Portocala mecanică

Portocala mecanică trebuie să fie un manifest și chiar o piedică asupra posibilității opțiunii. Eroul sau antieroul, Alex, este un tip foarte rău, dar răutatea sa nu este produsul unei condiționări sociale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a angajat cu toată luciditatea. Anthony Burgess

După primele rânduri mi-am spus că ori formatul electronic pe care îl aveam era corupt, ori ediția electronică ducea mari lipsuri la aranjarea corectă a literelor, ori autorul a inventat un limbaj argotic, meritul traducerii în română fiind cu atât mai mare, cu cât cuvinte originale precum „ruka”, „noga”, „zubi”, „golovan”, „krovi”, „grude”, „canceroasă”, „ticăindă”, „uzie”, „golos” începeau să aibă sens doar deduse din context.

Bariera limbajului nu este, astfel, insurmontabilă; în schimb, cea a violenței se insinuează în mod brusc, brutal, intens și inevitabil. Alex, un malchick mereu doritor de o petrecere a timpului într-un mod cât mai horrorshow, confruntat cu demonul violenței de dragul violenței, este apanajul unei societăți americane betege și nivelarde, una care încă se resimte după greșelile și ororile unui război în care a fost atrasă din greșeală, dar care nu a descoperit încă salvarea psihedelică a anilor ’70. Alex alege să fie rău, să se dedea la acte de vandalism, viol și crimă nu din dorința adolescentină de a brava și șoca, ci alege doar în conformitate cu felul său de a fi revanșard față de valorile unei societăți consumeriste și blazate. Acte de violență desfășurate pe ritmuri divine clasice, ajungând la apogeu apodictic odată cu Simfonia a IX-a beethoveniană.

Alex ajunge la închisoare, unde este supus unui tratament experimental care presupune administrarea de medicamente şi apelarea la un soi de lobotomie, prin forțarea condamnaților de a viziona acte filmate de o violență extremă, în aşa fel încât oricărui infractor să i se facă rău de fiecare dată când numai se gândeşte să înfăptuiască o crimă sau să recurgă la acte de cruzime: Intenţia de a acţiona violent este înso­ţită de senzaţii puternice de disconfort fizic . Vindecarea sa poate fi considerată reușită, în schimb devine o „portocală mecanică” fără liber arbitru, incapabilă de alegeri morale conștiente, care acționează la vrerea și îndemnul societății egalitariste, de sub a cărei influență s-a zbătut atâta să se elibereze: A în­cetat să fie un răufăcător, dar a încetat şi să fie o crea­tură capabilă de alegere morală. 

Admit că sînt rău, şi dacă tolkaftesc, crastesc şi crestez cu brişka plus clasicul viol, şi dacă sînt poprit, ei bine, cu atît mai rău pentru mine, Fra, căci o ţară nu poate funcţiona dacă fiecare celavek se comportă cum am făcut‑o eu aseară.

Mai mult, răutatea apar­ţine individului, lui, ţie sau mie, nouă înşine adin sin­gurei, şi individul ăsta a fost făcut de bătrînul Bog sau Dumnezeu în marea sa mîndrie şi slavă. Dar non‑individul nu poate avea răul, asta însemnînd că cei din guvern, judecătorii şi şcolile nu‑şi pot permite răul pentru că nu‑şi pot permite individualul. Şi oare is­toria noastră modernă, Fra, nu e ea povestea unor in­divizi bravi şi malenkie, luptîndu‑se cu aceste mari ma­şinării? Să ştiţi că vorbesc serios, Fra. Dar ceea ce fac, fac pentru că îmi place.

Muzica mă face întotdeauna mai tăios, Fra, şi mă face să mă simt ca însuşi bătrînul Bog, gata să fulger şi să trăznesc cu celavecii şi puiancele skîncind sub a mea ha, ha putere.

Cînd sîntem sănătoşi re­acţionăm în prezenţa urii cu teamă şi greaţă. Ai început să te însănătoşeşti, asta e tot. Vei fi încă şi mai sănă­tos mîine pe la ora asta.

