Rugați-vă să nu vă crească aripi

(…) cele mai triste eșecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepțiile noastre.

N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei și trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigași în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu.

La urma urmei, fiecare avem nu numai bătăliile de care suntem în stare, ci și înfrângerile pe care le merităm. Ale altora sunt răsunătoare. În cazul lui Napoleon a trebuit să se strângă toată Europa ca să-l trimită în surghiun pe insula Sfânta Elena. La alții e de ajuns o piedică, o boală, o porcărie sau un nenoroc. Asta e. Dar tot un Waterloo se cheamă că am trăit.

Rivalul lui Dumnezeu este moartea. Dumnezeu și moartea, de o parte și de alta, iar noi la mijloc, ca între două pietre de moară.

Dar mă gândesc adesea că totuși nu întâmplător omul s-a ridicat în două picioare și că, săvârșind acest miracol, el și-a asumat o anumită obligație, de a nu se mai întoarce în peșterile din care a ieșit și de a se împotrivi peșterilor din el însuși.

Cultura te pune în cauză. Îți arată limitele. Îți dezvăluie că ești relativ, că ești vulnerabil. Îți descoperă infernul. Uneori îți arată că infernul este chiar în tine. Ea a pus lângă eternitate moartea. A îndemnat omul să ridice privirea spre stele, dar în clipa următoasre l-a făcut să se  infioare la gândul că e singur în univers.

Octavian Paler- Rugați-vă să nu vă crească aripi, ed. Polirom eseu, 2012

sursa foto

Paler si visul american

De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că „barbarii” migraţi în America au vrut să demonstreze „Romei”, adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai „civilizaţi”. Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, şi parcele în Rai. Şi îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stând răsturnaţi, comod, pe pernele unei limuzine.

Cum i se infățișează America anilor ’90 lui Paler? Ca emanând un dispreţ desăvârşit pentru metafizică. Şi nicăieri acest dispreţ nu e mai evident ca la Las Vegas.

Să presupun că ameninţarea barbariei poate veni azi nu din afara civilizaţiei, ci dinlăuntrul ei. Barbarii nu mai dau târcoale Romei, ci o degradează locuind în ea.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

sursa foto

Aventuri solitare

Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.

Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre „meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de „un gest”, şi să te sinucizi!

Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

 

Deșertul pentru totdeauna

De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?

Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.

Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu „curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.

Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.

Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009

Anacronicul Don Quijote

Vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca sa folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face „rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e „citat”, nu „citit”.

Octavian Paler

sursa

Calomnii mitologice

Progresul, doamnelor si domnilor, e o idee falsa. E, poate, cea mai mare superstitie. Pe cat de comoda, pe atat de periculoasa. Sigur, exista progres in stiinta, in tehnica, in tot ceea ce se leaga de confort, de viteza. Dar am progresat, oare, si sufleteste? Mie imi e greu sa cred ca pe autostrazi suntem mai aproape de sensul vietii decat erau grecii pe cararile unde zeii treceau pe urmele caprelor. Evident, in afara de sfinti, nimeni n-ar dori sa se intoarca in grote. Si cine ar avea chef sa se foloseasca de o caruta ca sa ajunga la Paris? Numai ca problema ar trebui pusa altfel. Nu e insotit, oare, progresul stiintific, tehnic de un dramatic regres interior? Civilizatia a facut din noi niste maniaci ai informatiilor. Vrem sa stim ce s-a intamplat pe mapamond in ultimele cinci minute. Si nu e exclus sa vedem intr-o zi niste sinucideri transmise in direct. (n.ed. se pare ca am ajuns deja la asa ceva)

A cauta sensul vietii e, poate, primul pas pentru a intelege ceva periculos; anume ca viata are sens doar cata vreme nu incerci sa-l afli. Daca te scoli dimineata si te grabesti sa te imbraci si sa pleci dupa treburi, nu e niciun pericol. „Odiosul eu” nu-ti pune probleme. Sta atipit sub grijile si supararile zilnice. Dar cand privesti cerul, cu gandul ca intr-o zi nu o sa-l mai vezi, si incepi sa cauti un rost alergaturilor tale, vanitatilor si ambitiilor din urma ta, esti deja in primejdie. Se apropie momentul cand vei deveni si agasat, si obsedat de tine insuti.

Gide era de parere ca e primejdios sa te cunosti prea bine, ca e daunator sa te studiezi prea mult. Si ma tem ca e ceva adevarat aici. Presupun ca acum stiu ce a vazut Narcis cand s-a uitat mai bine in adancul fantanii. Nu chipul sau! Ceea ce l-a inlantuit intr-o vraja funesta a fost ce a zarit dincolo de chipul sau. Nimicul. Neantul care se casca dincolo de sine. Din acel moment, osanda decisa de Nemesis a devenit definitiva.

Banuiesc ca Narcis a inteles ceva ce legenda nu spune. Si anume ca a te cunoaste nu inseamna a cunoaste ce esti, ci a cunoaste ce nu vei mai fi. Adevar care intotdeauna pedepseste pe cel care-l descopera.

Viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul. In clipa in care am incercat s-o fac, mi-a sunat in urechi, ironica, vorba Eclesiastului despre desertaciune.

