Pământul de sub tălpile ei

Pământul de sub tălpiOrmus Cama și Vina Apsara, un cuplu ce amintește de legendarii Orfeu și Euridice și care electrizează o lume întreagă- el prin versuri de o valoare irepetabilă și o forță creativă neobișnuită, ea, printr-o voce fascinantă și o personalitate epatantă. Amândoi domină scena rock `n roll-ului anilor ’60-’80.

Doi bărbați se îndrăgosc de Vina, ajungând să venereze până și pământul de sub tălpile ei. Ormus o așteaptă, abstinent, 20 de ani pentru a se căsători cu ea, urmând să o aștepte și după moartea acesteia. Rai, prietenul acestuia și un fotograf talentat, așteaptă și el să-i câștige dragostea absolută. Iubirea ambilor se consumă pe trei continente și în țări cu o tradiție istorică de netăgăduit: o Indie devenită între timp independentă, o Anglie care stârnește numai nostalgii vechilor susținători parși ai regimului colonial și o Americă a anilor ’70, exuberantă, dezinhibată și ahtiată după tinerețe, rock, droguri, faimă și cancanuri.

Un Bombay clădit cu eleganță din elemente Art Déco, imaginate de către părinții arhitecți ai lui Rai face loc unui Mumbai eclectic, din fier și sticlă, leagăn al cutremurelor puternice și al unor manifestări și proteste sângeroase, unde erau prea mulți bani, prea multă sărăcie, prea multă goliciune, prea multă deghizare, prea multă furie, prea mult roșu țipător, prea mult purpuriu, prea multe speranțe strivite, prea multe minți înguste, conace englezești și specificul vieții englezești, dorite cu patos de tatăl lui Ormus, care nu va pregeta să își inventeze o diplomă de studii de la o instituție engleză, precum și un New York al zgârie-norilor și al exploziei de lumini ale imaginilor publicitare.

Vina este înghițită de pământul mexican, în urma unui cutremur devastator. Coborârea ei in Infern nu poate semnifica decât salvarea și ieșirea de sub jugul ei fermecător al celor doi bărbați. Ormus acceptă într-un final pierderea ei și renunță să o mai caute printre sosiile ei, urmând să fie eliberat și din strânsoarea celeilalte lumi în care se află fratele său geamăn, mort la naștere și care l-a influențat în scrierea primelor compoziții. Rai, culmea!, își află izbăvirea prin iubirea oferită de către o sosie a Vinei.

Zeița Vina trebuie să se păzească de pământul tremurător de sub tălpile ei. O zeitate nu poate fi acceptată prea mult timp pe pământ. Ea trebuie să se întoarcă ca o preafrumoasă Persofonă în tărâmul care i-a simțit atât de mult lipsa.

(…) toți cei care prețuiesc stabilitatea, care se tem de tranzitoriu, de incertitudine, de schimbare au ridicat un baraj solid de stigmatizări și de tabuuri împotriva celor lipsiți de rădăcini, a acelei forțe disruptive, antisociale, așa încât noi, în cea mare parte, ajungem să ne conformăm, pretindem că am fi motivați de loialități și de solidarități pe care în realitate nu le simțim și ne camuflăm identitățile tainice sub pielea falsă a identităților  ce poartă pecetea și aprobarea apartenenților. Dar adevărul se strecoară în vise; singuri, în pat (pentru că noaptea suntem absolut singuri chiar dacă mai doarme cineva lângă noi), ne avântăm, ne luăm zborul, plutim. Și în visele cu ochii deschiși, atât cât ne îngăduie societățile în care trăim, în miturile noastre, în arte, în cântece, îi celebrăm pe nonapartenenți, pe cei care sunt altfel, pe ostracizați, pe bizari. Plătim bani grei ceea ce nu ne îngăduim noi să fim, ca să-i vedem la teatru sau la cinema, sau să citim despre ei în paginile unei cărți. Bibliotecile noastre, sălile noastre de spectacol spun adevărul. Despre vagabonzi, despre asasini, despre tâlhari, despre proscriși, delincvenți, diabolici, păcătoși, nomazi, gangsteri, fugari, adevărul despre măști; dacă nu am recunoaște în ei năzuințele noastre neîmplinite, nu i-am inventa întruna, în orice loc, în orice limbă, în orice epocă.

