Generalul armatei moarte

La douăzeci de ani după finele celui de al doilea Război Mondial, un general italian pășește pe pământul albanez. Are o misiune demnă, aceea de a dezgropa și de a identifica cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război pentru a fi repatriați, respectiv îngropați pe tărâm italian. Iar el își va îndeplini cu cinste misiunea măreață și sfântă. Nu va precupeți nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, nici unul nu trebuie să rămână în pământ străin.

Pe zi ce trece, cruciuliţele pe care le face în dreptul numelor soldaților identificați se înmulţesc, iar osemintele acestora sunt pe cale de a-și începe lungul drum spre casă. Misiunea capătă de la zi la zi, de la clipă la clipă, valențe disperate și dramatice. Groparii sapă într-un sol dificil, pe o vreme de cele mai multe ori capricioasă. Pământul Albaniei este vrăjmaș, aspru, relieful în mare parte muntos iar misiunea va fi una neobișnuită, marcată de necunoscut, de surzenie și de neant.

Generalul este încrezător la început în reușita misiunii sale. Însă după multe săptămâni obositoare, răstimp în care străbate Albania în lung și in lat, constată că nu numai morții vor fi dezgropați, ci și mai vechile răni, umilințele, durerea, ranchiuna și ostilitatea unui popor îndelung încercat de ororile războiului. Două decenii nu sunt de ajuns pentru a le uita, dar’mite pentru a le șterge. Goana după rămășițele vechii armate italiene devine mai degrabă o goană deznădăjduită după rămășitele pierdute ale generalului său, generalul Z, comandant ilustru și de o duritate renumită, 1,82, doi dinţi de aur.

Memoriile unui soldat italian dezertor și care ajunge slugă în casa unui morar, găsite într-un vechi jurnal de război, cântecele impresionante de jelanie, precum și privirile reci ale localnicilor nu fac decât să zdruncine credința generalului nostru în izbânda misiunii. Generalul se vede modificând cursul istoriei, transpunând în realitate planuri de bătălie victorioase, în urma descoperirii greșelilor de tactică ale vechilor comandanți, conducând cu eroism o imensă armată de schelete, câştigând bătălii, reinventând un trecut glorios.

Generalul participă pe nepusă masă, neinvitat, la o nuntă a localnicilor. În toiul ei, strigăte de ură și de reproș se vor simți auzite. La picioarele generalului va fi aruncat un sac plin de oase. Un craniu ce încă mai păstrează cei doi dinţi de aur. Scurgerea anilor pare-se că nu reușește să șteargă cu nimic onoarea pătată, mândria greu pusă la încercare și imensa suferință pe care numai stihia istoriei o poate dezlănțui.

Împreună cu osemintele unui gornist, scos de curând dintr-o groapă comună, generalul a avut impresia că eliberează de sub pământ și sunetele disperate ale trompetei lui.

– Dracu’ știe ce vor să spună popoarele astea în cântecelor lor, zise generalul. Poți să sapi  și să te strecori cu ușurință sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată.

– Un an și jumătate, încontinuu, am bătut munte cu munte și vale cu vale. Mai rău cau geologii. Și acum, la sfârșit, uite în ce belea am nimerit.
– Bine ați spus, mai rău ca geologii.
– Și amintintiți-vă ce mineral căutăm noi, făcu generalul-locotenent. Un mineral întrupat din moarte.

Bântuim de atâta vreme pe aici, adulmecând moartea, ca niște hiene, prin găurile pe unde s-a ascuns și amăgind-o apoi în fel și chip să iasă afară. Aproape că uităm orice lucru frumos.

Ismail Kadare- Generalul armatei moarte, ed. Polirom, 2011

Arnold Böcklin- Ruine în peisaj luminat de lună, 1849- sursa foto

Cina blestemată

În Gjirokastra ocupată de trupele naziste, doctorul Gurameto cel Mare (numit astfel după numărul impresionant de operații chirurgicale realizate, în jur de 10 mii) îl invită la masă, în seara zilei de 16 septembrie 1943, pe colonelul Fritz von Schwabe, decorat cu Crucea de Fier, pare-se fost coleg de studenție.

Nu se știe ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul acestei cine și dacă discuțiile amicale de la început vor degenera în certuri și reproșuri. Nu se știe dacă doctorul Gurameto este erou sau un simplu om ce pactizează cu dușmanul, dat fiind afinitatea sa filogermană. Nu se știe nici măcar dacă acel colonel este real sau doar o închipuire a doctorului Gurameto. Ce e cert e că armata germană îi va elibera în cursul nopții pe localnicii luați prizonieri, printre ei aflându-se, culmea!, și un farmacist evreu.