Octavian Paler- Calomnii mitologice (Farame din conferinte nerostite)

Avem timp

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Continuarea

Viata pe un peron II

Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip… In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi…

Nu m-am priceput nici sa calatoresc prin viata, nici sa iau din ea doar peronul. N-am fost multumit cu ceea ce am avut, dar n-am stiut nici ce vroiam sa obtin. Si luptand impotriva ratarii, n-am facut decat s-o ajut, sa mi-o pregatesc. Am dorit mereu sa ies din coaja mea pe o plaja in fata marii unde sa ma pot face una cu nisipul, cu pietrele si cu perscarusii si in acelasi timp, obsedat de mine insumi, am facut totul ca singuratatea mea sa devina perfecta. Si astfel n-am trait poate decat pentru mine, cu toate ca am iubit atatea lucruri. Ca si cum toate eforturile mele au fost indreptate spre un singur scop: sa-mi ridic singur, dinlauntru, propria inchisoare si sa-i astup toate caile de iesire. Daca Eleonora n-ar fi plecat, m-as fi indragostit poate de ea si as fi fost salvat poate atunci. Puteam astepta linistit. Daca nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l asteptam. Acum coaja din jurul meu nu mai are cum sa crape. Si, bineinteles, nu vine niciun tren.

Vreau sa inteleg care e situatia inclestarii dintre Dumnezeu si fiara in mine. Ce sanse am sa raman mai departe om.

A fost o vreme cand am crezut ca fericirea mi se cuvenea datorita calitatilor mele. Si, neobtinand-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se facea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat ca lumii ii era indiferenta revolta mea in aceeasi masura ca si nefericirea mea. Atunci, in marele meu orgoliu, am gasit cea mai rea solutie. Am inceput sa am vanitatea si voluptatea suferintei. Si am ajuns intr-un punct unde sinceritatea era straina de modestie. Strigam: iata cat sunt de vulnerabil, admirati-ma pentru indrazneala de a o recunoaste! Or, suferinta, daca nu gasim in ea un minimum de forta, ne cere sa fim macar decenti, sa n-o exhibam.

Octavian Paler

Viata pe un peron I

„Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau.” Wilhelm von Humboldt

Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.

Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma a a spera a celui care nu indrazneste sa spere singur.

Poate ca omul s-a obisnuit sa i se porunceasca. El isi permite sa fie surd la rugaminti, dar devine atent cand i se porunceste. N-ati vazut ca Dumnezeu a folosit aceeasi metoda? In loc sa ne ilumineze, a descoperit ca e mult mai usor sa ne porunceasca. In zece porunci a rezolvat totul. Dupa aceea s-a putut retrage linistit.

Cehov- nu mergem inainte din dragoste de viata, ci pentru ca n-avem de ales.

Grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerand-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie sa le vorbesti despre speranta daca vrei sa-i salvezi. Miroase a paradis. Speranta ne-a pregatit doar sa inghitim mai bine cacealmaua. I-am raspuns ca aceasta cacealma este singurul lucru pe care-l avem.

Odata, am mers o noapte intreaga printr-un desis de jnepeni ceva mai inalti decat un om, in jurul unei cabane, la vreo cateva sute de metri de ea, cu convingerea ca mergeam in linie dreapta. Poate ca si viata e asa. Mergem in cerc, in jurul unui punct pe care nu-l vedem, poate, e aproape, foarte aproape.

Omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitandu-se spre cer, ci cautand in sine insusi ce anume ar putea opune mortii si neantului. N-am suportat gandul ca suntem doar pulbere si atunci am cautat in noi ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastra care nu vrea sa moara, care nu se poate consola. El s-a nascut astfel dintr-o revolta; a fost, la inceput, un protest. Numai ca asta n-a salvat de la moarte pe nimeni.. In om a biruit mai departe omul. Pulberea. (…) Dumnezeu din noi a fost mereu invins. El nu si-a putut tine niciodata promisinile. (…) De aceea rugaciunile au devenit agresive si s-au transformat in imprecatie. In loc sa-l mai imploram, am strigat in gura mare ca Dumnezeu a murit ca un neputincios… In aceeasi clipa ne-am cutremurat. Cum sa ramanem singuri in univers?

Dumnezeu n-a devenit sangeros decat in clipa cand s-a gasit cineva care sa ucida in numele lui. (…) Credinta dumneavoastra ne cere sa suportam tot ce se intampla, cu gandul la viata de apoi. Aici e, de fapt, problema. Amanand totul pentru lumea de dincolo de mormant, dumneavoastra ne cereti sa lasam lumea aceasta pe seama celor care se descurca mai bine decat noi. (…) Istoria este Golgota si dumneavoastra ne spuneti ca n-avem ceva mai bun de facut decat sa ne purtam crucea si, daca ni se cere, sa ne suim singuri pe cruce si sa intindem mainile pentru a ni se bate cuiele. Iata ce nu pot sa accept. Iluzia Judecatii de apoi ne preda istoriei cu mainile legate, ne lasa la cheremul istoriei, sa faca ce vrea din noi. Ea ne cere nu sa intelegem istoria, ci s-o induram. Sa ne resemnam. Sa credem ca intr-o alta lume vom fi platiti pentru resemnarea noastra de acum. In felul acesta, ne trezim fara nicio aparare in fata nedreptatilor.

Important nu e sa-l gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in el, ci sa-l cauti. In clipa in care iti spui ca l-ai gasit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna.

Octavian Paler