Jinduim după muchea spațiului, după marginea timpului.

În vecinătatea ei nimic nu mai era ferm. Pământul tremura și, desigur, fisurile se propagau în ea din creștet până în tălpi, iar fisurile până la urmă se cască, asemenea crăpăturilor din pământul rănit.

Uciderea este o crima violentă împotriva celui ucis. Sinuciderea este o crimă violentă împotriva celor rămași în viață.

Vorbea despre panică și despre fragilitatea existenței, despre moartea care te pândește după colț(…). Moartea o înfricoșa: moartea lui, moartea ei. Stătea mereu la pândă, moartea, într-o roată de bâlci, într-un staul de capre. Într-un dormitor în care ceva greu se leagănă sub un ventilator care se rotește încet pe tavan. E ca un paparazzo care te iscodește din umbră. Zâmbește, drăguțo. Zâmbește-i Spintecătorului. Spune Mor.

Coboară lin pe drumul tău întunecat, coboară sub pământ, te voi urma și eu curând, voi regăsi tot ce mi-e sfânt.
Îngăduie-mi să te iubesc, dă-mi voie să te izbăvesc, să te călăuzesc sub soare. Revino la iubire, revino la simțire, revino la pământul de sub pcioare.

(…) atunci când nu înțelegem un fenomen, nu înseamnă că trebuie să admitem neapărat prezența miraculosului, ci, în mod rezonabil, să recunoaștem limitele cunoașterii omenești. Dumnezeu a fost inventat ca să explice ceea ce străbunii noștri nu puteau înțelege: extraordinarul mister al ființei umane. Existența incomprehensibilului nu e, însă, o dovadă a existenței divinătății…

Se consuma în focul artei sale, și fiecare noapte de spectacol era nu numai un dar adus Vinei, ci și un pas către uitare, către neființă, acolo unde se afla ea, păstrătoarea și păzitoarea bucuriei lui; Ormus știa că, atunci când spectacolele se vor încheia, nu va mai avea nevoie să cânte sau să vorbească sau să se miște sau să respire sau să existe.

Salman Rushdie- Pământul de sub tălpile ei, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Pierderea Orientului, regasirea lui si fatwa lui Salman Rushdie

Gibreel Farishta si Saladin Chamcha supravietuiesc miraculos exploziei unui avion deturnat si se prabusesc de la 8848 de metri (inalţimea Everestului). Supravietuiesc si caderii/ expulzarii din cer, fiindca Gibreel capata o alura angelica evidenta, pe cand Saladin devine un demon in toata regula, cu coarne, coada, picioare de tap si, drept bonus, un falus imens.

Gibreel are parte de trairi interioare delirante, urmand sa intre in contact cu asa-numitul Mahound din Jahilia, adica Mahomed inainte de Hegira, pentru a-i transmite invatatura divina. Ca in ea au avut loc si anumite interpolari „satanice” (sura), adica Diavolul si-a cam bagat codita, e partea a doua! Cum sunau aceste interpolari pentru care Rushdie s-a ales cu o preafrumoasa condamnare oficiala la moarte? Blasfemator de-a dreptul, de vreme ce recunosteau existenta celor trei zeitati pagane alaturi de Allah: Lat, Uzza si Manat. Cumva profetul lui Allah a picat testul, lasandu-se ispitit de Necuratul? Sau Gibreel a relevat ceva nedemn, prada unui groaznic delir?

