Vedere spre paradis

Vedere spre paradis este primul roman din seria de volume care îl au protagonist pe singuraticul, introvertul și, în mare măsură, bizarul Elling, un bărbat de treizeci și doi de ani care nu ar renunța pentru nimic în lume la existența stranie pe care o are la periferia orașului Oslo.

Elling are parte de o viețuire liniștită și prozaică, alături de mama sa, nu într-o căsuță colorată idilică din Oslo, ci într-un bloc anost aflat intr-o suburbie, reminiscență a politicii norvegiene social-democrate a anilor ’80. Nu a lucrat niciodată, ignoră faptul că mama sa ar putea primi un ajutor social ca să-l întrețină și pe el și consideră că este inimaginabil să fie privat de drumul prestabilit până la supermarket sau de spațiul mărginit al casei copilăriei sale.

Dacă cineva m-ar fi întrebat mai demult, aș fi spus fără ezitare că știu ca-n palmă fiecare milimetru din micul meu apartament de bloc și că pot spune povestea fiecărui colțișor. (…) Întreaga mea existență se mărginea la spațiu dintre cei patru pereți albi ai camerei și se construia în jurul unei noi posibilități de a contempla lumea din jur, o lume cu care mă împăcasem de mult și care pentru mine era încremenită ca o natură moartă. Văzusem cu ochii mei copii crescând și familii venind și plecând. Dar cadrul întregii lumi, acea geometrie pe care oamenii o trăiesc în viața lor interioară, rămăsese, în linii mari, neschimbat. De la metrou, acasă. De acasă, la metrou. De la supermarket, acasă. De acasă, la metrou. Aceleași unghiuri, aceleași suprafețe. Priveliștea din sufragerie, din camera mea sau din bucătărie.

Moartea mamei devine un catalizator al unor schimbări nebănuite și delectabile, pentru care nici măcar nu este nevoit să își părăsescă spațiul micului său apartament.

Mama a murit. Lucrurile s-au petrecut fără preaț multă dramă. Asta dacă poți să numești „lipsă de dramă” trecerea spre Marele Necunoscut.

Intrând în fosta cameră a mamei sale, Elling descoperă că, de la fereastra dormitorului, are o perspectivă largă asupra blocurilor din vecinătate și, implicit, asupra ferestrelor apartamentelor. Își cumpără un telescop și, alături de căni mari aburinde de ceai, începe zilnic să-i spioneze pe locatarii blocurilor.

Dar am simțit și simt o legătură cu oamenii de la bloc. Suntem apropiați. La propriu: aproape 40 000 de inși înghesuiți ca sardelele, unul peste altul și unul lângă altul, despărțiți doar de niște pereți subțiri, astfel încât să ne obișnuim repede cu tabieturile vecinilor și cu orele lor de mers la baie.

Obsesia de care dă dovadă în colecționarea fotografiilor cu prim-ministresa Norvegiei, Gro Harlem Brundtalnd, un adevărat ideal de siguranță de la distanță, și în tapetarea apartamentului cu acestea se răfrânge nu numai în dorința bolnavă de a afla cât mai multe despre prima persoană spionată, Rigemor Jølsen, cât și în fantasmarea continuă și graduală asupra destinelor câtorva bravi locuitori ai blocurilor din josul străzii.

Eu voiam să stiu ce fac oamenii de fapt. Și voiam să știu și cum fac ceea ce fac. (Unde a dispărut Hansen? Hansen a plecat acasă. Bun. Dar ce face Hansen acasă? Mănâncă? Ce mănâncă? Cum mănâncă? Nu e totuna dacă folosește furculiță și cuțit sau bețișoare, ca un chinez, sau mănâncă pur și simplu cu mâna (…))

Elling este un bărbat realmente bizar și un singuratic care își acceptă traiul retras și comportamentul compulsiv. Își face reprize îndelungate de duș, schimbă pijamalele de mai multe ori pe zi și, deși este obișnuit cu același mic dejun frugal, încă din fragedă pruncie, ezită adesea în alegerea dintre banala pastă de brânză și mai banala budincă de pește.

„A trecut ceva vreme de atunci, Elling. Îți mai amintești când, timp de aproape o săptămână, a trebuit să te întorci și să urci din nou scările ori de câte ori ajungeai jos, pentru că nu erai sigur că picioarele tale, ambele picioare, atinseseră fiecare treaptă? Noroc că ești autoironic. Altfel, ai fi putut să înnebunești.”

Numai un asemenea singuratic este în măsură să înțeleagă cu adevărat esența singurătății, pe care o întrezărește de la fereastra dormitorului, încă din prima clipă, răsfrântă și în destinele celorlalți

(…) oamenii trăiesc în lumi diferite, fiecare pe planeta lui. Uneori, chiar în universuri diferite. Oare singurătatea nu este ea însăși vocația noastră, starea noastră naturală?

Elling înțelege importanța rolului său: nu este doar un simplu observator al unor frânturi de destine, de cele mai multe ori, dezolante și anoste, ci și, prin fantasmarea la care se dedă asupra desfășurării acestora, încearcă să adauge, în manieră neîndoios demiurgică, și o fărâmă pertinentă de lumină asupra faptelor banale care ascund grave aspecte de viață cu urmări, de cele mai multe ori, neplăcute. Fiindcă viața „celorlalți” nu poate fi pe deplin înțeleasă decât prin raportare la viața proprie.

Și mă întrebam care ar trebui să fie rolul meu în această poveste. Observatorul de la marginea pădurii. Nu aveam niciun fel de idei mărețe despre mine, nu eram sub nicio formă magaloman. Eram doar un individ oarecare, un bărbat de la bloc, într-o Norvegie social-democrată. Cu toate acestea, nu pot să neg că, atunci când îmi reluam poziția în spatele telescopului montat pe „pod”, jucam, într-adevăr, un rol cu desăvârșire diferit. Ceea ce eu vedeam era visul înaintașilor noștri, viziunea lor despre traiul pe care aveau să îl ducă urmașii lor. În fața telescopului, deveneam un Dumnezeu cu vedere spre Paradis.

Ingvar Ambjørnsen –  Vedere spre paradis, ed. Allfa, 2013

sursa foto 1, sursa foto 2