“Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau.” Wilhelm von Humboldt
Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma a a spera a celui care nu indrazneste sa spere singur.
Poate ca omul s-a obisnuit sa i se porunceasca. El isi permite sa fie surd la rugaminti, dar devine atent cand i se porunceste. N-ati vazut ca Dumnezeu a folosit aceeasi metoda? In loc sa ne ilumineze, a descoperit ca e mult mai usor sa ne porunceasca. In zece porunci a rezolvat totul. Dupa aceea s-a putut retrage linistit.
Cehov- nu mergem inainte din dragoste de viata, ci pentru ca n-avem de ales.
Grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerand-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie sa le vorbesti despre speranta daca vrei sa-i salvezi. Miroase a paradis. Speranta ne-a pregatit doar sa inghitim mai bine cacealmaua. I-am raspuns ca aceasta cacealma este singurul lucru pe care-l avem.
Odata, am mers o noapte intreaga printr-un desis de jnepeni ceva mai inalti decat un om, in jurul unei cabane, la vreo cateva sute de metri de ea, cu convingerea ca mergeam in linie dreapta. Poate ca si viata e asa. Mergem in cerc, in jurul unui punct pe care nu-l vedem, poate, e aproape, foarte aproape.
Omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitandu-se spre cer, ci cautand in sine insusi ce anume ar putea opune mortii si neantului. N-am suportat gandul ca suntem doar pulbere si atunci am cautat in noi ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastra care nu vrea sa moara, care nu se poate consola. El s-a nascut astfel dintr-o revolta; a fost, la inceput, un protest. Numai ca asta n-a salvat de la moarte pe nimeni.. In om a biruit mai departe omul. Pulberea. (…) Dumnezeu din noi a fost mereu invins. El nu si-a putut tine niciodata promisinile. (…) De aceea rugaciunile au devenit agresive si s-au transformat in imprecatie. In loc sa-l mai imploram, am strigat in gura mare ca Dumnezeu a murit ca un neputincios… In aceeasi clipa ne-am cutremurat. Cum sa ramanem singuri in univers?
Dumnezeu n-a devenit sangeros decat in clipa cand s-a gasit cineva care sa ucida in numele lui. (…) Credinta dumneavoastra ne cere sa suportam tot ce se intampla, cu gandul la viata de apoi. Aici e, de fapt, problema. Amanand totul pentru lumea de dincolo de mormant, dumneavoastra ne cereti sa lasam lumea aceasta pe seama celor care se descurca mai bine decat noi. (…) Istoria este Golgota si dumneavoastra ne spuneti ca n-avem ceva mai bun de facut decat sa ne purtam crucea si, daca ni se cere, sa ne suim singuri pe cruce si sa intindem mainile pentru a ni se bate cuiele. Iata ce nu pot sa accept. Iluzia Judecatii de apoi ne preda istoriei cu mainile legate, ne lasa la cheremul istoriei, sa faca ce vrea din noi. Ea ne cere nu sa intelegem istoria, ci s-o induram. Sa ne resemnam. Sa credem ca intr-o alta lume vom fi platiti pentru resemnarea noastra de acum. In felul acesta, ne trezim fara nicio aparare in fata nedreptatilor.
Important nu e sa-l gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in el, ci sa-l cauti. In clipa in care iti spui ca l-ai gasit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna.
Octavian Paler
De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că “barbarii” migraţi în America au vrut să demonstreze “Romei”, adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai “civilizaţi”. Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, şi parcele în Rai. Şi îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stând răsturnaţi, comod, pe pernele unei limuzine.