Saladin nu are decat sa-si accepte menirea de a fi Diavolul, marele Shaitan. Bulversant e ca, in pofida transformarii neplacute de care are parte, Saladin reuseste sa isi controleze furia distructiva, reuseste sa se elibereze, isi redobandeste latura umana, isi salveaza mai vechiul vrajmas dintr-un incendiu, se impaca cu trecutul sau si cu originile sale orientale. Un nesperat 1-0 pentru Diavol care se dovedeste a fi nu chiar diavol pana in maduva oaselor! Gibreel sfarseste chiar trist: o ia complet pe aratura, tot pregatindu-se sa sufle belicos in trambita ce va sa anunte Ziua Judecatii, isi arunca gagica pe geam si isi trage un glont in cap! Fiecare isi obtine eliberarea cum poate!

„Versetele satanice” este intr-adevar o scriere incendiara, de o bogatie narativa deconcertanta. Nu de multe ori am fost tentata de a zvarli cartea cat colo, atatea detalii, o narare pe atatea planuri, folosirea atator registre, trecerea pe nepregatite, fara a-l fi inteles in totalitate pe precedentul, de la unul la altul, o autenticitate psihologica atat de remarcabila, mi-au incetinit cu mult ritmul lecturii!

Este cartea regasirilor, atat in bine, cat si in rau, cartea care prezinta o fateta mult mai plauzibila si umana a unei religii: nu exista binele absolut, precum nu exista nici raul absolut! Un diavol poate capata o fateta serafica, precum un arhanghel o poate da in bara oricand! Sa nu-l uitam pe Lucifer, a fost in stare candva sa respecte vrerea, se presupune buna, a lui Dumnezeu. Ce l-ar impiedica sa redevina, chit ca pret de o clipa, bun?

Este cartea revizuirilor prejudecatilor religioase, sociale, politice, de tot soiul. Precum si cartea din cauza careia asupra capului lui Rushdie planeaza o recompensa de vreo trei milioane de dolari! Si pentru care pana si Patriarhia romana il afuriseste!

Grotescul a pus stapanire pe mine, asa cum a facut-o odinioara cotidianul. Marea nu m-a vrut, uscatul ma taraste in adancuri.

Viata vine pur si simplu peste tine, ca un accident. Nu. Vine peste tine ca urmare a conditiei tale. Nu e o alegere, ci, in cel mai bun caz, un proces si, in cel mai rau caz, o schimbare socanta si completa.

Arhanghelii nu puteau vorbi decat atunci cand oamenii erau dispusi sa asculte.

Trebuie sa fie instrumentul maniei lui Dumnezeu? Sau al iubirii sale? E razbunare sau iertare? Fatala trambita trebuie sa-i ramana in buzunar sau trebuie s-o scoata si sa sufle in ea?

Salman Rushdie- Versetele satanice, ed. Polirom, 2007

sursa foto

C.C. isi priveste moartea in fata

Changez Chamchawala, tatal lui Saladin Chamcha, minunata alegorie identitara luciferica, este cuprins de o groaza de nedescris cu putin inainte de a-si da ultima suflare. Ce a vazut? E atat de groaznica intalnirea de la capatul de drum? De ce groaza asta? Si de ce zambetul de la sfarsit? Fiindca lui Changez ii se ridica colturile gurii intr-un zambet. Este dovada ca groaza de dinainte a fost neintemeiata?

Lumea, a scris cineva, este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el.

Salman Rushdie

„Tu te vei inchina dumnezeilor nostri”

„Versetele satanice”- dupa primul capitol imi venea sa arunc cartea cat colo, oi fi batuta in cap de nu pot sa patinez cu gratie intre atatea detalii cand reale, cand magice, pe un ghetus asa bogat de referinte istorice si religioase! Dupa al doilea capitol- mi-a revenit curajul, imi iau inima in dinti in vederea pierderii in aceasta lume aparte! Dupa al treilea capitol- probabil o sa ma obisnuiesc cu atatea stiluri narative si cu ce inseamna pentru Rushdie notiunea de intertextualitate! La finalul cartii- sunt sigura ca Salman Rushdie a fost condamnat la moarte nu din cauza viziunii sale ateiste, apostatice, blasfematoare sau mai stiu eu ce, nu!, ci din cauza unui nivel intelectual monstruos, a unei inteligente debordante, a unui stil creativ remarcabil!