Pace între popoarele lumii

– Dacă Mahomed al nostru, spuse aga ștergându-și mustățile, dacă Mahomed al nostru și Hristos al vostru ar bea rachiu și ar ciocni ca noi doi, căpitane, ar fi prieteni de suflet; n-ar vrea să scoata unl ochii celuilalt (…) … Uite, cum ne-am făcut noi prieteni, căpitane? Nu petrecem bine? N-am petrecut bine?

Nikos Kazantzakis- Hristos răstignit din nou

Viața întreagă: fum, risipă, ploaie măruntă

Din toată viața lui numai o întâmplare îi rămăsese clară, strălucitoare, în această negură deasă și apărea pe neașteptate scăldată de soare: cum o dată, la Batum, în luna aprilie, de Sân’ Gheorghe, mersese cu trei prieteni ai lui într-o grădină plină de trestii arabice cu flori mari roșii, și se așezaseră pe prundișul răcoros, și au început să mănânce și să bea și să cânte încet, și aveau capetele înfășurate în ștergare albe cu franjuri, și era mult soare, și marea mirosea plăcut, și nu era nici o femeie împreună cu ei. Numai prieteni, toți voinici, unii blonzi, alții negricioși; iar pe unul îl chema Ghiorghis și își sărbătorea ziua. Și cum mâncau acolo și beau și cântau încet, începu să burnițeze liniștit, cald, dulce, și să răsune frunzele goale și picăturile să împroaște prundișul grădinii. Pământul incepu să miroasă ca marea, și veniră trei armeni cu buzuki, un clarinet și cu o dairea, îngenuncheară sub trestiile înflorite și începură manele…

Ce bucurie era aceea, ce dulceață, viața se zbătea în pumnul omului ca o pasăre caldă, îndrăgostită și vremelnică… Căpitanul Furtunas își stoarse creierul, nimic altceva nu-și amintea limpede. Nimic altceva. Toată viața lui se prefăcuse în fum și se risipise, și numai petrecerea aceea și burnița de la Batum rămăseseră singure-singurele, întru totul vii, în mintea lui.

-Măi, asta a fost tot? murmură. Asta a fost, așadar, viața mea întreagă? O ploaie măruntă, trei prieteni, niște trestii arabice… Măi, să nu-mi fi rămas nimic altceva! Și eu care credeam că mâncasem lumea!

Nikos Kazantzakis- Hristos răstignit din nou

Stefan Iordache, Kazantzakis, mangaierea apei si a Soarelui

Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor – măria sa Soarele». Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui… .

Stefan Iordache

sursa citat

Viata si peripetiile lui Alexis Zorbas

Pricepeam ca Zorbas asta era omul pe care il cautam fara nadejde de-atat amar de ani; o inima vie, un suflet mare, neslefuit, care avea legat buricul de maica lui, Pamantul.

Un timp ramaseram tacuti amandoi in jurul sobei. M-am incredintat din nou ca fericirea este un lucru simplu si frugal- un pahar de vin, o castana, o sobita, vuietul marii; nimic altceva. Trebuie doar sa simti ca toate astea inseamna fericire, o inima simpla si nepretentioasa.

Il vedeam pe Zorbas dansand si simteam pentru prima oara revolta luciferica a omului, dorinta nestapanita de a invinge gravitatea si materia, blestemul stramosesc. Admiram rezistenta lui, sprinteneala, orgoliul; pe nisip, pasii lui navalnici si-atat de maiestriti incrustau istoria demonica a omului.

„Am facut ce-am facut in viata mea si tot putin am facut; oamenii ca mine ar trebui sa traiasca o mie de ani. Noapte buna!”
Astea au fost ultimele lui cuvinte; si imediat s-a ridicat pe perne, a aruncat cearsafurile de pe el, a dat sa sara-n sus. Am alergat sa-l tinem, Liuba, nevasta-sa, eu si cativa vecini mai zdraveni; dar el ne dadu deoparte, cobori din pat si se duse pana la fereastra. Acolo se prinse de pervaz, privi in zare, spre munti, isi bulbuca ochii si incepu sa rada si apoi sa necheze ca un cal. Asa, in picioare, cu unghiile infipte in geam, isi dadu sufletul.

Alexis Zorbas se exprima dansand, atunci cand cuvintele-i devin de prisos. Pretuieste mai presus de orice libertatea spiritului. Preaslaveste frumusetea si gingasia femeii. Inchina oda nisipului fierbinte si marii in fapt de seara. Santuri-ul sau e ca lira pentru Apollo. Sinbad intregit de un Sancho Panza hatru. Iubeste cu ardoare viata. Filosof al ei. Pretuieste prezentul. Greselile trecutului sunt simple greseli in valtoarea asta a vietii. Placerile simple sunt cele care fac ca timpul sa se ostoiasca: un apus de soare, o masa frugala, un vin bun, nurii vreunei femei, indiferent de varsta.

Fiindca Alexis Zorbas iubeste avid, lacom, nesatios pana in ultima clipa. Ogoieste sufletul unei „sirene” batrane, al unei madame Hortense cu famece de mult apuse. Bubulina lui, cu papagalul ei batran, cu amintirile ei poleite din viata-i tumultuoasa, cu regretele ei de santeza demodata, care si-a asteptat ursitul toata viata.

Cine este Zorba Grecul? Un barbat care traieste dupa cum dantuieste, navalnic, patimas, pe deplin, cu mandrie.

sursa foto

Nikos Kazantzakis- Zorba Grecul, ed. Humanitas fiction, 2011