Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.
Transpus în cuvinte, pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există in prespapier, in mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înțelesesem moartea ca fiind complet separată și independentă de viață. Coasa morții plutește deasupra noastră, știam, dar la fel de bine știam și că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu și mai logic adevăr. Viața e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor și ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le putem spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtășeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi.
-Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. “Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic… nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.
Haruki Murakami-Pădurea norvegiană, ed. Polirom, 2011
