Chestiunea dumnezeirii

Minunat joc de-a posibilitățile divine atribuit de către Barnes unui personaj ușor limitat în considerentele-i existențiale, însă care va cocheta cu ideea sinuciderii. Fiindcă nu are cum să se asigure că Dumnezeu există realmente. De aici o întreagă serie de tribulații religioase de care orice om va avea parte cel puțin odată în viață. Astfel:

-Dumnezeu există sau
-Dumnezeu nu există sau
-Dumnezeu a existat, dar nu mai există sau
-Dumnezeu există, dar ne-a abandonat sau
-Dumnezeu există, dar natura Sa și motivația sa sunt dincolo de înțelegerea noastră sau
-Dumnezeu există doar atât timp cât există credința în El sau
-Dumnezeu nu a creat Omul și Universul; doar le-a moștenit (de la vreun spirit ancestru, un fel de Uranus care nu suporta să fie contrazis) sau
-Dumnezeu a existat, nu mai există în momentul de față, dar va exista din nou în viitor (se află într-un fel de an sabatic divin)
-Dumnezeu și Omul nu sunt două entități separate; pot fi bine mersi unul și același
-există mai mulți dumnezei (certuri, exces de democație, delăsare)
-Dumnezeu există și a creat cu adevărat lumea, dar este vorba de un prim proiect- o încercare ratată, oricum
-suntem cu toții fragmente ale unui Dumnezeu care s-a distrus pe Sine la începutul Timpului etc etc.

Este, oare, credința în Dumnezeu un act de curaj? se întreba Gregory. Ei bine, la nivelul de jos ar putea fi un act de curaj, căci, în zilele noastre, puțini oameni mai cred in El și este un fel de curaj să rămâi neclintit în această mare de apatie. La nivelul de sus, rămâne un act de curaj pentru că te înalți la nivelul Lui de creație; îți asumi o poziție mai înaltă decât a unui boț de lut- și asta pretinde oarecare îndrăzneală. Poate că te pui la dispoziție și în chip de ofrandă, în vederea Judecății de Apoi: te mai țin nervii? Atunci când afirmi că ai credință în Dumnezeu, ești aidoma copilului care ridică mâna în clasă. Atragi atenția asupra ta și primești o sentință, de față cu un public: Corect sau Greșit. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Este mai curajos să nu crezi în Dumnezeu? Din nou, la nivelul de jos, cere un anume curaj tactic. Îi spui lui Dumnezeu că nu există; și dacă există? Vei fi în stare să te descurci în clipa în care ți se va arăta? Imaginează-ți rușinea care te va cuprinde. Imaginează-ți cum îti vei pierde reputația. La nivelul de sus, declari că ești absolut sigur de popria ta nonexistență. Eu mă sfârșesc. Nu merg mai departe. Nu-ți acorzi nici măcar o șansă, cât de vagă, în această privință. Te declari mulțumit de faptul că te vei stinge; refuzi să-i accepți dominația îngâmfată. Te întinzi pe patul tău de moarte încrezător că ai înțeles esența vieții; te declari, cu semeție, de acord cu vidul. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Julian Barnes

Cum ne-ar plăcea cel mai mult să murim?

Poate în aer, pare hilar de grotesc de-a dreptul. Un accident aviatic devine chiar mizilic.

Dar cine și-ar dori de bunăvoie să moară împreună cu trei sute cincizeci de străini, dintre care unii cu comportament total necuvenit? (…) străinii aceștia? Vor țipa, fii sigur! Să mori ascultându-ți propriile țipete e destul de rău; să mori ascultând țipetele altora face parte din noul iad organizat de acești ingineri. (…)

Țipi claustrat, ignorant și singur. (…) Mori cu tetieră și cu șervețel protector pentru spătar. Mori cu o mică masă rabatabilă din plastic, pe a cărei suprafață e prevăzută o adâncitură circulară, să nu se răstoarne ceașca de cafea. Mori cu o plasă de bagaje deasupra capului și cu transparente micuțe din plastic, pe care le poți trage peste ferestre meschine. Mori servit de niște fete de vis. Mori într-un fotoliu moale, menit să te facă să te simți cel mai bine. Mori stingându-ți țigara în scrumiera din rezemătoarea pentru braț. Mori urmărind un film cu pasaje de sex cenzurate. Mori cu șervețelul pentru aparatul de bărbierit furat. Mori tocmai după ce ți s-a spus că s-a scos un timp bun, grație vântului din spate, și că zborul este în avans față de program. Da, mori cu mult înainte de programul stabilit! Mori cu paharul vecinului răsturnându-se peste tine. Mori pașnic; și totuși nu la tine acasă, ci acasă la altcineva, cu care n-ai facut cunoștință și care a invitat o mulțime de străini. Cum să poți, în aceste circumstanțe, să consideri propria ta dispariție un lucru tragic sau măcar important sau măcar relevant? E doar o moarte care își bate joc de tine.

Julian Barnes- Privind în soare

Privind în soare

„Înfiorător de proastă”, îî strigase Michael. Dacă sunt înfiorător de proastă, nici tu nu ai fost așa de deștept că te-ai căsătorit cu mine. Asta ar fi trebuit să-i răspundă. (…) De bărbați  trebuie să-ți fie milă; să-ți fie milă de ei și să-i părăsești. Femeile au fost educate să creadă că bărbații sunt răspunsul. Ei bine, nu sunt. Nu sunt nici măcar o simplă întrebare.

