Orașul și câinii

Mai mult de jumătate de carte am simțit doar un mare grad de iritare față de adolescența și violența prezentate de către Llosa. Poate am mizat prea mult pe titlu, poate doream acel ceva în plus față de dramele unor adolescenți peruani dintre zidurile unui colegiu militar, față de actele de violență, pedofilie, homosexualitate, bașca, zoofilie!, și de mediul ostil și viața cazonă a cărei reguli absurde pot fi încălcate oricând. Și l-am obținut, în așa fel încât nu îmi mai venea să mă desprind de carte! Cu părerile de rău de rigoare de la final: cum am putut considera că citirea unui asemenea roman este curată pierdere de timp?

Complexitatea și frumusețea romanului se dezvăluie de la sine, treptat, cu răbdare: sunt destănuite drame familiale, o frumoasă poveste de dragoste, acte de maturitate prin care toți sunt atât victime, cât și călăi, istorii pline de violență și cruzime specifice adolescenței, precum și întâmplări la care nu te poți raporta decât cu un ușor sentiment de cumpătare melancolică față de o viață strictă, severă, austeră, sobră, cazonă, de mult apusă. Toate desfășurate sub privirile placide și înțelegătoare ale Vigoniei tăcute și mereu prezente.

După fiecare rafală, căpitanul cerceta ţintele şi calcula loviturile reuşite. Pe măsură ce compania se apropia de deal, tirul devenea mai bun: circumferinţele erau toate ciuruite. A examinat chipurile trăgătorilor: feţe congestionate, infantile, imberbe, cu un ochi închis, iar cu celălalt fixat pe înălţător. Reculul culasei zguduia trupurile tinere care, cu dureri încă la umăr, trebuiau să se ridice, să alerge aplecându-se şi să se arunce din nou la pământ ca să tragă, învăluite într-o atmosferă de violenţă, care era doar un simulacru. Căpitanul Garrido ştia că la război nu-i aşa.
În acea clipă a văzut silueta verde peste care ar fi putut călca dacă n-o zărea la timp, şi puşca cu ţeava adânc înfiptă în pământ, în ciuda tuturor instrucţiunilor privind întreţinerea armelor. Nu reuşea să priceapă ce puteau însemna acea puşcă şi trupul doborât. S-a aplecat. Băiatul avea chipul crispat de durere, iar gura şi ochii larg deschişi. Glonțul îl atinsese la cap: un fir de sânge curgea de-a lungul gâtului.

Era clar că n-o să scape nici unul, ar fi fost curată vrăjitorie. Ne-au oprit pe toţi şi pe urmă ne-au dus la dormitor şi atunci am zis, careva s-a pus pe cântat, nu-mi vine să cred, dar e limpede ca lumina zilei, Jaguarul ne-a turnat. Ne-au pus să deschidem dulapurile, mi se urcase sângele la cap, „ţine-te de pereţi, amice, a zis Vallano, că ăsta-i sfârsitul lumii”, şi avea dreptate.

Mario Vargas Llosa- Orașul și câinii, ed. Humanitas, 2010

Paradisul de după colț

Unde este de găsit Paradisul? Într-o societate socialistă, istoria urmând să adeverească faptul că intențiile bune ale instaurării oricărei societăți în care să primeze egalitatea pură se pot deforma atât de mult, sau în întoarcerea la origini, la puritate, la valorile unei lumi sălbatice, primitive, însă atât de minunate și ale unui popor care „continua să fie cel de altădată, orgolios, liber, barbar, un popor primitiv și puternic, în comuniune cu natura și cu zeii lui, trăind încă în inocența goliciunii, a păgânismului, a sărbătorii și muzicii, a ritualurilor sfinte, a artei comunicării prin tatuaje, a sexului colectiv și ritualic și a canibalismului regenerator”? Sau poate chiar „după colț”, ailleurs, în jocul neprihănit al unor copii, cu trimitere la un tărâm la fel de neviciat, intact, autentic?

Două existențe: Flora Tristán, Florita Andaluza, Madame la colère, militantă socialistă și una dintre primele feministe franceze și bunica pe linie maternă a lui Paul Gauguin, cel care renunță la existența călduță burgheză în vederea unei vieți închinate picturii, evadării din corsetul uzanțelor occidentale, descoperirii unei lumi autentice și ale unor tărâmuri exotice de vis. Două destine tragice, două idealuri, două vieți intime care alunecă ocazional în experimentări homosexuale (în cazul Floritei, văzută ca pe o cale de ieșire de sub un control apăsător, violent și frustrant masculin, pe când în cazul lui Gauguin e resimțită ca pe un imbold creator), două zbateri deznădăjduite în vederea atingerii Paradisului, două suferințe, două morți tulburătoare.

