ochelari negri, Nu vezi numai pentru că vrei.

(…) pe fereastra deschisă, în  ciuda înălțimii la care se afla etajul, intra rumoarea glasurilor schimbate, străzile trebuiau să fie aproape pline de lume, mulțimea strigând un singur cuvânt, Văd, îl spuneau cei care îșî recăpătaseră vederea, îl spuneau cei care dintr-o dată o recăpătau, Văd, văd, într-adevăr începea să pară o poveste de pe altă lume aceea în care s-a spus, Sînt orb (…), De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.

José Saramago – Eseu despre orbire, ed. Polirom, 2008

foto: Pieter Bruegel cel Bătrân- Parabola orbilor, 1568, ulei pe pânză

sursa foto

Toate numele

Toate numele este o parabolă inedită despre scurgerea implacabilă a timpului, despre memoria colectivă și instituţiile menite să o conserve.

Într-un oraş aflat într-un timp istoric nedefinit şi un spaţiu anume, Arhiva Generală, un imens depozitar al tuturor numelor care au existat, există sau vor exista vreodată, este un impediment redutabil în calea neîndurătoarei uitări. În imediata ei apropiere, Cimitirul General năpădește tot mult aşezămintele celor vii; monumentele funerare și zidurile-i năruite sunt îngemănate cu străzile orașului însuflețit.

Într-o zi, un umil funcţionar al arhivei porneşte în căutarea nu a unei ființe vii, ci a unui nume de femeie. Pentru a-l aduce din lumea morţilor în cea a viilor, din uitare în aducere aminte, registratorul va trebui să răzbată dincolo de granița ce separă cele două antinomii ale condiției umane. Lăsându-se ghidat prin bezna blestematei de Arhive de un înșelător fir al Ariadnei, deprinzându-se cu autocunoașterea, realizează într-un final că adevărata stavilă în calea uitării şi a pieirii totale o constituie memoria, prezervată în ceva mai mult decât o simplă, banală, meschină hârțogăraie.

Nu moartea condamnă numele si persoanele care le poartă la pieire, ci uitarea. Farsa unui păstor de a schimba între ele numerele mormintelor,  distrugerea originalului unde fusese înscrisă data morții femeii necunoscute sunt măsuri luate împotriva stării de uitare, de indiferență față de soarta celor dispăruți, acestea culminând cu reorganizarea Arhivei Generale, care va reuni atât arhiva numelor celor vii, cât și a celor morţi. În același loc, în aceeași sală imensă, tocmai pentru a readuce toate numele în prezent.

Cunoaşterea unui nume nu va putea dezvălui viaţa ce se ascunde dincolo de acesta, va putea în schimb să îl salveze de la uitare. Funcționarul va continua să vegheze astfel asupra numelor. Domnul José intră în Arhivă, se duse la biroul şefului, deschise sertarul în care îl aşteptau lanterna şi firul Ariadnei. Îşi legă de picior un capăt al firului şi înaintă spre beznă.

Avea dulapul plin de bărbaţi şi de femei, despre care aproape în fiecare zi se vorbea în ziare, iar pe masa lui se afla certificatul de naştere al unei persoane necunoscute şi era ca şi cum i-ar fi pus pe toţi pe talgerele unei balanţe, o sută de mii de oameni într-o parte, unul în cealaltă, descoperind apoi, surprins, că aceia împreună nu cântăreau mai mult ca acesta, suta era egală cu unul, unul valora cât o sută.

Nu cred că există un respect mai mare ca acela de a plânge o fiinţă pe care n-am cunoscut-o, Dar moartea, Ce-i cu ea, Trebuie respectată, Aş vrea să-mi spuneţi în ce constă, dupa părerea dumneavoastră respectul faţă de moarte, Mai presus de orice, nu trebuie profanată, Moartea, ca atare, nu poate fi profanată, Ştiţi bine că vorbesc de morţi, nu de moartea în sine.

Aici a trăit o femeie care s-a sinucis din motive necunoscute, care a fost căsătorită şi a divorţat, care s-ar fi putut duce să locuiască cu părinţii dupa divorț, dar care a preferat să rămină singură, o femeie care, ca toate celelalte, a fost mai intii fetiţă iar apoi domnişoară, dar care, incă de pe atunci, intr-un mod nedefinit, dar sigur, era deja femeia care urma să devină, o profesoară de matematică al cărei nume de fiinţă vie s-a aflat în Arhiva Generală a Stării Civile alături de numele tuturor fiinţelor vii din acest oraş, o femeie al cărei nume de moartă s-a intors în lumea vieţii pentru că domnul Jose s-a dus să-l răscumpere lumii morţii, numai numele, nu şi pe ea, căci nu are puteri atît de mari un simplu registrator.

Jose Saramago- Toate numele, Ed. Polirom, 2011

sursa foto

Revedere plăcută, dragă domnule Saramago!

Chiar foarte plăcută. O revedere, o reîntâlnire sau poate chiar o redescoperire? O (re) descoperire a unei fărâme de geniu scriitoricesc și a unei imaginații debordante. Plescăi de plăcere de fiecare dată când mi-e dat să îl revăd pe dragul domn Jose Saramago. Și nu știu ce este mai îmbietor: să mai descopăr un dram din minunatul dumisale univers lusitan sau sa redescopăr mai vechile și mult prea îndrăgitele dumisale gourmandises littéraires! Mille rencontres agréables!

Pestera

Jean-Leon Gerome – „Cave Canem”

Voia sa recupereze timpul pierdut, cuvinte nesabuite intre toate, expresie absurda cu care ne inchipuim ca inselam cruda realitate ca nici un timp pierdut nu e recuperabil, de parca am crede, impotriva adevarului, ca timpul pe care il consideram pierdut pentru totdeauna s-ar fi hotarat, de fapt, sa ramana pe loc, asteptand, cu rabdarea celui care n-are nicio graba, sa-i observam lipsa.

strania supa de sentiment, ratiune si cruzime din care e compusa pomenita fiinta omeneasca.

e o prostie sa ratezi prezentul doar de teama ca nu vei castiga viitorul.

cunoscatorii spun ca a calatori e foarte important pentru formarea spiritului, cu toate acestea nu e nevoie sa fii o lumina a intelectului ca sa pricepi ca spiritele, oricat ar fi de calatoare, au nevoie din cand in cand sa se intoarca acasa, pentru ca numai acolo reusesc sa capete si sa pastreze despre sine o idee cat de cat multumitoare.

nu exista alt mod, chiar daca pare, nu fata de ceilalti ne prefacem, ci fata de noi insine.

Jose Saramago,
„Pestera”

Omul duplicat

„Niciodata sa nu joci alba-neagra cu destinul, caci el ascunde bila alba si tu o gasesti pe cea neagra. Asta spune toata lumea si, pentru ca spune toata lumea, acceptam sentinta fara sa mai discutam, cand datoria noastra de oameni liberi ar fi sa punem energic sub semnul intrebarii un destin despotic care a hotarat, cine stie cu ce intentie malicioasa” traseul de la care ne este interzis a ne abate.

Jose Saramago- Omul duplicat