Literatura ca singura religie practicată

M-am ascuns în spatele unei movile, fusese săpat un mormânt pentru cărți vechi, literatura era singura religie pe care tatăl ei o practica, dacă aluneca vreo carte pe podea, el o săruta, când termina o carte, încerca să o dea mai departe cuiva căruia i-ar fi plăcut foarte mult, iar dacă nu găsea vreun destinatar pe măsură, o îngropa (…). Cărțile fuseseră îngropate, așa că de data asta m-am ascuns în spatele unor copaci, îmi imaginam cum rădăcinile lor se încolăcesc în jurul cărților, hrănindu-se din paginile lor, îmi imaginam inele de litere în trunchiurile lor (…).

Jonathan Safran Foer (Extrem de tare și incredibil de aproape)

Lecturi necovenționale pentru tineri tot mai necovenționali

Un proiect frumos, zămislit „la un ceai” și care este menit să devină o alternativă mult mai interesantă la o programă rigidă și, de cele mai multe ori, prost înțeleasă și cu greu tolerată de elevi (ar fi de-a dreptul superfluu să mai menționez inevitabilele perle de la bac, în fiecare an tot mai gogomănate). Asta se vrea a fi Fanbook.

Intenție minunată, întâlniri care de care mai interesante (până și cu Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu,Radu Paraschivescu sau cu Rui Zink, în mod virtual ori ba) într-un mediu propice: într-o librărie, și, mai ales, încurajarea fățișă a tinerilor de a oferi o binemeritată șansă literaturii. Literatura străină nu se rezumă numai la „Game of Thrones”, precum nici cea românească nu se rezumă numai la anostul „Ion”. Renunțarea la formalismul scorțos de la școală și atmosfera prietenoasă pe care astfel de întâlniri par sa o aibă nu pot fi decât un lucru de toată isprava.

Numa’ că văzând ce tip de lecturi citite, dezbătute și chiar recomandate au acești tineri, nu mi-am putut stăpâni un surâs amar. Pe la 14-15 ani mă zbăteam cu „Moromeții” și da! cu inevitabilul și inegalabilul „Ion” din programa impusă în mod arbitrar la școală, însă mai cochetam și cu mult Eliade, un Balzac, un Hugo, neînțelesul, la acea vârstă, Cioran, un Dostoievski etc., asta doar din nemiloasa dorință de a mă desprinde din chingile searbedei programe școlare. Nemaipunând la socoteală faptul că nu am avut parte de asemenea programe interactive și inventive!

Bibliobibulii, ce au vârsta pe care o aveam eu atunci, au reușit să se desprindă în mod remarcabil de tot soiul de scorțoșenii și inflexibilități, încât preferă să lectureze De veghe în lanul de secară (lecturat pe când aveam vreo 22-23 de ani) sau Extrem de tare și incredibil de aproape (lecturat, spre rușinea mea, de abia în urmă cu câteva zile). Semn că generațiile se schimbă într-un mod mult mai alert, sunt mai precoce, sunt mai deschise la nou, la original, nu mai sunt atât de supuse canoanelor și închistărilor. Să sperăm că sunt atrase în aceeași măsură și de frumosul calitativ, în aceeași manieră încât bâlbele de la bac să devină tot mai mult o tristă amintire!

sursa foto

Fahrenheit 451: ardeti cultura! la dracu’ cu literatura!

M-am gîndit la cărţi. Pentru prima oară am înţeles că în spatele fiecărei cărţi există un om. Fiecare a fost gîndită de un om. Cineva a pierdut mult timp ca să le aştearnă pe hîrtie. Niciodată pînă acum nu mi-a venit în minte acest gînd. Cuiva i-a trebuit poate o viaţă întreagă ca să încredinţeze foii de hîrtie o parte din gîndurile sale despre viaţă şi lumea înconjurătoare, şi iată că vin eu şi în două minute pac! Totul s-a dus.

Oferă oamenilor con­cursuri la care pot cîştiga amintindu-şi cuvintele unor cîntece extrem de cunoscute, nume de capitale sau cantitatea de grîu recoltată în Iowa anul trecut. Îndoapă-i cu date inofensive, umple-i cu „fapte” pînă la refuz, să se simtă sufocaţi şi totodată „sclipitori” din punct de vedere informaţional. Atunci vor avea impresia că gîndesc, vor avea senzaţia de mişcare fără a se clinti din loc. Şi vor fi fericiţi, pentru că faptele de acest gen nu se schimbă. Nu le oferi nimic echivoc ca filozofia sau socio­logia, ca să facă legătura între lucruri. De aici li se trage melan­colia.