Şi, Fra, de ce nu am putut scăpa decît după ce am adormit, a fost sentimentul groaznic şi nefiresc că este mai bine să fii lovit decît să loveşti. Dacă celavekul ăla ar mai fi stat, pesemne că i-aş fi întors şi celălalt obraz.

Dar, Fra, în momentul în care ruka mea a atins brişka în teşkerea, în faţa ocilor minţii mele mi-a apărut parcă o imagine a acestui celavek obraznic, implorînd iertare, cu kroviul roşu, roşu, roşu ţîşnindu-i din bot şi imediat după imagi­nea asta, greaţa şi uscăciunea şi durerile s-au grăbit să mă năpădească, şi vidvedeam că trebuie să schimb, şi asta cît mai skor-rapid, ce simţeam faţă de putre­gaiul ăsta de celavek, aşa că m-am căutat în teşkerea de ţigări sau de ceva bănuţi,

— Dar eu, eu, eu! Cum rămîne cu mine? Unde intru eu în joc? Ce sînt eu, doar un animal sau un cîine? Şi asta i-a pornit pe toţi să gavarească zgomotos şi să-mi arunce tot felul de slove. Aşa că am strigat încă şi mai tare: Ce voi fi? Doar o portocală mecanică?

Fiul meu, fiul meu. Cînd voi avea un fiu îi voi ex­plica toate astea cînd va fi suficient de vîrstnik ca să înţeleagă. Dar mi-am dat seama că nu va înţelege sau nu va vrea să înţeleagă deloc şi că va face toate chekstiile pe care le-am făcut şi eu, poate chiar va omorî vreo bătrînă şi vîrstnikă prezidentă înconjurată de kotoşmani mieunători şi de mîţe, iar eu nu voi putea să-l opresc cu adevărat. Şi nici el nu va putea să-l opreas­că pe propriul lui fiu, Fra. Şi tot aşa, totul va itmerge pînă la sfîrşitul lumii, iar şi iar şi iar, ca şi cum un celavek parcă balşoi şi imens, precum bătrînul Bog în­suşi (graţie Lactobarului Korova) ar răsuci şi-ar răsuci şi-ar răsuci o portocală groahznică şi împuţită în ale sale gigantice ruki.

Anthony Burgess- Portocala mecanică, ed. Humanitas, 2003

sursa foto

Tropicul Capricornului

Tropicul Capricornului este un portret percutant și o analiză insolentă, pe alocuri ficțională a vieţii de new-yorkez a lui Henry V. Miller, angajat al  Western Union Telegraph Company, devenită mult mai nefasta Cosmodemonic Telegraph Company.

Și, deși prefer incursiunea anterioară epică-erotică în Orasul Luminilor din Tropicul Cancerului, poate și din cauza faptului că Parisul este acel oraș pe care îl știu atât de bine, îl iubesc la nebunie, fără însă să-l fi și cunoscut vreodată, spre deosebire de mult prea îndepărtatul, cosmopolitul și strălucitorul New York, nu am cum să nu mă las plăcut surprinsă, precum nu am cum să nu apreciez cu sinceritate talentul nebun al lui Miller si curajul său bolnăvicios de a penetra cu bună-știintă și în acest roman pudibonderiile și tabuurile concitadinilor săi.

Este astfel superfluu să îmi mai pun măcar fireasca întrebare de ce a stârnit Miller atâta vâlvă cu opera sa, de a șocat prin lipsa sa de inhibiții de limbaj, prin scenele și descrierile sale de o senzualitate ațâțătoare, prin existența reală aflată sub semnele unui ménage à trois propice creației și îmbogățirii pe plan cultural, emoțional și mai ales sexual, prin ironizarea cu nonșalanță a stereotipurilor definitorii ale societății de consum americane din anii ’30, caracterizată ca fiind „o hazna a spiritului”.

Henry V. Miller este astfel un soţ infidel, un părinte mult prea absent, un prieten profitor, un scriitor al eternei foi albe, dar și un individ cu o imaginație trepidantă, cu un talent nebun și de o luciditate deranjantă, filosof amarnic de bodegă şi amant pătimaș și de neprețuit.