Peste zece ani, în Gjirokastra se vor perinda o serie de anchetatori comuniști. Noaptea aceea de pomină, germanofilia doctorului, precum și faptul că doctorul Gurameto nu se lasă afectat, nici măcar întristat, de moartea Tătucului Stalin sunt note ale unei anchete aberante și vor trasa pe mai departe absurditatea unui destin dramatic. Din grota Shanishalei, unde doctorul este supus unor interogatorii abrutizante,răbufnește toată durerea și strigătul de teamă al victimelor din toate timpurile: Shanishala cea batjocorită, cei care au umilit-o, cei îndelung torturați, victimele torționarilor și ale unor regimuri politice nedrepte.

Unui băiat i se încredințează o invitație de către tatăl său pe care să o dea primului călător care trece pe drum. De teamă, acesta aruncă invitația peste gardul cimitirului. Invitația cade pe unul dintre morminte. Așa spune povestea mortului invitat din greșeală la cină. Vehip Chiorul pare-se că știe mai multe decât oricine. Colonelul Fritz von Schwabe se pare că nu este cine pretinde că este, cina la care iau parte doctorul Gurameto și el nu este sau este mai mult decât o simplă cină iar o invitație trebuie onorată întotdeauna.

Cum de ți-a trecut prin cap că doctorul Gurameto a invitat un mort la cină? Vorbește! Nu știu ce să spun. Așa mi-a venit. Tu n-ai ochi. N-ai văzut nici viu, nici mort. Cum îi deosebești? Vorbește! Nu știu nici eu. Ba știi ceea ce noi nu știm. Noi, ăștia cu doi ochi. Iar tu, fără nici unul. Cum de ai știut? Vorbește! Nu știu. Cum de ai știut tocmai tu, care n-ai ochi? De ce? Nu știu, poate tocmai… Ce? Vorbește! Poate tocmai pentru că n-am.

Mortul, adică Gurameto în persoană, după atâția ani de pace și liniște, devine agitat. Simte că trebuie să se supună cutumei. Să se ridice și să meargă acolo unde e invitat, la cină. La care cină? Nu se știe. (…) La propria cină, cea care s-a dovedit până la urmă blestemată?

Așa a hotărât destinul, dar el nu vrea să se supună. Se îneacă în propria salivă. Urlă, vrea să rupă cătușele, așa încât anchetatorii se sperie și scot revolverele. Dar el nu se potolește nici așa. La fel ca până atunci, se zbate să se întoarcă din drum, la propriul mormânt, să rupă invitația și să-și schimbe destinul. Dar toate acestea sunt imposibile.

Ismail Kadare- Cina blestemată, ed. Humanitas Fiction, 2013

sursa foto

Mesagerii ploii

Albania secolului al XV-lea. Locuitorii unei cetăți de hotar se îndârjesc să reziste atacului necruțător al măreței armate turce. Prin refuzarea păcii otomane și acceptarea servitudinii implicite cetatea își semnează soarta. Riposta otomană este înfricoșătoare iar încleșterea zadarnică a combatanților constituie încă o violentă pagină de istorie a învingătorilor, respectiv a învinșilor.

Învingerea unora nu semnifică însă și trasarea finală a încă unui eveniment sângeros în analele istoriei. Otomanii au de partea lor prezicerile astrelor, scrisul meșteșugit al cronicarului Mevla Celebi, blestemele îndreptate asupra cetății, mintea strălucită a arhitectului Kauri, măiestria mecanicului-șef Sarudja și o armată puternică și numeroasă de eșkingii, azapi, ieniceri, dalkâlâci și de „oșteni ai morții”. Albanezii au doar credința și rugile îndreptate către Fecioară, precum și îndărătnicia și curajul nebun al celor confruntați cu absuditatea unei urgii istorice.

Romanul este construit pe două planuri alternante, prezentînd atît varianta albaneză, cît şi pe cea turcă. Cruzimea unor scene precum brutalizarea femeilor albaneze răpite care nu trăiesc decât câteva ore, fiind vândute, pe rând, fiecărui oştean, nici după moarte și îngropare acestea nereușind să ostoiască poftele trupești ale acestora sau absurditatea altor scene precum judecarea și condamnarea astrologului care s-a înșelat asupra prezicerilor favorabile ale astrelor asupra atacului, a blestemătorului care nu a blestemat de ajuns de bine sau măcelărirea ajutorului de mecanic care a ratat bombardarea decisivă a celei de a doua porți a cetății sunt șocante din cauza inutilității oricăror demersuri întreprinse.