Acum înţelegi de ce cărţile inspiră ură şi teamă? Ele arată porii de la suprafaţa vieţii. Oamenii dornici de confort nu vor decît chipuri ca de ceară, fără pori, fără păr, fără expresie.

Ce este focul? E un mister. Savanţii ne bagă pe gît tot felul de bazaconii despre frecare şi molecule. De fapt, nici ei nu ştiu. Adevărata frumuseţe a focu­lui constă în faptul că distruge răspunderea şi consecinţele. O problemă devine prea apăsătoare? In foc cu ea!

Soarele ardea în fiecare zi. Ardea Timpul. Lumea se învîrtea nebuneşte în cerc, în jurul axei proprii, iar timpul avea grijă să ardă anii şi oamenii, chiar şi fără ajutorul lui. Prin urmare, dacă el şi ceilalţi pompieri ardeau lucruri, iar soarele ardea Timpul, însemna că totul era ars!

Ray Bradbury- Fahrenheit 451, ed. Rao, 1998

Pe cand distopia imaginata de Bradbury ar deveni trista si repugnanta realitate? Biserica Ortodoxa rusa doar doreste interzicerea scrierilor lui Nabokov si ale lui Marquez in scoli! Alo, preoteilor, i-ati uitat pe bovaricul Flaubert, pe Sade, pe slobodul in descrieri Roth, pai se poate?! Cat despre filosofi, nu ar trebui inclusi si ei intr-un soi de Index librorum prohibitorum? Doar erau cam singurii capabili sa faca legatura intre lucruri, magisteri remarcabili ai logicii si discursului filosofic!

Asa ca: ardeti cartile! distrugeti toate vestigiile artistice! la dracu’ cu tot ceea ce nu e tehnic, practic, util, imediat! ardeti, ardeti tot, ardeti la 451 °F, ardeti la 233 °C, nici mai mult, nici mai putin!

sursa foto

Prea mult erotism

A cui e „Maimuta?” A cui e gagica? De unde s-o iau? Din Roth? Din Frisch? Din Bukowski? Care iubita avea mai mari apetente pentru folosirea bananei in scopuri lubrice sau, pur si simplu, doar pentru savurarea ei in timpul actului sexual? Prea multe gagici, prea multe nume, o literatura mult prea debordanta de atata erotism! Sa fie a lui Bukowski? Doar le schimba ca pe sosete! Ale naibii drogate perverse si crizate!

Mica dietetica

– Poate literatura sa schimbe lumea?
– C’esti copil? Literatura poate schimba oameni. Daca ei schimba lumea, mai departe, asta e partea a doua

– O carte este pentru mine… Cum ati descrie o carte?
– O planeta de forma dreptunghiulara.

– Definitia fericirii…
– …sa faci ce vrei, cu cine vrei, cand vrei, unde vrei, cum vrei, de cate ori vrei.

Unul dintre motivele pentru care am acceptat sa public „Dietetica lui Robinson” (care e mai mult schita unei carti decat o carte propriu-zisa) a fost acela de a propune o caligrafie de viata. Nu i-as zice – si nu i-am zis – „filozofie” pentru ca suna pretentios; si nici „etica” nu m-a lasat inima sa-i spun – pentru ca nu ma pricep. Dar o caligrafie (adica o dietetica), da: cartea-care-nu-e-carte lasa sa transpara, printre randuri, dorinta de a infrumuseta viata. Nu cu ghirlande sau alte zorzoane, ci – dimpotriva – cu putine lucruri si cat mai multe experiente frumoase (ceea ce anglo-saxonii numesc „quality moments”). Sa lasi in urma ta, ca o carte bine scrisa, viata ta intreaga – traita frumos…

Visez sa nu mai existe terorism politic, ci doar terorism artistic.

Visez sa existe alte galaxii. Visez sa existe cate un Dumnezeu pentru fiecare galaxie.

Visez ca orice fiinta din spatiu ar gandi, si apoi ma gandesc: ce culori ar avea visele fiecarei fiinte din spatiu?

Visez ca nu suntem singuri pe lume – pentru ca, daca ar fi asa, atunci, cum spunea cineva, ar fi „o groaznica risipa de spatiu”.

