Despre dragoste şi alţi demoni

Sierva Maria. Mușcătură de câine turbat sau posedare diavolească? Rămășițele pământești ale fetei creole vor fi găsite în 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. Craniul acesteia încă va mai prezenta o minunată podoabă capilară de vreo douăzeci de metri. Fata a murit nu de turbare, nu în urma unei exorcizări violente, nu din cauza unor leacuri băbești și a unor soluții empirice vătămătoare. Nu, din prea multă dragoste. Da, se poate muri din prea multă dragoste!

Este o poveste despre dragoste, dorință, credință sau, de cele mai multe ori, pierderea ei, nebunie, erezii, animism, falsă naivitate, disperare, ignoranţă, neînţelegere, demoni lăuntrici, durere, religie a morții. Sub soarele arzător al Caraibelor. Care parte din om este mai demonică: trupul sau sufletul? E dragostea doar o lucrătură diavolească?

— Am visat‑o.
— Cum ai putut visa o făptură pe care n‑ai văzut‑o niciodată? îl întrebă episcopul.
— Era o micuţă marchiză creolă de doisprezece ani, cu nişte plete ca o trenă de regină, răspunse. Cum putea fi altcineva?

Delaura visase că Sierva María era aşezată la fereastră, în faţa unei cîmpii ninse, luînd şi mîncînd una cîte una boabele unui ciorchine de strugure pe care‑l ţinea în poală. Fiecare boabă desprinsă creştea imediat la loc. În vis era limpede că fetiţa stătea de ani în şir la fe­reastra aceea infinită, încercînd să termine ciorchinele şi că nu se grăbea, fiindcă ştia că ultima boabă însemna moartea.

Sierva María nu înţelese niciodată ce se întîm­plase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întor­sese cu coşul plin de bunătăţi din tîrg şi cu pasiunea‑i din nopţile acelea fără saţ. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un cîmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla şi n‑avea să se afle în veci. Ţinea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creşteau imediat la loc de cum îi mînca. Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ţinându‑şi aproape răsuflarea, căci tânjea cu înfrigurare să ajungă la ultima.

Gabriel Garcia Marquez-  Despre dragoste şi alţi demoni, ed.Rao, 2007

sursa foto

Orbirea

Rembrandt- Batran in rosu

Omenirea suferea de imprecizie. Cateva miliarde de oameni obisnuiti traisera fara nicio noima si murisera fara nicio noima. O mie de oameni precisi, cel mult o mie, cladisera stiinta.

O halucinatie dainuieste cata vreme nu lupti impotriva ei. Trebuie sa ai doar forta sa-ti reimprospatezi in memorie primejdia care te pandeste. Trebuie sa-ti umpli constiinta cu imaginea de care ti-e teama. Trebuie sa redactezi mandatul de arestare al halucinatiei si sa-l tii in orice clipa la indemana. Apoi trebuie sa te silesti sa privesti adevarul in fata si sa-l perchezitionezi cautand acea halucinatie.

(…) se chinuiau cu o vinovatie infioratoare, pe care o purtau pentru toti ceilalti, se chinuiau poate cu micimea lor, ce se afla intr-un raport ridicol fata de maretia omului de rand, se chinuiau cu cucerirea lumii, cu moartea pe care o acceptau din nou ca fireasca. Enigmele lor disparusera, odinioara traiau pentru enigme, acum pentru tot ce isi gasise rezolvare de mult.

Noi suntem neincrezatori in simturile noastre sanatoase. Putini dintre noi cred ca se agata de intamplari pe care altii le-au trait pentru ei, cu mii de ani in urma Avem nevoie de viziuni, de revelatii, de voci- apropieri fulgeratoare de lucruri si omani-, iar daca nu le avem in noi, le  cautam in traditie. Ajungem credinciosi din cauza propriei noastre saracii. Cei care sunt si mai saraci renunta chiar si la asta. (…) Stam asezati pe mintea noastra greoaie ca niste pasari de prada pe banii lor.

Elias Canetti- Orbirea

Din pura si minunata nebunie de si pentru carti… transformata in obsesie… biblioteca acaparanta, sufocanta… din teama de orbire, de intunecime, de vid cultural… din prea multa grija pastrata dragelor de tomuri… orbire sufleteasca… destramare existentiala… naturalism… absurditate…