Cititorul din peşteră

Cititorul din peşteră este o uluitoare lecție de viață și de citit, de vreme ce personajul principal se trezește, volens nolens, sub egida literaturii ca manieră de trai, de izbăvire și ca splendid scop în viață.

Părerile negative pe care le-am citit pe diverse bloguri, referitoare la faptul că autorul nu a dat dovadă de prea multă inventivitate, că într-un număr prea mic de pagini, dat fiind dimensiunile acestui microroman, bașca!, încă de la bun început, a epuizat tot suflul de originalitate, că acest roman este incomparabil din punct de vedere calitativ cu „Instalarea fricii” etc mi-au stârnit curiozitatea și m-au determinat ca în vreo oră jumătate să mă las cucerită de așa-zisă lipsă de inventivitate zinkiană.

Și cum părerile, fie ele și negative, sunt fără doar și poate pur subiective, și cum nu am citit până acum „Instalarea fricii”, pentru a avea un etalon de comparație, pot să afirm cu onestitate că nu am sesizat în atât de puține pagini lucrurile mai sus imputate.

Un băiat portughez, afectat de divorțul părinților săi, dezorientat în stabilirea și urmarea unor precepte frumoase de viață descoperă, printr-o întâmplare neobișnuită, plăcerea pe care simpla lectură a unei cărți o poate produce. Ajunge, în urma naufragiului corăbiei pe care devenise mus, peste mări și țări, după Marea Liniştii a venit Marea Ploilor, şi Marea Crizelor, Marea Seninătăţii, Marea Fecundităţii, Marea Frigului, Marea Aburilor, Marea Marginală, Marea Cunoaşterii, pe insula unde viețuiește o dihanie crudă și fantastică, însă care are o reală și admirabilă înclinație spre lecturare.

Trebuie să fie un soi de maimuţă uriaşă ce are o slăbiciune pentru cărţi. Poate mirosul hârtiei, că de citit… de citit, practic nu mai citeşte nimeni, necum un animal pierdut într-o insulă pierdută.

Anibalector nu este doar un monstru devorator de oameni, ale căror oase îi ornamentează peștera, ci este și un adevărat monstru de erudiție. Băiatul naufragiat îi devine, în scurt timp, învățăcel în ale lecturii. Monstrul vânat de atâta amar de ani de către navigatorii care îl doreau prins viu și expus ulterior în vreo grădină zoologică, momit de către aceștia cu stive de cărți lăsate pe plajă, este, în comparație cu urmăritorii săi, în măsură să aprecieze frumusețea literaturii și adevărata valoare a unei opere literare.

Pentru Anibalector, o carte era o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii. Şi să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău, e aproape ca şi cum ai citi dublu; e semn că ai întâlnit un pasaj, o frază, un paragraf, care-ţi spune ceva, iar asta, după el, era de nepreţuit. E aproape ca şi cum ai fi găsit, pe gratis, un al doilea pasaj.

Monstrul erudit nu numai că nu intenționează să îl devoreze pe băiat, dar mai și întrezărește în aceste un spirit neșlefuit într-ale literaturii. Băiatul este nevoit să citească în fiecare seară din operele înmânate de către Anibalector și ulterior să poartă discuții tot mai elevate, în care să fie expuse nu banalul „ce a vrut să zică autorul cu…? ” sau rezumate insipide, ci înțelegerea graduală a operelor citite.

Încetul cu încetul băiatul prinde drag de citire, operele lecturate nemaifiind o povară inerent școlărească. Descoperă frumusețea lecturării și începe să înțeleagă că universul cărților este unul vast, surprinzător, ofertant, prin care se poate descoperi pe sine și poate descoperi și aprecia cu adevărat miracolul trăirii în orice lume, oricât de trivială și măruntă ar părea.

Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre, iarcând ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid.

Dificultatea lecturării nu poate știrbi din plăcerea ei. Dacă la începutul drumului băiatul nu înțelege mai nimic, fiindcă nu este încă menit îndrăgostelii de lectură, va reuși după ceva vreme de a se apropia realmente cu sufletul și cu gândul de paradisul livresc.

Se întâmpla să fie adevărat că începuse să-mi placă, dar contrarul nu era nici el exclus. În acele ocazii, când, oricât m-aş fi forţat, lectura era de neînghiţit, mă simţeam ca puştii care aruncă într-ascuns legumele la gunoi şi pe urmă spun că au mâncat tot.

Anibalector nu-i oferă răspuns puștiului la o întrebare simplă, însă pe atât de complicată: la ce servește, cu adevărat, o carte și lecturarea ei. Îl lasă pe acesta să descopere singur, pornind de la primisa că  lucrurile cele mai importante în
viaţă sunt cele care nu servesc la nimic. Diferențiind în mod concis între lumea cărții și lumea ecranului de televizor: o carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi asta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gurăcască, băiatul începe să facă distincții nete între valorile operelor literare care îi se perindă prin mână, cât timp se află în dulcele prizonierat al lumii cărților.

După un timp, reuşeam deja să citesc, cu plăcere, romane. Încă nu mă aventurasem în cele şapte volume din În căutarea timpului pierdut, de Proust, despre care Anibalector a spus că ar fi bine să le păstrez pentru bătrâneţe, dar eram deja destul de măricel ca să mă lupt cu cele o mie de pagini din Război şi pace al domnişorului Tolstoi şi rândurile dese din Anna Karenina deja răsunau pe-acolo…

Puștiul învață de la monstrul erudit dragostea de cărţi şi de cuvânt într-o epocă în care această dragoste este privită cu neînțelegere, dezinteres ironic, amuzament mefient și chiar desconsiderare, citorii avizi părând a fi monștri veridici.