Alex. Leo Serban- Mica dietetica, ed. Art, 2011

sursa foto

Inceputul unei relatii de durata (flori gingase de cires)

M-am indragostit iremediabil de Murakami. de stilul lui. de suprarealism. de tema alienarii ce transpare cu fiecare rand nou. de literatura japoneza, de care am avut mult timp retineri sa ma apropii. sunt literaturi de care inca imi mai este teama sa ma apropii. areale exotice. de cea asiatica. de cea a continentului negru. nu am vrut sa tradez mai vechea dragoste pentru cea sud-americana. ma bucur ca te-am descoperit, Haruki Murakami! o sa ma las mangaiata de petale fine de cires, o sa ma las surprinsa de frumusetea salbatica, straveche a acestei culturi asiatice, pe care nu o sa o inteleg nicicand, dar pe care nu voi pregeta sa o pretuiesc! I think this is the beginning of a beautiful friendship!

Citind Lolita in Teheran

Cine se lupta cu monstrii trebuie sa aiba grija ca intre timp sa nu devina si el monstru. Si-atunci cand privesti adanc intr-un abis, abisul priveste si el in tine. Nietzsche

Un val care desparte suflete frumoase de o realitate inspaimantator de intolerabila… culori fade, menite sa mascheze adevarata feminitate… parte de istorie absurda… alungarea sahului si, implicit, a iluminismului arab… indoctrinare… religie impinsa la extrem… cazuri tragice… revolte surde, neinsemnate… instaurarea terorii… fundamentalism… inabusirea exprimarii artistice de catre un cenzor orb… mult prea asprul Khomeini… interzicerea vechilor placeri… militienii Garzii Revolutionare… blamarea Americii si a imperialismului european… factiuni studentesti ultrareligioase… abolirea libertatilor pentru femei: nu unghii lacuite, nu farduri, nu haine mulate si colorate! o simpla suvita, scapata de sub val, poate trece cu usurinta drept instigare sexuala! nu rasete, nu plimbari neinsotite, nu priviri piezise, nu nu nu! inutilul razboi cu Irakul… propaganda misela… condamnari inscenate… executii… razii… bombardamente… cer plumburiu… lume valurita!

Inconjurata de toate acestea, tematoare insa bravand la ideea de a evidentia adevaratele valori literare si nu numai, Azar Nafisi infiinteaza un club literar, unde studentelor sale li se va permite debarasarea nu numai de valurile infame, ci si de prejudecatile de pana atunci. Vietile celor sapte fete, una mai traznita decat cealalta, se vor impleti de minune cu vietile personajelor create de Fitzgerald, Henry James, Nabokov, Jane Austen. Unele vor prelua exemplul lui A.N., ajungand sa profeseze si sa le insereze si altora din dorinta de frumos si de veritabil, deprinsa in urma atator cursuri in casa acesteia, altele vor parasi tara, altele se vor plafona, devenind casnice, insa tanjind mereu dupa viata boema din tinerete. Fiindca realitatea, asa desarta cum e ea, poate fi intruchipata in culorile viselor celor mai vii! Totul condimentat de o inghetata vanilata sau de o cafea minunata, cu care numai femeile iraniene stiu sa se delecteze!

Viata capatase consistenta unei opere de fictiune scrise de un autor prost, ce nu era in stare sa restabileasca ordinea si logica intre personaje, in vreme ce acestea o luau razna. Trebuia sa fie o perioada de pace, de reconstructie, pentru ca ritmul obisnuit al vietii sa se reinstaureze, cu toate acestea, ne coplesea o cacofonie de voci care ajunsese sa acopere sunetul sumbru al razboiului.

Aflandu-ne sub o supraveghere atat de minutioasa, cum am fi putut separa probleme personale de cele politice? Era un sentiment placut sa  ai pe cine da vina -„iar suferinta este un alt prost obicei„, dupa cum spunea Bellow in Herzog.

Imi tot imaginez ca se mai adauga inca un articol la Declaratia Universala a Drepturilor Omului: dreptul de a avea acces liber la imaginatie. Am ajuns sa cred ca o democratie veritabila nu poate exista fara libertatea aceasta si fara dreptul de a folosi fictiunea fara nicio restrictie. Pentru a duce o viata implinita, omul trebuie sa aiba posibilitatea de a crea si a exprima public universuri private, visuri, ganduri si dorinte, si de a avea acces permanent la comunicarea intre spatiul public si cel privat. Cum altfel am putea sti daca existam, simtim, dorim, uram sau ne temem?

Vorbim despre fapte, si totusi faptele exista doar partial pentru noi, daca nu sunt repetate si recreate prin intermediul emotiilor, gandurilor si sentimentelor. Mie mi se pare ca nu existam cu adevarat, sau ca existam numai pe jumatate, pentru ca nu ne puteam intelege pe de-a-ntregul pe noi insine si nu puteam comunica cu lumea la nivel imaginar, din pricina ca inventivitatea noastra servise unui joc politic.

Azar Nafisi- Citind Lolita in Teheran