Înțelepciunea inimii

Auguste Rodin- Le penseur

Întelepciunea inimii este mărturia unui Henry Miller înzestrat și atras, de data asta, de chestiunea chiverniselii intelectuale, în detrimentul pricopselii erotice.

Reflecțiile sale inedite asupra unor opere și scriitori celebri (Balzac, Goethe, Lawrence Durrell, Knut Hamsun, Thomas Mann, Blaise Cendrars etc) reprezintă o dovadă în plus a talentului și a ușurinței de schimbare a registrului stilistic de către autorul american. Fiindcă Henry Miller nu este doar autorul erotoman al unei celebre trilogii, redactate în registru donjuanist, lipsit de orice inhibiție și, pare-se, al unei adevărate ode închinate vaginului.

Visul lui Henry Miller a fost acela de a fi rivalul lui Dostoievski. Comparația ar fi ușor forțată. Henry Miller nu poate fi egalul lui Dostoievski. Nu îi este inferior, precum nu îi este nici superior acestuia. Maniera de scriere a lui Miller urmează și respectă un cu totul alt filon stilistic, nelipsit, în schimb, de originalitate și de o frumusețe intrinsecă, o frumusețe dată până și de bravada desfrânării erotice.

„La inceput, visam să fiu rivalul lui Dostoievski. Speram să ofer lumii niște conflicte sufletești uriase, intortocheate, care s-o impresioneze la culme. Dar pina sa ajung prea departe, mi-am dat seama ca evoluasem pina undeva, dincolo de Dostoievski – dincolo în sensul degenerarii. La generația noastră, problemele sufletului au dispărut sau, mai curând, apar sub o înfățișare ciudat de distorsionată chimic. Noi avem de-a face cu elemente cristaline ale sufletului dispersat și zdrobit.” 

În tot acest amestec original de povestiri și panseuri, am reușit să redescopăr neîngrădirea stilistică și frumusețea scriiturii poetice pe care numai un Tropic al Cancerului le poate egala.

Dacă Henry Miller a pledat în trilogia sa pentru o sănătoasă neîngrădire sexuală, Înțelepciunea inimii nu poate constitui decât o plăcută surpriză și o mărturie a iubirii sincere a autorului față de mediul cultural. De data aceasta, Henry Miller pledează pentru îmbogățirea spirituală continuă și pentru sapientia cordis, adică pentru o veritabilă înțelepciune a inimii.

Aceasta-i condiția sublimă, amorală, a artistului, a celui ce-și trăiește doar clipa, clipa vizionară a lucidității totale, clarvăzătoare. Cu o sănătate mintală atât de evidentă, de glacială, încât pare nebunie. Prin forța și puterea viziunii artistului este distrus acel întreg static, sintetic, numit lume. Artistul ne redă un univers vital, fremătătător, viu din toate punctele de vedere.(…)

Întreaga lui artă este efortul jalnic și eroic de a-și nega înfrângerea umană. În arta sa el obține un triumf ireal- de vreme ce nu avem de-a face cu un trimf nici împotriva vieții, nici împotriva morții. Este un triumf în fața unei lumini imaginare pe care a creat-o el însuși. Drama constă în totalitate în tărâmul ideii. Războiul lui cu realitatea este o reflectare a războiului său lăuntric.

Scrisul, ca însăși viața, este o călătorie inițiatică. Aventura este una metafizică: e o metodă de abordare indirectă a vieții, de dobândire a unei imagini mai curând totale, decât parțiale a universului. Scriitorul trăiește între lumile superioară și inferioară: pornește la drum pentru ca, în cele din urmă, să devină el însuși drumul.
Eu am început într-un haos și un întuneric absolut, într-o mlaștină sau un smârc de idei, emoții și experiențe. Nici măcar acum nu mă consider scriitor în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt un om care-și spune povestea vieții, un proces care pare din ce în ce mai inepuizabil pe măsură ce înaintez.

La suprafață, unde se dau bătăliile istorice, unde totul este filtrat prin prisma banilor și a puterii, o fi aglomerație, dar viața nu începe decât după ce te lași la fund, după ce renunți la luptă, te scufunzi și dispari din ochii lumii.

La urma urmei, lumea însăși e plină de eșecuri, e manifestarea perfectă a imperfecțiunii, a conștientizării eșecului. Prin conștientizarea acestui fapt se elimină însuși eșecul (…) creatorul, adică artistul, se exprimă cu și prin imperfecțiune. Aceasta-i însăși materia vieții, chiar semnul trăirii. Ajungi mai aproape de miezul adevărului, ceea ce presupun că-i țelul fundamental al scriitorului, în măsura în care încetezi să te mai agiți, în măsura în care renunți la voință. Scriitorul cu adevărat mare este chiar simbolul vieții, al imperfecțiunii. (…) Arta nu ne învață nimic în afară de semnificația vieții.