Acolo unde atacul nu dă roade, se preferă asediul virulent, obositor și îndelungat prin întreruperea alimentării cetății cu apă, prin săparea de tuneluri pe sub ea și prin infestarea ei. Sub soarele ucigător al verii. Victoria de care ei nu s-au indoit nici măcar o clipă se lasă astfel mult aşteptată. Intendentul-șef este unicul care realizează că adevărata victorie nu înseamnă doar doborârea unor ziduri de cetate, ci presupune și aservirea totală a popoarelor cucerite, la nivelul culturii şi al religiei, până la pierderea identității lor.

Își pironiră privirile asupra tărgii ce se umplea. Câțiva ieniceri, rămași pe loc, îi priveau mirați pe cei doi dregători. Erau, desigur, dintre cei ce luaseră parte la măcel. În ochii lor, acum, nu mai era nici sălbăticie și nici ură, ci doar nepăsare și oboseală. Intendentul-șef îi privi cu atenție. Puțin mai înainte hăcuiseră trupul mecanicului cu toată dușmănia și, în același timp, cu toată teama pe care o simțeau față de tainele științei. Ciopârțind trupul mecanicului crezuseră că se pot despovăra de frica teribilului necunoscut. Și poate că se eliberaseră pentru un timp, până când necunoscutul avea să se strecoare iar, picătură cu picătură, în sufletele lor chinuite. Și atunci aveau să ceară alte jertfe pentru a se liniști.

– În fiecare primăvară, când va da colțul ierbii, ne vom înfățișa din nou pe meleagurile acestea, continuă mai apoi. Pământul dezgolit va tremura sub pașii noștri. Luncile se vor preface în scrum. Economia lor se va nărui. Cuvântul „turc” le va îngrozi copiii. Și cu toate acestea, parcă ți-am mai spus, Mevla Celebi, dacă nu-i vom supune de data aceasta, din prima lovitură, la a doua ne vor trebui forțe duble, la a treia încă și mai mari și așa mai departe. Dacă vor supraviețui primei încercări, e greu de presupus că vor mai pieri vreodată. Se vor obișnui cu asediile, cu foamea, cu setea, cu masacrele, cu pârjolul. Între timp li se vor naște primii copii. Și cel mai grav este că se vor obișnui cu moartea, așa cum te înveți cu o fiară sălbatică îmblânzită, de care nu se mai teme nimeni. Atunci, chiar dacă le vom cuceri cetățile, nu-i vom mai putea supune. Atacându-i mereu, hăcuindu-i fără milă, fără a le da însă lovitura de moarte, le vom face fără voie cel mai mare bine. (…)
– Închipuindu-ne că le-am adus moartea, i-am făcut nemuritori.

Au încercat împotriva noastră tot ce se putea încerca. Și Dumnezeu știe ce ne mai așteaptă. În drumnul hoardelor năvălitoare mereu s-a ridicat câte cineva. Și câtă vreme veacul ne-a ales pe noi și noi i-am primit provocarea, înseamnă ca acesta ne e destinul și aceasta e crucea pe care o avem de purtat.

Pe ziduri își făcuse apariția moartea. Se simțea întotdeauna când coasa ei începea să străbată ca un fior rândurile oștirii. Apoi prezența ei devenea ceva obișnuit și venea o clipă în care masacrul nu mai impresiona pe nimeni.

Astfel că cetatea i se înfățișase în vis sub chipul unei femei. Se luptase nădusit cu ea, dar nu reușise s-o posede. Zidurile, turnurile, genunchii, porțile, ochii ei, toate îl chinuiau, îi lunecau printre deget, îl striveau și-l înăbușeau. Iar sexul ei nu era poarta principală, cum și-ar fi închipuit, ci se afla undeva adânc, foarte adânc, dincolo de ea.

Gândurile ce-l cuprinseră în ultimele clipe erau dezlânate. Ar fi vrut să-și închipuie ceva măreț, dar nu putu. Așa deci, Ugurlu Tursun Tundjaslan Sert Olgun-pașa, își spuse. Apoi, înainte de a se ruga pentru iertarea păcatelor, se gândi la viața sa și se întrebă dacă era nevoie să se născocească nume atât de lungi pentru o viață atât de scurtă. Își zise apoi că făcuse tot ce îi stătea în putință unui om, da, și totul se dovedise în zadar, după cum simți un regret pentru lumea plină de zgomote pe care o lăsa aici, în vreme ce sufletul lui o pornea singur prin ploaie.

Ismail Kadare- Mesagerii ploii, ed. Humanitas, 2010

sursa foto 1 & sursa foto 2