Asigurările de viață (…) în ultimă instanță, oamenii încercau să obțină cel mai bun târg cu putință din moartea lor. Oamenii- genul de oameni cu care avea el de-a face- crescuseră în lipsuri; învățaseră să caute bine înainte de se hotărî să cumpere; acum extindeau instinctele lor comerciale firești și în privința celor mai importante chestiuni. Până și cei care pricepeau că nu ei se vor alege cu banii se lăsau totuși vrăjiți de acest gen de tranzacție. E posibil ca Moartea să vină și să mă ducă departe, dar, băi, băiete, ce gest neghiob din partea ei, pentru că nevastă-mea se va scălda în bani. Dacă Moartea ar înțelege atâta lucru, nu ar fi așa de lacomă.

Și mi-a venit gândul, le ce bun și căsnicia? De ce să rămân? (…) Rămân pentru că totul mă-ndeamnă să plec, pentru că nu are nicio rațiune, pentru că este absurd. Exact cum pretindea cineva că are credință în Dumnezeu pentru că este absurd.

Calea de a învinge moartea este să-ți bați joc de ea, lipsind-o de capacitatea de a stârni groază. Cu o simplă glumă dezarmezi eternitatea. Speriat? Eu, da’ de unde!

E nevoie de o vanitate teribilă ca să-ti iei viața. Sinuciderea nu înseamnă abnegație și uitare de sine. Nu se spune: sunt atât de mizerabil si de lipsit de importanță, încât nu contează dacă mă distrug. Dimpotrivă: ia te uită, sunt suficient de important ca să merite să mă distrug.

Julian Barnes- Privind în soare, ed. Nemira, 2011

sursa foto

Julian Barnes, al sau necrolog dar si al meu necrolog

Cum isi imagineaza moartea J.B.?

In chinuri mari, inspaimantat, exasperat de limbajul imprecis sau eufemistic pe care-l aud in jur.

Cum mi-o imaginez eu?

In culori la fel se sumbre.

Cum isi inchipuie propriul necrolog?

Julian Barnes a avut mai mult succes decat a sperat… A fost atat de fericit cat i-a ingaduit propria fire… Desi s-a nascut egoist, nu a reusit sau mai degraba nu a dorit sa transmita egoismul mai departe… Si-a iubit sotia si s-a temut de moarte.

Ce va scrie in al meu?

Nu a stiut sa aprecieze ceea ce a avut, mereu a cautat acel mai Mult si mai Bine… Nu a stiut sa fie fericita decat mult prea tarziu… A dat dovada de egoism si de superficialitate… A iubit patimas cartile si pe cel care i-a fost alaturi intreaga-i viata… S-a temut de moarte si nu a inteles pana in ultima clipa-i ce naiba este.

sursa citate

Papagalul lui Flaubert

http://www.ravishingbeasts.com

Ce lucru ingrozitor este viata, nu? Ca o supa in care plutesc o gramada de fire de par. N-ai incotro, o mananci.

Imi bat joc de tot, chiar si de ceea ce indragesc cel mai mult. Nu exista fapt, lucru, sentiment sau persoana pe care sa nu le fi inundat cu hazul meu de clovn, ca un fier de calcat ce da stralucire panzei.

Poti descrie vinul, iubirea, femeile si gloria, cu conditia sa nu fii betiv, amant, sot sau soldat de rand. Daca participi la viata, n-o mai vezi clar: fie ca suferi prea intens din cauza ei, fie ca iti place prea mult.

Niciodata n-am vazut un leagan fara sa nu ma gandesc la mormant; privelistea unui trup gol de femeie ma face sa-mi imaginez scheletul ei.

Ochii imi sunt ca marmura de uscati. E ciudat cum nenorocirile din romane ma fac sa-mi deschid sufletul si sa-mi revars sentimentele, in timp ce nefericirile reale raman tari si amare in inima mea, transformandu-se in cristale de cum se ivesc.

Ellen. Sotia mea. O persoana pe care am sentimentul ca o inteleg mai putin  decat pe un scriitor strain, mort de o suta de ani. O aberatie sau ceva normal? In carti, se spune: a procedat asa fiindca… Viata spune numai: a procedat asa. Cartile sunt locul unde totul are o explicatie. Viata este locul unde nimic nu se explica. Nu ma surprinde ca unii prefera cartile. Ele dau sens vietii. Singura problema este ca dau sens vietilor altora, niciodata vietii tale.

Indragostitii sunt ca gemenii siamezi, doua trupuri cu un suflet unic; daca unul moare inaintea celuilalt, supravietuitorul trebuie sa care pretutindeni un cadavru. Trufia ne impinge sa gasim solutii problemelor- o solutie, un tel, o finalitate- dar cu cat se perfectioneaza telescoapele, cu atat apar mai multe stele.

Am fost indrumat spre al treilea rand de rafturi. M-am strecurat, grijuliu, printre ele si mi-am ridicat ochii intr-un unghi ascutit. Acolo se aliniau papagalii de pe Amazon. Mai ramasesera trei din cei cincizeci. Stralucirea penajului colorat era diminuata de pesticidul pudra cu care ii presarasera. Ma iscodeau cu privirea ca trei batranei desfranati, curiosi, napaditi de matreata, dar cu ochiul ager. Aratau- trebuie sa recunosc- destul de desucheat. I-am masurat cu privirea un minut, doua, dupa care am batut in retragere. Poate ca unul dintre ei era cel adevarat.

Julian Barnes- Papagalul lui Flaubert