Florita străbate Franţa în lung şi în lat în căutare de adepți sansimonieni şi fourierişti, scrie „Peregrinările unei paria”, în pofida faptului că a fost împușcată în piept de fostul soț, pe când Gauguin- Koke, al cărui interes pentru Tahiti fusese deja stârnit de mai vechiul său prieten nebun Van Gogh în urma atâtor discuții, certuri, al gestului nerod de amenințare a sa cu un cuțit și al mărturiei la scena cumplită a automutilării, pictează în mod frenetic, se luptă cu ravagiile abrutizante ale sifilisului, în speță cu orbirea prematură, cu aburii absintului, cu dependența blestemată de analgezice, se înconjoară de neveste și metrese băștinașe copile, toarnă o droaie de copii, „se află în centrul unor scandaluri de desfrâu sfidător”, încearcă să se sinucidă, urmând ca recunoașterea geniului său să vină abia după moarte.

De unde venim atunci? Cine suntem? Și încotro ne îndreptăm? Să fie oare chiar spre Paradisul de după colț, de acum și aici și, mai ales, din noi, din ființele cele mai perisabile, dar cu o existență atât de minunată și de neegalat?

Asta căuta el de când se lepădase de coaja burgheză în care era prins de când era copil și de un sfert de secol tot încerca să dea de urma acestei lumi paradiziace, fără să o găsească. O căutase în Bretania tradiționalistă și catolică, mândră de credința și de obiceiurile ei, dar era deja prihănită de pictorii turiști și de modenismul occidental. Nu o găsise nici în Panama, nici în Martinica, nici aici, în Tahiti, unde înlocuirea culturii primitive de către cea europeană rănise de moarte centrele vitale ale unei civilizații superioare din care abia dacă mai rămăseseră câteva urme sărăcăcioase.

Cristos era cel mai mare dintre artiști, spunea Vincent. Dar a disprețuit marmura, gresia, culorile și a preferat să-și desăvârșească opera în carnea vie a oamenilor. Nu a creat statui, tablouri, poeme. A creat ființe nemuritoare, a creat instrumentele datorită cărora bărbați și femei puteau să facă  din viețile lor o superbă operă de artă perfectă.
– Veau ca pictura mea să-i reconforteze spiritual pe oameni, Paul. Așa cum îi reconforta cuvântul lui Cristos. În pictura clasică, aura sugera eternul. Eu încerc să înlocuiesc această aură prin iradierea șî vibrația culorii din tablourile mele.

Să se afle aici, atât de aproape de aceste enclave unde supraviețuia arta atât de frumoasă a tatuajului, o înțelepciune codificată și ocultă a poporului maori, în care fiecare desen era un palimpsest de descifrat, și să nu poată ajunge acolo din cauza bolii rușinoase, asta îi producea insomnii, ciudă și în unele nopți chiar hohote de plâns.

Atunci se hotărî să picteze ultimul lui autoportret. Mărturie a decăderii sale în acest colț de lume, înconjurat de marchizieni, care, ca și el, se scufundau în nefericire, inacțiune, degradare, demoralizare. Așeză oglinda lângă șevalet și lucră peste două săptămâni, încercând să pună pe pânză acea imagine pe care pupilele lui deteriorate o zăreau cu dificultate, o imagine care părea că se pierde, se estompează: un om învins, care nu a murit încă, privindu-și sfârșitul iremediabil cu seninătate și o anumită înțelepciune ascunsă în privirea din spatele unor ochelari umilitori în care se putea citi, rezumată, o intensă viață de aventuri, nebunii, căutări, eșecuri, lupte. O viață care, în sfârșit,ajungea la capăt, Paul. (…) printre nenumăratele autoportrete pe care ți le pictaseși (…) -, acesta, cel de despărțire, cel al artistului la capătul drumului, era cel care te reprezenta cel mai bine.