Comuniunea inteligentă cu acest monstru îl face pe băiat să resimtă o întelegere duioasă și o empatie nemaivăzută față de acesta. Condamnarea lui, în urma încercării sale de a-l salva, nu face decât să certifice încă o dată nerozia oamenilor ignobili și închistați spiritual, adevărații depreciatori ai lecturii.

Drept pedeapsă m-au obligat să fiu scriitor, soartă pe care n-o doresc nici celui mai mare duşman. E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorului gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos, şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem – istorii pe care, pe deasupra,
nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune. E ceva foarte frustrant, vă spun eu.

Rui Zink – Cititorul din peşteră, ed. Humanitas, 2008

sursa foto 1, sursa foto 2

Lecturi necovenționale pentru tineri tot mai necovenționali

Un proiect frumos, zămislit „la un ceai” și care este menit să devină o alternativă mult mai interesantă la o programă rigidă și, de cele mai multe ori, prost înțeleasă și cu greu tolerată de elevi (ar fi de-a dreptul superfluu să mai menționez inevitabilele perle de la bac, în fiecare an tot mai gogomănate). Asta se vrea a fi Fanbook.

Intenție minunată, întâlniri care de care mai interesante (până și cu Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu,Radu Paraschivescu sau cu Rui Zink, în mod virtual ori ba) într-un mediu propice: într-o librărie, și, mai ales, încurajarea fățișă a tinerilor de a oferi o binemeritată șansă literaturii. Literatura străină nu se rezumă numai la „Game of Thrones”, precum nici cea românească nu se rezumă numai la anostul „Ion”. Renunțarea la formalismul scorțos de la școală și atmosfera prietenoasă pe care astfel de întâlniri par sa o aibă nu pot fi decât un lucru de toată isprava.

Numa’ că văzând ce tip de lecturi citite, dezbătute și chiar recomandate au acești tineri, nu mi-am putut stăpâni un surâs amar. Pe la 14-15 ani mă zbăteam cu „Moromeții” și da! cu inevitabilul și inegalabilul „Ion” din programa impusă în mod arbitrar la școală, însă mai cochetam și cu mult Eliade, un Balzac, un Hugo, neînțelesul, la acea vârstă, Cioran, un Dostoievski etc., asta doar din nemiloasa dorință de a mă desprinde din chingile searbedei programe școlare. Nemaipunând la socoteală faptul că nu am avut parte de asemenea programe interactive și inventive!

Bibliobibulii, ce au vârsta pe care o aveam eu atunci, au reușit să se desprindă în mod remarcabil de tot soiul de scorțoșenii și inflexibilități, încât preferă să lectureze De veghe în lanul de secară (lecturat pe când aveam vreo 22-23 de ani) sau Extrem de tare și incredibil de aproape (lecturat, spre rușinea mea, de abia în urmă cu câteva zile). Semn că generațiile se schimbă într-un mod mult mai alert, sunt mai precoce, sunt mai deschise la nou, la original, nu mai sunt atât de supuse canoanelor și închistărilor. Să sperăm că sunt atrase în aceeași măsură și de frumosul calitativ, în aceeași manieră încât bâlbele de la bac să devină tot mai mult o tristă amintire!

sursa foto

„Zăpada” lui Pamuk- lectură esențială?

Zăpada lui Orhan Pamuk este „o lectură esențială pentru timpurile noastre” (Margaret Atwood). Nu pot să neg măiestria construcției, însă primele pagini ale romanului nu reușesc să mă impresioneze mai deloc. O fi faptul că este prima mea întâlnire literară cu Pamuk, sperând ca următoarele (Cartea Neagră, Mă numesc Roșu sau Muzeul inocenței) să îmi producă o impresie mai puternică? Sau să blamez oare traducerea de la Curtea Veche (Ipek i s-a părut o clipă atât de plină de candoare, încât s-a temut ca nu cumva sa fie altfel.)?

Sau poate figurile de stil nelalocul lor, ușor exagerate, pe care nu mai sunt în stare să le tolerez cu îngăduința de acum câțiva ani (deținem hotelul acesta, cutreierat de suspinele morților și de năluci) și care nu reușesc decât să mă zgândâre vizual și mental? Sau poate așteptarea de a descoperi uimitoarea maturitate a scrisului celui care câștigat atâtea distincții literare, printre care și Nobelul, de unde și o inevitabilă dezamăgire că nu a fost să fie?

Cititul- ocupație periculoasă

Poate că și eu am devenit scriitor pentru că am citit „Portret al artistului la tinerețe”, de James Joyce, poate că alte lecturi mi-au influențat viața. Lectura e o ocupație periculoasă: îți plantează în minte noțiuni și idei despre lume care îți pot afecta viața. Cititul nu e nici pe departe doar un mod amuzant de a-ți petrece timpul. Cărțile pot cu adevărat să-ți modeleze felul în care vezi lumea, să-ți dea idei, ambiții, speranțe. Sunt convins că lecturile ne influențează viața în multe feluri.

Jeffrey Eugenides

sursa – Elle Romania (martie 2012)

Balzac și micuța croitoreasă chineză

Opera lui Balzac era de o magie delicioasă pentru tinerii chinezi condamnați la „reeducare” pe Muntele Fenixului Ceresc. Dar cum s-au  raportat la „Jean-Christophe”-ul lui Rolland?

Fluviul năvalnic al sutelor de pagini pur și simplu mă înghițise. Era cartea pe care mi-o dorisem dintotdeauna: o dată ce-ai terminat-o, nimic nu mai e la fel, nici viața asta amărâtă, nici lumea asta nenorocită.

Dai Sijie- Balzac și micuța croitoreasă chineză, ed. Polirom, 2011

Așa să fie cu orice-mi viitoare lectură! Și fie ca foamea-mi de cărți să nu se potolească nicicând!