Avid de frumos carnal, de unde nenumăratele sale aventuri cu femei de toate vârstele și etniile, dar și de un veritabil frumos intelectual, Miller nu pregetă, spre încântarea mea, să elaboreze și un crochiu rafinat al primelor sale întâlniri intelectuale cu Dostoievski, cu dadaiștii și cu suprarealiștii, spre surprinderea neplăcută și umilitoare  a conaționalilor săi neinițiați în cultura europeană și limitați în gândirea și simțirea unei societăți americane mult prea telurice și îmbuibate de noțiuni false.

Henry Miller- Tropicul Capricornului. ed. Univers, București, 2009

sursa foto

Eseu despre luciditate

Eseu despre luciditate este un tablou al lumii contemporane, prin care aspecte mai mult sau mai puțin sordide sunt evidențiate prin stilul incisiv pentru care îl apreciez atât de mult pe Saramago, totul în numele guvernării poporului. Într-o anume capitală a unei republici democratice, populația își exercită libertatea constituțională de a sancționa prin vot alb clasa politică, cu alte cuvinte, de a-si exercita dreptul de a nu alege prin voturile majoritare în alb.

Clasa politică, având pretenții bizare și într-o neînsemnată măsură îndreptățite de a se considera, implicit a se învesti în unicul girant tutelar al democrației, nu va pregeta să apeleze la mijloace adesea nelegale, mârșave, în vederea mentinerii acesteia: intimidare, destituirea sau chiar înlăturarea fizică a oponentului, deservirea mass-media, control sporit asupra cetățenilor, dezinformare, menținerea unei stări de presiune generale, confecționarea unei realități care să deservească scopului infam de menținere a poporului într-o stare continuă de orbire, de confuzie, de stăpânire, de temperare a acestuia prin prezentarea unui tip de adevăr fals, edulcorat, conform unor criterii politice amăgitoare.

Țapul ispășitor este găsit cu ușurință: soția medicului, cea care nu a fost atinsă de epidemia de orbire albă din urmă cu patru ani, cea care nu a pregetat să apeleze la măsuri disperate pentru a-i salva pe cei dragi, chiar și la un omor; numai ea poate fi vinovată de molima votului în alb, a acestei forme de nesupunere civile, ea se află cu siguranță la conducerea nesupușilor civici. Fiindcă cei care s-au comportat, au gândit, au vorbit sau au creat cu totul diferit de-a lungul timpului, în afara normelor și a regulilor sociale, sunt cei care au fost marginalizați, învinovățiți, descurajați în mod constant mereu.

Orbirea își va face poate din nou prezența în această capitală pe care guvernații încearcă să o readucă la simțăminte mai bine chiar și prin decretarea stării de asediu. De data asta nu va mai fi nimeni să-i ajute, să-i călăuzească, sa-i ogoiască, pentru ca apoi să-i îmbărbăteze pe cei care fi-vor orbi din nou. Nicio soție de medic, niciun câine care să-i lingă lacrimile de deznădejde.

Când ne naștem, când venim pe această lume, este ca și cum am fi semnat un contract pentru tot restul vieții noastre, dar vine o zi în care ajungem să ne întrebăm, Oare cine a semnat în numele nostru.

Ca un suflu, trecu pe lângă portar fără să-i adreseze vreun cuvânt, intră în lift, agitația aproape îl făcea să bată din picioare de nerăbdare, haidem, haidem, dar mașinăria, care-și ducea toată viața urcând și coborând oameni, auzind conversații, monologuri neterminate, fragmente de cântece fredonate ușor, vreun suspin nereținut, vreun murmur tulburat, se făcea că nimic din toate acestea nu o privea, atâta timp în sus, atâta timp în jos, precum destinul, dacă ești foarte grăbit ia-o pe scări.

José Saramago- Eseu despre luciditate, ed. Polirom, 2008

foto: Giorgio de Chirico- Nobilul și negustorul, 1933

sursa foto