A ne imagina că vom fi salvați printr-o intervenție din afară, fie că aceasta ia forma unui psihanalist, a unui dictator, a unui mântuitor sau chiar a lui Dumnezeu e o nebunie curată. Nu există suficiente bărci de salvare și, oricum, (…) avem mai multă nevoie de faruri decât de bărci de salvare. De o viziune mai amplă, mai clară- nu de mai multe dispozitive de siguranță.

Arta a fost mereu la fel de paralizantă ca și religia, fiindcă, exact ca religia, a reprezentat triumful omului auspra unei lumi imaginare.

Cea mai bună lume este cea de acum, cea din momentul acesta. Este cea mai bună pentru că este absolut justă- ceea ce nu înseamnă că are de-a face cu justiția. Dacă ne dorim ceva mai bun sau mai rău nu trebuie decât să vrem și, la naiba, o să le căpătăm. Lumea este un vis care se împlinește clipă de clipă, doar omul doarme buștean în mijlocul creației lui. Înseamnă naștere și renaștere, iar monștrii iau parte la proces la fel ca și îngerii. Lumea devine interesantă și suportabilă, doar când o acceptăm în totalitate cu ochii larg deschiși, doar când o trăim pe deplin, așa cum își trăiește fătul viața intrauterină. Apropo, a auzit cineva vreodată de un făt „imoral”? Sau de un cadavru „laș”? Poate cineva sa afirme că locuitorii bush-ului din Australia duc o viață dreaptă, o viață bună? Iar florile, reprezintă ele calea spre progres și imaginație? Iată câteva mici întrebări care îi pun adesea în încurcătură pe filozofi. Sunt sabotaj intelectual. Dar e bine să pui, din când în când, întrebări fără răspuns- fac viața mai suportabilă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii, ed. Polirom, 2012

sursa foto

Veteranul alcoolic al lui Miller și al său război

Valorile pe care am fost învățați să le respectăm când eram copii sunt toate praf și pulbere. Nu mai suntem oameni- suntem niște roboți. Nici crima nu ne mai oferă vreo satisfacție. Ultimul război ne-a ucis impulsurile. Nu mai răspundem; reacționăm. Suntem legiunea pierdută a arhanghelilor învinși. Ne bălăbănim în haos, iar liderii noștri, mai orbi ca liliecii, rag ca măgarii.

De fapt, nimic n-a fost așa cum mi-am închipuit înainte să ajung acolo. Știți în ce te transformă nenorociții ăia…Nici propria mamă nu te-ar recunoaște dacă te-ar vedea că-ți face plăcere așa ceva- sau că te târăști în mocirlă și înfigi baioneta într-un om care nu ți-a făcut niciodată rău. Vă spun sincer, totul a devenit atât de murdar și otrăvitor, că nu mai știam cine sunt. Nu mă mai puteai numi om- nu mai aveam în mine strop de sentiment. Și nici animal nu eram, fiindcă, dacă aș fi fost un animal, aș fi avut mai multă minte și nu m-aș fi băgat în așa o încurcătură. Animalele se ucid între ele doar când le e foame. Noi ucidem fiindcă ne e teamă de propria umbră, ne e teamă că, dacă ne-am folosi bunul-simț, ar trebui să recunoaștem că principiile noastre glorioase sunt eronate. Azi nu mai am nici un principiu- sunt un proscris. Nu mai am decât o singură ambiție- să bag pe conductă suficientă băutură în fiecare zi, astfel încât să uit cum arată lumea.

Nici un pui de cățea de pe pământ n-o să mă convingă că, pentru o viață mai bună, trebuie mai întâi să ucizi cu sânge rece un milion sau zece milioane de oameni. Nu, dom’le, ticăloșii ăștia nu au suflet. Știu că nemții nu sunt mai răi decât noi și, pentru numele lui Isus, știu din experiență că unii dintre ei măcar arată mai acătării decât francezii sau englezii.

Mai e un lucru pe care nu-l înțeleg. Întotdeauna ne închipuim că avem dreptate, că avem cea mai bună guvernare de sub soare. De unde știm? Am încercat altele?

Este mult mai ușor să te sinucizi decât să-ți ucizi sufletul.

