Pădurea norvegiană

Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață. 

Transpus în cuvinte, pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există in prespapier, in mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înțelesesem moartea ca fiind complet separată și independentă de viață. Coasa morții plutește deasupra noastră, știam, dar la fel de bine știam și că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu și mai logic adevăr. Viața e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.

Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor și ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le putem spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtășeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi.

-Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic… nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.

Haruki Murakami-Pădurea norvegiană, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Aventuri solitare

Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.

Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre “meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de “un gest”, şi să te sinucizi!

Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

 

 

Desertul pentru totdeauna

De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi.

Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat.

Mi-am amintit de Petroniu care, înainte de a se sinucide, şi-a chemat prietenii la un ospăţ. E greu de imaginat un sfârşit mai străin de logica mea. Trec peste faptul că eu n-aş avea pe cine să chem. Dar cum să transformi moartea în spectacol?

Am mers prin viaţă ca pe o stradă plină de câini, fără să iau în mână nici o pietricică, să mă apăr. Aşa ceva se plăteşte. (…) Într-o zi, vei afla şi tu, băiete, că nu moartea e greu de înfruntat, ci viaţa.

Mă gândesc la îndrăzneala panteismului de a-l socoti pe Dumnezeu interior creaţiei sale. Ceea ce ar însemna că Dumnezeu “curge” o dată cu noi. Sfârşitul creaţiei sale ar fi şi sfârşitul său.

Şi poate nu greşesc văzând în disperare şi chiar în sinucidere, de fapt, dovezi de vitalitate. Eşti disperat că pierzi ceva ce iubeşti sau nu mai suporţi viaţa deoarece nu vrei s-o accepţi sub formă de terci insipid.

Sinuciderea e, poate, singurul act uman care e totdeauna sincer, nu e niciodată mimat. Se poate mima orice, pentru a părea ce vrei sau ai interesul să pari, dar nu-mi pot imagina că există cineva care se aruncă în gol de la etaj, îşi pune ştreangul de gât sau înghite un pumn de somnifere pentru a mima disperarea ori neputinţa de a mai trăi.

Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna, ed.Polirom, 2009

Julian Barnes, al sau necrolog dar si al meu necrolog

Cum isi imagineaza moartea J.B.?

In chinuri mari, inspaimantat, exasperat de limbajul imprecis sau eufemistic pe care-l aud in jur.

Cum mi-o imaginez eu?

In culori la fel se sumbre.

Cum isi inchipuie propriul necrolog?

Julian Barnes a avut mai mult succes decat a sperat… A fost atat de fericit cat i-a ingaduit propria fire… Desi s-a nascut egoist, nu a reusit sau mai degraba nu a dorit sa transmita egoismul mai departe… Si-a iubit sotia si s-a temut de moarte.

Ce va scrie in al meu?

Nu a stiut sa aprecieze ceea ce a avut, mereu a cautat acel mai Mult si mai Bine… Nu a stiut sa fie fericita decat mult prea tarziu… A dat dovada de egoism si de superficialitate… A iubit patimas cartile si pe cel care i-a fost alaturi intreaga-i viata… S-a temut de moarte si nu a inteles pana in ultima clipa-i ce rahat este.

sursa citate

Oamenii mai stiu de moarte?

E o ineptie sa consideri ca vei muri peste 20, 30, 40 ani. E o ineptie sa consideri ca mortea ii vizeaza numai pe altii si ca tu ai fi imun. Nu esti, draguta! Mai devreme sua mai tarziu. Mizeaza chiar si pe acel mai devreme. Prea devreme e chiar relativ. Chiar. E o etapa normala a vietii, ultima si cea mai importanta. Cea mai importanta. Inevitabila. Omule, (re)invata sa o accepti asa cum e, asa cum trebuie sa fie: urata-frumoasa, singura capabila sa iste din bube, mucegaiuri şi noroi posibile frumuseţi şi preţuri noi!

Foarte mulţi trăiesc fără să se gândească la singurul lucru pe care îl vor trăi cu siguranţă: momentul ACELA. Ar trebui să ne trăim viaţa ca pe un întreg mărginit, să încercăm să-i dăm un contur frumos şi demn.

Ion Vianu

 

Desertul tatarilor

Giovanni Drogo isi petrece aproape intreaga viata intr-o fortareata izolata de lume. Unii ar considera-o foutue. Sa vrei cu disperare sa pleci in primele zile, pe urma sa te obisnuiesti in asa maniera incat sa te complaci unei vieti cazone impietrite, neschimbarii, repetitiei nesfarsite, ca pasii soldatului ce patruleaza pe blestematele metereze, o zi aidoma celei din ajun si atatea altora.

