Muzeul inocenței

Muzeul Inocenței, Istanbul

Muzeul inocenței este romanul pamukian care mi-a suprasolicitat răbdarea de până acum. Dacă Zăpezii i-am acordat încă o șansă, reușind la final să mai întrevăd rămășițe din plăcerea dată de un început promițător, în cazul de față a trebuit să mă înarmez cu și mai multă răbdare, fiindcă de consecvență nicicând să fie vorba.

Romanul a fost terminat cu chiu, cu vai, în câteva luni, ajungând la un moment dat să mă întreb, scârbită, dacă o să pot trece vreodată de scenele parcă repetitive, disperante, adesea cretinoide. Răstimp în care mi-am văzut de alte multe lecturi și m-am delectat cum se cade, până la o incontestabilă deferență, cu ele. Și răstimp în care acestui roman i s-a conferit statutul de: lectură doar în cazuri extreme de plictis (a se vedea dorință masochistă). Ca să nu mai spun cum s-a desfășurat lectura, de la atâtea descrieri melancolice- agasante, sărirea câtorva pagini plictisitoare- revenirea la ele, datorită mustrării de conștiință, devenise ceva uzual.

Pasiunea personajului principal – Kemal bey față de duduia Füsun este exagerată, absurdă și tulburătoare. Iar când Pamuk a inaugurat clădirea dedicată muzeului inocenței, cu banii câștigați de pe urma decernării premiului Nobel, unde cititorii pot vedea toate obiectele pe care Kemal, în obsesia lui pentru Füsun, le fură de-a lungul anilor din casa acesteia, și când am mai observat și faptul că la muzeu poți intra cu biletul tipărit în interiorul cărții, mi-am spus că: gata! ajunge! Se mai îndrăgosteşte omul şi suferă, dar viaţa merge mai departe! Cât de nătărău să fii să te mulțumești cu strângerea mărunțișurilor pe care Füsun le-a atins, precum mucuri de țigară, nasturi, ace, agrafe, șervețele, tot soiul de câini bibelou de pe televizorul familiei, cu mese desfășurate, la început, într-o atmosferă încărcată, cu privitul la televizor, cu oftatul, cu privitul și mai insistent discreto-voalato-direct la persoana iubită de o manieră compulsivă, şi cu vorbitul cu papagalul Lămâie și să tot aștepți noi oportunități, noi vizite, noi mese, noi…?

Sunt conștientă de faptul că această poveste stânjenitoare nu este doar povestea unor îndrăgostiți și a unei dragoste obsesive, neputincioase, cât este povestea Istanbulului și a prefacerilor unei societăți conservatoare, tradiționaliste. Este o transpunere ieșită din comun a unei ficțiuni în realitate și o dorință de conservare a timpului, prin păstrarea acelor fragmente de viață istanbuleză prezervate în obiecte mai mult sau mai puțin utile, de vreme ce Pamuk și-a realizat, de la bun început, romanul ca pe un soi de catalog al muzeului.: Dacă învățăm să ne gândim la viața noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un șir distinct de clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un șir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc că fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma ca de o mare fericire.

Pamuk supralicitează, astfel, răbdarea cititorului de multe ori, reluând scene în care manifestările obsesionale ale lui Kemal sunt în centrul atenției. Chiar dacă Pamuk încearcă doar să redea atmosfera nelalocul ei și dimensiunile covârșitoate ale pasiunii mistuitoare ale personajului său, nu puține sunt paginile, descrierile, evenimentele repetitive care devin plictisitoare.

Nu pot însă să nu recunosc meritele incontestabile ale acestei opere: Muzeul inocenței este mai mult decât un prozaic și absurd roman de dragoste, conferă informații de preț despre cultura turcească și despre prefacerile dureroase și greoaie ale unei societăți sărace, dominate de idealuri religioase, nepregătite să-și însușească modernizările lumii occidentale.

Cât despre viitoarele opere pamukiene de care ar trebui să mă îngrijesc în a le lectura, doresc doar să dau dovadă de mai multă răbdare și consecvență, mai ales, când o să vină vorba de un Mă numesc Roșu.

Simțeam că atunci când eram beat de-a binelea încercam o ciudată plăcere de pe urma suferinței mele și socoteam, mânat de un orgoliu prostesc, că situația în care mă aflam putea să devină subiectul unor cărți, filme sau opere.

Aș dori să le spun cititorilor și vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferința din dragoste este un întreg. Adevărata suferință din dragoste se statornicește în cel mai însemnat punct al existenței noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab  și ni se răspândește irepresibil în tot corpul, în toată existența, conectându-se profund la toate celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiți fără speranță, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri și neliniști nu reprezintă altceva decât  propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viață a fost cu totul răvășită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească și mai mult, deși fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socotește că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putință doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

Aș dori să le pot explica puțin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca și de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înșelător și că există, pe de o parte, timpul nostru și, pe de altă parte, timpul „oficial”- cel pe care îl împărtășim cu ceilalți. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât și pentru a-i ajuta să priceapă cum arăta viața în casa aceea.

(…) îmi dădeam seama, de cum intram pe ușă și-o vedeam pe Füsun, că (…) departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraiște. Când o vedeam pe ea, simțeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor și mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

Peste multă vreme, când viața urma să mă pună față în față cu cei mai obsedați, mai stranii și mai nefericiți colecționari din Istanbul, când urma să-i vizitez prin case ticsite de hârtii, gunoaie, cutii și fotografii, aveam să-mi amintesc, în strădania de-a pricepe ce anumeau simțeau acei confrați ai mei în vreme ce strângeau capace de răcoritoare ori fotografii cu artiști și ce semnificație îmbrăca pentru ei fiecare piesă nouă, de sentimentele care mă-ncercau în vreme ce subtilizam obiecte din casa familiei Keskin.

Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam, fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.

Muzeele adevărate sunt locuri în care Timpul se transformă în Spațiu. (…)
A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijuliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.

Orhan Pamuk- Muzeul inocenței, ed. Polirom, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2 & sursa foto 3 & sursa foto 4

Zăpada

Zăpada ce se așterne fără întrerupere reprezintă nu numai un adevărat laitmotiv cu accente obsesive, diluviene, ci reprezintă și un personaj de seamă în cadul romanului lui Pamuk, a cărui prezență este asociată de către restul personajelor cu semnalizarea prezenței lui Allah.

Ka, un poet şi ziarist turc care trăiește de mai mulţi ani în Germania, revine în Turcia  ca să investigheze fenomenul sinuciderilor printre tinerele musulmane care refuzau să renunţe la purtarea jihab-ului, a broboadei islamice, şi ajunge la Kars, un oraş de provincie din nord-estul Anatoliei. Peste toate revederile și întâlnirile cu vechii cunoscuți, cu Ipek, cea pe care a iubit-o mereu în taină și cu o serie de militanți islamiști cade o ninsoare cumplită menită să acopere umorile și frământările sociale și religioase ale micului oraș de provincie și să îi taie în mod punitiv legăturile cu restul lumii.

Ka are parte de o fericită inspirație, de care nu va mai beneficia nicicând după plecarea din Kars, scriind nu mai putin de 19 poezii, amplasate în mod simetric pe „steaua de zăpadă”- structura cristalină a unui fulg de nea schițat pe o foaie de hârtie, conform poziționării acestora în cadrul părților imaginate de poet: Rațiunea, Memoria, Imaginația și Centrul.

La patru ani de la derularea nefericitelor evenimente din Kars și a episoadelor sângeroase declanșate de izbucnirea unui puci în mica localitate, de la combinarea aberantă a jocului scenic cu realitatea și de la asasinarea lui Ka în Frankfurt, prietenul acestuia, Orhan, în calitate de narator, pornește pe urmele prietenului său, în vederea recuperării poeziillor scrise în timpul blocadei la Kars și a elucidării morții sale absurde.

Ninsoarea îi trezea totdeauna lui Ka o senzație de puritate, sub imperiul căreia erau uitate și puse sub obroc mizeria, noroiul și întunecimea orașului, dar în prima zi petrecută la Kars, sentimentul de inocență pe care îl asocia, de obicei, cu zăpada s-a făcut nevăzut, Aici, ninsoarea avea ceva trudnic, sâcâitor, terifiant.

Pentru că sunt singur, nu pot crede în Allah, și pentru că nu pot crede în Allah, nu mă pot izbăvi de singurătate.

– Și eu sunt provincial, ba mai mult, îmi doresc să fiu provincial, să fiu dat uitării într-un colț neștiut de lume, la vreme de ninsoare, a spus Ka.

În copilărie, când locuiau la Instanbul, ea și Ipek își doreau mereu să ningă mai mult: zăpada îi evoca frumusețea și scurtimea vieții și o făcea să simtă că, în ciuda tuturor adversităților, ființele omenești semănau, de fapt, între ele, că universul și timpul erau nemărginite, în vreme ce lumea oamenilor era limitată. De aceea, când ningea, oamenii se strângeau mai aproape unul de altul. Aveai sentimentul că ninsoarea care se cernea asupra dușmăniilor, a ambițiilor, a mâniei care stârnea vrajba nu făcea decât să-i apropie.

– Nefericirea mă apără de viață, a spus Ka. Nu-ți face griji pentru mine.

Lui Ka i-au plăcut atât de mult unele dintre cuvintele rostite de Lacivert, încât le-a notat aidoma pe caiet: „Nu sărăcia ne face să fim atașați de Allahul nostru, cum cred occidentalii, ci faptul că suntem nespus de curioși să aflăm care ne este rostul pe lumea aceasta și ce se va petrece pe lumea cealaltă.”

Cu toate că romanul excelează într-o prezentare de mare preț a laturii sociale din Turcia, sper ca următorul romanul al lui Pamuk cu care mă voi delecta să mă impresioneze într-o mai mare măsură!

Zăpada- Orhan Pamuk, ed. Curtea Veche, 2008

sursa foto

„Zăpada” lui Pamuk- lectură esențială?

Zăpada lui Orhan Pamuk este „o lectură esențială pentru timpurile noastre” (Margaret Atwood). Nu pot să neg măiestria construcției, însă primele pagini ale romanului nu reușesc să mă impresioneze mai deloc. O fi faptul că este prima mea întâlnire literară cu Pamuk, sperând ca următoarele (Cartea Neagră, Mă numesc Roșu sau Muzeul inocenței) să îmi producă o impresie mai puternică? Sau să blamez oare traducerea de la Curtea Veche (Ipek i s-a părut o clipă atât de plină de candoare, încât s-a temut ca nu cumva sa fie altfel.)?

Sau poate figurile de stil nelalocul lor, ușor exagerate, pe care nu mai sunt în stare să le tolerez cu îngăduința de acum câțiva ani (deținem hotelul acesta, cutreierat de suspinele morților și de năluci) și care nu reușesc decât să mă zgândâre vizual și mental? Sau poate așteptarea de a descoperi uimitoarea maturitate a scrisului celui care câștigat atâtea distincții literare, printre care și Nobelul, de unde și o inevitabilă dezamăgire că nu a fost să fie?