Cel puțin de un lucru erai sigur, Koke. Pictura ta nu era cea a unui european moden si civilizat. Nimeni nu se va înșela în aceasta privință. (…) Arta trebuia să o rupă cu cadrul strâmt, cu orizontul împuținat în care academicienii și colecționarii din Paris îi închiseseră pe artiști și pe critici: trebuia să se deschidă lumii, să se amestece cu celelalte culturi, să ia aer în bătaia altor vânturi, alte peisaje, alte valori, alte raze ale soarelui, alte credințe, alte forme de viață și de morală. Doar asa își va recăpăta forța pe care existența moale, facilă și mercantilă a parizienilor i-o sustrăsese. Tu o făcuseși, ieșind în întâmpinarea lumii, mergând să cauți, să înveți, sa te îmbeți cu ceea ce Europa nu cunoștea sau respingea. Te-a costat scump, dar nu-i așa ca nu regretai, Koke?

– Aici se află Paradisul?
– Nu, domnișoară, nu aici. Întrebați după colț.
Un val de căldură îl invadă. Pentru a doua oară în ziua aceea ochii i se umplură de lacrimi.
– Se joacă de-a Paradisul, nu-i așa, măicuță? o întrebă pe una din călugărițe, o femeie mărunțică, pierdută cu totul în veșmintele ample.
– Un loc unde dumneavoastră nu veți intra niciodată, îi răspunse măicuța, făcând cu mâinile micuțe niște gesturi de exorcism. Plecați de aici, nu vă aproapiați de aceste copile, vă rog.
– Și eu mă jucam când eram mic, jocul ăsta, măicuță.

Mario Vargas Llosa- Paradisul de după colț, ed. Humanitas, 2010

Paul Gauguin-  De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?, 1897

Paul Gauguin- Autoportret, 1903

sursa foto 1sursa foto 2

Povestașul

Aceste culturi trebuie respectate (…). Iar singurul mod de a le respecta este să nu te apropii de ele. Să nu le atingi. Cultura noastră este prea puternică, prea agresivă. Devorează tot ce atinge. Trebuie lăsate în pace. N-au dovedit și răzdovedit că au dreptul să rămână ceea ce sunt?

Acum știm ce înseamnă atrocitatea de a aduce progresul unui popor, de a dori să-l modernizăm. Pur și simplu, asta înseamnă să terminăm cu el. Să ne ferim de o asemenea crimă! Când te apropii de ei și îi cercetezi cu respect, cu puțină simpatie, îți dai seama că nu e drept să-i numești barbari, nici înapoiați. Pentru mediul în care locuiesc, pentru împrejurările în care trăiesc, cultura lor e suficientă. Și, în plus, posedă o cunoaștere profundă și subtilă a lucrurilor, pe care noi am uitat-o. Relația dintre om și natură, de exemplu. Dintre om și pădure, dintre om și păsări, dintre om și fluviu, dintre om și pământ, dintre om și cer. Chiar și dintre om și Dumnezeu. Noi nu știm ce înseamnă armonie care există între ei si asemenea lucruri, pentru că noi am rupt-o definitiv.

-Vezi, prietene, nu știu dacă eu mai cred sau nu în Dumnezeu. Iar asta este una dintre problemele culturii noastre dezvoltate, care a făcut din Dumnezeu ceva superfluu. Pentru ei, Dumnezeu este aerul, apa, hrana, o necitate vitală, ceva fără de care viața n-ar fi posibilă.

Unele lucruri îsi știu povestea lor, și știu povestea celorlalte; altele, numai pe-a lor. Cel care știe toate poveștile va avea, firește, întelepciunea. Înainte, toți au fost bărbați. S-au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Bărbatul vorbea, iar ceea ce spunea apărea. Asta era înainte. Acum, povestașul povestește, atâta doar.

O irepresibilă melancolie m-a apucat la gândul că acestă societate pulverizată prin pădurile enorme și umede, căreia niște povestitori transhumanți îi serveau drept sevă, avea să dispară.

Foarte curând, Edwin Schneil a fost mai interesat nu de povestaș, ci de atenția fascinantă, extatică, cu care indienii machiguengas îl ascultau, primindu-i glumele cu  îndelungi hohote de râs sau întristându-se odată cu el. Cu ochi lacomi, cu gurile căscate, cu capetele drepte, nu pierdeau nici o inflexiune, nici un cuvânt din ce le spunea.

Mario Vargas Llosa- Povestașul, ed. Humanitas, 2005

sursa foto