Viata e in alta parte

Se iubeau si, la drept vorbind, se dizolvau; starile lor sufletesti se amestecau unindu-se ca apele a doua rauri, plangeau si se iubeau, si in acele clipe erau in afara lumii, ca un lac ce s-a desprins de pamant si se inalta spre ceruri.

Moartea e un mesaj; moartea vorbeste; actul mortii are propria sa semantica si nu-i indiferent sa stii in ce fel si-a gasit un om moartea si in ce element.

Jan Masaryk si-a sfarsit zilele in 1948, aruncat pe fereastra in curtea unui vechi palat din Praga, dupa ce-si vazuse destinul zdrobit de carcasa istoriei (…) spre a pieri, aidoma lui Icar, prin elementul terestru si oferind prin moartea sa imaginea tragicei discordii dintre spatiu si gravitatie, dintre vis si desteptare.

Maestrul Jan Hus si Giordano Bruno nu puteau sa moara nici prin streang, nici prin spada; ei nu puteau sa moara decat pe rug. In felul asta, moartea lor a devenit incandescenta unui semnal, lumina unui far, o torta stralucind sclipitor in spatiul nesfarsit al vremilor, caci trupul e efemer si gandul etern, iar fiinta frematand in flacari, imaginea gandirii.

Adancimea apelor se confunda cu profunzimea sufletului omenesc; apa este elementul distructiv al celor ce s-au ratacit in ei insisi, in dragostea lor, in dementa lor, in oglinzile lor, in valtorile lor; in apa se ineaca, potrivit cantecelor populare, tinerele fete ai caror logodnici nu s-au intors din razboi; in apa s-a aruncat Harrieta Shelley, in Sena s-a inecat Paul Celan.

Se va ineca, se va ineca in apa. Pe urma, surprinse pe chipul acela o spaima fara margini. Si, dupa asta, nu mai vazu nimic.

Milan Kundera

sursa foto: www.chess.com

Ras si uitare

Fiecare sufera la gandul ca dispare, neauzit si nebagat in seama, intr-un univers indiferent, si de aceea tine, cat mai e timp, sa se transforme in universul propriilor sale cuvinte. Cand, intr-o zi, fiecare se va trezi scriitor, va fi timpul hipoacuziei si al neintelegerii universale.

Cand era foarte tanara, moartea ii aparea Taminei doar in prima forma, sub infatisarea neantului, iar frica de moarte (de altfel indeajuns de vaga) era frica de a nu mai fi. Cu trecerea anilor, frica aceasta scazuse, disparand aproape cu desavarsire (ideea ca intr-o zi n-o sa mai vada cerul sau arborii nu mai avea darul s-o inspaimante), in schimb, reflecta tot mai mult la cealalta infatisare a mortii- infatisarea materiala: se cutremura de groaza la gandul ca va deveni un cadavru.

Starea de cadavru i se parea o ofensa insuportabila. Cu o clipa in urma mai erai o fiinta umana ocrotita de pudoare, de sfintenia nuditiatii si a intimitatii, si-i de ajuns sa vina clipa mortii, ca trupul tau sa devina dintr-o data un obiect la dispozitia oricui, care poate sa-l despoaie, sa-l spintece, sa-i cerceteze maruntaiele, sa-si astupe nasul spre a se feri de mirosul dezgustator, sa-l azvarle in congelator sau in focul crematoriului.

Moartea e o truda ingrozitoare. Agonia tatalui meu a durat zile in sir, si eu aveam impresia ca in toiul febrei muncea. Era lac de transpiratie si concentrat in intregime asupra agoniei sale, de parca moartea ar fi fost ceva peste puterile sale. Habar n-avea ca stateam de veghe la capataiul lui, nu era in stare sa-mi simta macar prezenta- truda mortii il consuma pana la epuizare: caci tata era concentrat pe calul sau ca un calaret ce vrea sa atinga o tinta indepartata si nu mai are in el decat o ultima farama de vlaga.

Da, era calare pe un cal in galop. Si incontro gonea? Spre departari nestiute, ca sa-si ascunda trupul.

I se parea cumplit ca acest om, care stia sa bata magistral cu pumnul in masa, sa piara inaintea unui lumi ce nu merita nicio iubire. Se straduia din rasputeri sa evoce sfarsitul iminent al lumii, pentru ca moartea lui Passer sa devina mai suportabila.

Milan Kundera- Cartea rasului si a uitarii

„roman despre ras si despre uitare, despre uitare si despre Praga,

despre Praga si despre ingeri'”

Insuportabila usuratate a fiintei

Daca eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor. Dar este, intr-adevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa? Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne incovoiem  sub ea, ne lipeste de pamant. Dar, in poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste sa fie impovarata de greutatea trupului barbatesc.  Asadar, cea mai grea povara este, in acelasi timp, imaginea celei mai intense impliniri vitale.

Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat e mai rea si mai adevarata. In schimb, absenta totala a poverii face ca fiinta umana sa devina mai usoara ca aerul, sa zboare spre inaltimi, sa se indeparteze de pamant, de fiinta terestra, sa fie doar pe jumatate reala, iar miscarile sale sa fie deopotriva libere si nesemnificative. Si-atunci, ce sa alegem? Greutatea sau usuratatea?

Indiferent care ar fi dispretul pe care ni-l inspira, kitchul face parte din conditia umana.

Inainte de a cadea prada uitarii, vom fi transformati in kitcsh. Kitschul e statia de legatura intre fiinta si uitare.

Milan Kundera- Insuportabila usuratate a fiintei