La fel ca și prietenul nostru, mii, probabil milioane de oameni îsi dau seama de greșeala lor de pe câmpul de luptă. Asta se-ntâmplă când e prea târziu. Când oamenii pe care nu mai doresc să-i omoare sunt deja la doi pași de ei, gata să le taie beregata. Atunci totul se reduce la „omoară sau vei fi omorât” și n-are prea mare importanță daca cineva omoară știind adevărul sau fără să-l știe. Comiterea crimelor continuă- până când într-o bună zi sirenele anunță armistițiul. Când vine pacea, ea se pogoară peste o lume prea extenuată ca să mai aibă vreo altă reacție în afara unui tembel sentiment de ușurare. Cei aflați la cârmă, care au fost scutiți de ororile luptei, își joacă acum rolul infam în care lăcomia și ura rivalizează una cu cealaltă pentru supremație. Cei care au dus greul luptei sunt prea îngrețoșați și dezgustați ca să-și mai dorească să participe la reanjarea lumii. Nu cer decât să fie lăsați în pace, să se bucure de luxul ritmului prozaic, meschin, al vieții, care odinioară li se păruse atât de plictisitor și sterp. Cât de diferită ar fi noua ordine dacă l-am consulta pe veteran și nu pe politician! Dar logica ne dictează să ordonăm milioanelor de inocenți să se măcelărească unii pe alții, iar când sacrificiul este dus la bun sfârșit, dăm mână liberă unor oameni inflexibili, ambițioși, care n-au știut niciodată cum e să suferi, să ne rearanjeze viețile. Ce șansă de reușită are un ins izolat să facă pe disidentul când nu-și poate consfinți protestul prin nimic în afară de rănile sale? Cui îi mai pasă de răni la sfârșitul războiului? Luați-i din fața ochilor noștri pe toți răniții, ciopârțiții și mutilații! Reîncepeți lucrul! Continuați viața de unde ați lăsat-o, voi, cei care sunteți încă puternici și capabli! Morții vor primi monumente; mutilații vor fi pensionați. Să mergem mai departe- să ne vedem de treabă ca de obicei, fără sentimentalisme leșinate despre ororile războiului. Când vor veni următoarele războaie; vom fi pregătiți! Und so weiter…

Henry Miller- Înțelepciunea inimii

sursa foto

Roosevelt și al său război

– Domnul Roosevelt! a spus el, pe un ton plin de batjocură și dispreț.Tocmai îl ascultam la radio. Să intrăm în formă și să luptăm încă o dată în bătăliile Angliei. Poftim? (…) Decorat de trei ori pe câmpul de luptă. Argonne… Chateau Thierry… Somme… comoție cerebrală… paisprezece luni într-un spital la marginea Parisului… zece luni de partea asta a oceanului. Ne transformă în criminali și apoi ne imploră să ne așezăm liniștiți la casele noastre și să muncim din nou…

Henry Miller- Înțelepciunea inimii

Vai, cât adevăr!

Dacă ar fi știut H. Miller că vorbele lui se vor adeveri într-o zi, că gura sa va fi aurită la nici măcar 50 de ani de la moartea sa! În 2001 în New York, în 2012 în Timbuktu…

Între timp, tunurile grele bubuie în Abisinia, China, Spania, și pe lângă obișnuitele masacre dintotdeauna a animalelor nevinovate, fie acestea păsări, pești, insecte, melci, stridii etc., omul îl măcelărește pe om pregătind noul mileniu. Mâine tunurile ar putea să bubuie chiar aici în Paris sau la New York, sau la Timbuctu. Ar putea să bubuie chiar și în Scandinavia, în Olanda sau în Elveția, unde toată lumea doarme liniștită și mulțumită în timp ce vacile rugemă tăcute. Dar cu siguranță vor bubui și vor scuipa foc cât de curând!

Henry Miller- Înțelepciunea inimii

Amânarea vieții

Într-un fel sau altul, omul a privit dintotdeauna moartea ca pe un portal care-i deschide drumul spre o viață nouă, mai grozavă. Omul și-a amânat viața reală de aici, de pe pământ, pentru viața care va să vină. Odată ce își dă seama că moartea este prezentă aici și acum, în fiecare dintre noi, și că nu-i nevoie decât să deschidem o ușă pentru a avea acces la viață imediat, într-o abundență și măreție de nedescris, ce anume l-ar mai putea face să se abțină, să rămână închistat, să se teamă, să omoare, să se agațe de posesiunile lui mizerabile? În comparație cu splendoarea și măreția vieții pe care o negăm constant, viața asta, pe care o ducem acum, e un coșmar. Poate că și doar acest lucru ne explică de ce-i mai ușor să înrolezi oameni gata să lupte pentru cauza morții, de ce preferă ei să fie eroi morți, sfinți morți, martiri morți în fiecare sens al cuvântului. Însăși viața și-a pierdut valoarea, farmecul. În sens real, viața e ceva ce încă nu a început. Oamenii caută însetați viața, dar își au ochii la ceafă. Viața nu poate fi prinsă decât de întregul organism, ca un ceva perceput, ceva ce nu are nici dovadă, nici justificare. Nimeni nu poate arăta calea. Viața este, iar în acest sens un om există sau nu. Viața nu-i „ceva” care să poată fi înțeles de minte.

(…) când o să ne descotorosim de mania suicidului pentru un „dincolo”, vom începe viața de aici și acum, care-i realitatea și este suficientă sieși. Nu vom avea nevoie de religie fiindcă vom fi noi înșine niște opere de artă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii

Tropicul Capricornului II

(…) nu există decât o singură mare aventură, și aceasta e lăuntrică, aventura eului tău, pentru care nu prezintă importanță nici timpul, nici spațiul, nici isprăvile mărețe.

Nu-mi pot imagina nici o stradă din America și nici unul dintre oamenii ce locuiesc pe această stradă în stare să te conducă spre descoperirea eului tău. