Toba de tinichea

Toba de tinichea este o poveste alegorică desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial, în orașul natal al scriitorului, Danzig (azi, Gdansk, in Polonia). Grass, de altfel înrolat în Waffen SS, la vârsta de 17 ani, pare-se că a încercat, prin conceperea acestui roman șocant, să facă o pace simbolică cu istoria și cu trecutul său.

Un puști pe nume Oskar, dotat cu o conștiință înfiorătoare, dezgustat de prefăcătoriile și de ferocitatea lacomă a lumii adulte din jur, presimțind, de altfel, și atrocitățile ce se vor urma întâmpla, decide ca, de la vârsta de 3 ani, să nu mai crească. Se aruncă în cap în beciul familiei, curmându-și astfel creșterea fizică și rămânând pentru ceilalți un biet handicapat cretin, un monstruos liliputan care nu face altceva decât să bată toată ziua într-o tobă de tinichea. Lovirea tobei și exercitarea neobișnuitului talent de a țipa atat de ascuțit, încât să spargă orice obiect din sticlă, aflat pe o rază de câteva zeci de metri, nu reprezintă altceva decât forma sa de exprimare a frustrării și a dezacordului în fața absurdității vieții și a ipocriziei lumești.

Până și descendența sa poartă amprenta absurdului : bunicii s-au cunoscut și iubit într-un câmp de cartofi iar Oskar este fructul pasiunii interetnice dintre o nemțoaică chinută de pofte carnale și doi tați, unul neamț și altul polonez, deveniți, ulterior, unul activist de partid, iar altul partizan.

Problemele etnice ale orașului- împărțit în sfere de influență germane, respectiv poloneze, ascensiunea naziștilor și pretențiile lor teritoriale s-au făcut simțite tot mai mult în anii ’30. Pe masură ce Germania alunecă spre dezastru, protestul lui Oskar, față de fățărnicia societății în care îi este sortit să trăiască, față de rătăcirea deviantă și față de abrutizarea sporită a lumii sale, devine tot mai categoric, prin taxarea acestor tare sociale de către răpăitul zgomotos al tobei sale metalice.

Astfel, lumea micului mare Oskar este mai mereu crudă, inumană, brutală. Descrierea acesteia de către Grass nu poate fi și ea decât complexă, șocantă, frapantă, de un naturalism brut și extraordinar.

Micul toboșar Oskar Matzerath traversează războiul și Holocaustul în ritmuri sălbatice de darabană și în sunete de geamuri sparte, se ascunde adesea sub cele patru fuste ale bunicii, aspiră la Învestitura lui Iisus, al cărui succesor se consideră cu adevărat, permițându-și chiar, într-o biserică, să îndepărteze aura și să-l someze pe pruncul statuetă să cânte la tobă, în brațele Mariei, fuge de acasă cu trupa de circ a idolului său pitic Breba, trăiește o noapte de război printre morții din poșta poloneză, devine mentorul spiritual al unei cete de adolescenți rebel, membrii familiei au parte de morți absurde, cântă într-o trupă alături de prietenul Klepp în localul Pivnița de ceapă și, devenit faimos, concertează de unul sigur pe marile scene. În plus, are o serie de experiențe sexuale bizare cu viitoarea sa mamă vitregă, cu care presupune că va avea un fiu și are episoade orgiastice, onanistice, în dulapul unei vecine asistente, de care devine obsedat.

Lovit de fiul său, începe, ulterior, să crească până la uimitoarea înălțime de 1,20 m. Capătă și o cocoașă de toată frumusețea, ceea ce nu îl împiedică să se angajeze, să pozeze nud pentru studenții de la Facultatea de Arte sau să lucreze ca ajutor gravor pentru un om ce făcea pietre funerare. La final, acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, își va scrie memoriile intr-un azil de nebuni.

Trei imagini remarcabile îmi vor rămâne mult timp întipărite în minte: prinderea țiparilor prin folosirea unui cap de cal, precum capcană (descrierea întregii scene este de un naturalism cumplit, sălbatic, repugnant), lăcomia mamei de a devora cutii întregi de pește, de a încălzi și de a bea fierbinte uleiul din ele, până la starea de rău generalizat/sfârșit absurd (de multe ori, când mănânc o cutie de pește, mă gândesc să nu ajung și eu la fel de hulpavă și de la o simplă cutie de pește să mi se tragă sfârșitul), precum și momentul de o copleșitoare si naivă senzualitate, în care Oskar presară praf efervescent în palma amantei/mamei sale vitrege, făcându-l apoi să fiarbă cu saliva sa de îndrăgostit pătimaș.

Trebuie să recunoașteți că le-am făcut pe toate. Și pentru asta să fiu eu, clientul unui spital de boli nervoase, un disident? Aici, trebuie să vă contrazic și vă rog și pe dumneavoastră, care nu sunteți pacienții unui spital de boli nervoase, să nu vedeți în mine altceva decât un tip cam individualist, care din motive particulare și, în parte, estetice, urmând și sfaturile preceptorului său Bebra, a refuzat culoarea și linia uniformelor, tactul și intensitatea muzicii de la tribună, bătându-și pe o tobă simplă de jucărie protestul.

Chiar vinovat de moartea bietei mele mame, mă agățam și mai mult de toba mea proscrisă, pentru că ea nu murea cum moare o mamă, pe ea o puteai cumpăra din nou, bătrânul Heilandt sau ceasornicarul Laubschad o puteau repara, ea mă înțelegea, îmi dădea mereu răspunsul potrivit, depindea de mine cum depindeam eu de ea.

Ce i-ar fi putut oferi Oskar bunicii sale? Toba lui era dogită și nu mai scotea un sunet ca lumea. Toba lui uitase cum sună ploaia care cade fin și oblic pe un foc de buruieni, unde se coc cartofi.

(…) în calitate de Yorick, Oscar căuta sensul vieții.

Când stai pe o scară rulantă e bine să mai recapitulezi o dată totul: De unde vii? Unde te duci? Cine ești? Cum te numești? Ce vrei?

Ce să mai spun: născut sub becuri, întrerupându-mi creșterea la trei ani, primind o tobă, spărgând cu glasul meu sticla, mirosind vanilie, tușind in biserică (…),hotărât să cresc, îngropându-mi toba, plecând în Vest, pierzând Estul (…), urcând cu scara, arestat, judecat, apoi eliberat, îmi serbez azi împlinirea celor treizeci de ani și tot mi-e frică de Bucătăreasa Neagră- Amin.

Toate posibilitățile care i se oferă azi unui tânăr de treizeci de ani trebuie examinate și cu ce să le examinezi, dacă nu cu toba mea. Așa că voi pune pe tinicheaua mea acel cântecel, care îmi devine tot mai viu și mai înspăimântător, am s-o chem astfel pe Bucătăreasa Neagră, am s-o întreb ca să-i pot spune mâine dimineață îngrijitorului meu Bruno ce fel de existență intenționează să ducă de aci încolo Oskar, cel de treizeci de ani, în umbra unei frici copilărești care se înnegrește pe zi ce trece (…).

Günter Grass- Toba de tinichea, ed. Polirom (Top 10+), 2012

sursa foto 1 & sursa foto 2

O singurătate prea zgomotoasă

Hanta este un bărbat ceh într-o oarecare măsură bizar, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche. O face într-un subsol insalubru și întunecat. Este însă atipic prin comportament și gândire, de vreme ce își respectă munca și conștientizează  valoarea cărților aruncate în pivnița sa, pe o parte dintre acestea reușind să le salveze și să le depoziteze în propria-i locuință, drept o formă mută de protest împotriva distrugerii vechilor valori și împotriva egalizării abrutizante a noii rânduiri comuniste.

Se înconjoară de cărți, își dedică viața acestora, până la stadiul în care cărțile ajung să-l domine și să-i stăpânească gândurile, iar visele capătă tot mai mult un aspect coșmaresc. Se învinovățește prentru distrugerea cărților și pentru salvarea unei cantități prea mici de volume și visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea să își însușească presa hidraulică, unica tovarășă a ultimilor 35 de ani. În tandem cu speranța sa și cu visele sale absurde, Hanta ajungând să aibă viziuni ale propriului sfârșit, prin stâlcirea sa de rafturi întregi și vrăjmașe de cărți; se deșfășoară și un conflict la fel de absurd, activ și sângeros între clanuri de șobolani care încearcă să își delimiteze dedesubturile Pragăi. Hanta nu pregetă ca, de cele mai multe ori, să contribuie și la producerea unor victime colaterale, prin storcoșirea șobolanilor alături de cărțile pe care noua orânduire nu le tolerează.

De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul (pp. 11-12).

Hanta este destituit din funcție, fiindcă doi tineri eficaci și care afișează o cruntă indiferență față de cărți, sunt capabili să termine într-o zi munca pe care bietul Hanta ar fi urmat să o presteze timp de o săptămână, aceștia fiind noii bravi exponenți ai „minunatei lumi noi”. O lume care nu poate celebra dragostea de cultură și gândirea liberă și în care personaje precum Hanta nu își au rostul. În mod inevitabil, singurătatea unor astfel de persoane ajunge să fie mult prea deranjantă, mult prea zgomotoasă, mult prea nelalocul ei în viziunea noii cârmuiri totalitariste.

Cele două texte însoțitoare, de la început– Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari – și cel de la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), scris de Dan Coman – completează în mod admirabil opera lui Hrabal.

Îmi pot permite luxul de a fi părăsit, deși niciodată nu sunt de fapt părăsit, sunt doar singur, ca să pot trăi în singurătatea populată de idei, pentru că eu sunt puțin lăudăros, un lăudăros al infinitului  și al eternității, iar Infinitul și Eternitatea au poate o slăbiciune pentru cei asemeni mie.

Toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc din cauza a tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă; cu trup și spirit am trăit și am supraviețuit, mă străbat amintiri uluitoare, care mi-au proiectat munca în câmpul atotputerniciei.

Am văzut prin pereții de sticlă camioanele care aduceau pachete de cărți, ce plecau direct la concasator, fără ca vreo pagină să atingă ochii unui om, inima sau creierul cuiva.

Sunt obosit de mort, dar fericit. Amin.

Numai eu sunt în același timp și actor, și spectator și de aceea, în fiecare zi, mă simt lamentabil, obosit de moarte, răvășit și șocat. În mâinile mele pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui curent, acestui debit. (…) După cum frumos scrie domnul Hrabal: „Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.” (Dan Coman)

Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2014

sursa foto