Giovanni Drogo spera, ca atatia altii dintre camarazii sai, ca va prinde ziua aceea cand desertul apasator din fata-le isi va aduce la lumina zilei mult temutele plasmuiri. Si cand razboiul devastator va incepe. Fortareata le va sta in cale cotropitorilor, iar Giovanni Drogo se va convinge ca nu si-a inchinat in van intreaga sa viata slujirii unei cauze absurde.

Anii trec cu repeziciune. “Tatarii” vin, aparitia lor nu mai e defel o inselaciune a desertului. Fortareata se mobilizeaza, isi iese din lancezeala neroada. Se mobilizeaza si ofiterul nostru? Nu, fiindca e mult prea slabit. Timpul doar nu si-a incetinit curgerea nebuna pentru nimeni, darmite pentru un biet natarau!

Batalia finala nu se va da insa impotriva fictivilor “tatari”, ci impotriva ultimei rasuflari, impotriva infricosatoarei ultime clipe. Anii de asteptare prosteasca, existenta-i ratata sunt doar granule de nisip fin in fuga implacabila a timpului.

Pana atunci el pasise inainte, pe drumul primei tinereti lipsite de orice griji, un drum care, cat suntem copii, ne pare fara de sfarsit si pe care unii aluneca lent, cu pasi usori, astfel ca nimeni nu baga de seama trecerea lor.

In vremea aceasta, timpul gonea nebuneste; bataia lui neauzita scandeaza tot mai repede viata: nu, nu ne putem opri in loc nici macar o clipa, nici macar pentru a arunca o privire fugara inapoi. “Opreste-te, opreste-te!” am vrea sa strigam, dar ne dam seama ca ar fi zadarnic. Totul, absolut totul este trecator: anotimpurile, oamenii, norii; si nu slujeste la nimic sa te cramponezi cu disperare de pietre, sa rezisti pe varful vreunei stanci- degetele obosite se desprind, bratele cad inerte pe langa trup, suntem tarati din nou de suvoiul ce pare lent, dar nu se opreste niciodata.

Curaj, Drogo, asta e ultima carte, iesi in intampinarea mortii ca un adevarat soldat (…)! (…) Isi aduna tot curajul, intr-un efort disperat, ca si cum ar fi pornit la un asalt de unul singur impotriva unei armate intregi.

Dino Buzzati- Desertul tatarilor, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Geniul si zeita

Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul prostatei.

Apare apoi chestiunea morţii. Cum reacţionezi la perspectiva morţii? Dacă eşti destul de bolnav, ajungi la un punct unde, cu oricîtă patimă ai lupta pentru viaţă, o parte din tine n-ar regreta deloc să moară. Ai prefera orice altceva acestei mizerii, acestui interminabil coşmar degradant de a te afla redus la o bucată de materie suferindă.

Toţi se îndreptau spre aceeaşi săvîrşire - spre tăierea progresivă a liniilor de comunicare, spre uzura înceată dar sigură a firelor susţinătoare; singuri spre căderea finală în neant. De undeva din depărtări, dincolo de acoperişurile caselor, un orologiu bătu trei sferturi de oră. Bătăile erau o insultă creată de mîna omului ce se adăuga gratuit unei răni cosmice — un simbol al scurgerii neîncetate a timpului, un memento al sfîrşitului inevitabil.

Aldous Huxley- Geniul si zeita, ed. Dacia, 1975

C.C. isi priveste moartea in fata

Changez Chamchawala, tatal lui Saladin Chamcha, minunata alegorie identitara luciferica, este cuprins de o groaza de nedescris cu putin inainte de a-si da ultima suflare. Ce a vazut? E atat de groaznica intalnirea de la capatul de drum? De ce groaza asta? Si de ce zambetul de la sfarsit? Fiindca lui Changez ii se ridica colturile gurii intr-un zambet. Este dovada ca groaza de dinainte a fost neintemeiata? Mi-e teama nu de acel moment, mi-e teama ca nu voi fi in stare sa-mi mentin demnitatea, mi-e teama ca ma voi crampona prosteste de un crampei de viata, de o gura de aer! Mi-e teama ca nu voi fi in stare sa o privesc in fata!

Lumea, a scris cineva, este locul a carui realitate o confirmam prin faptul ca murim in el.

Salman Rushdie

Stefan Iordache, Kazantzakis, mangaierea apei si a Soarelui

Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum, îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea târziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pământul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor – măria sa Soarele». Probabil că, atunci când voi fi pământ, voi simţi şi mai bine mângâierea apei şi mângâierea Soarelui… .

Stefan Iordache

sursa citat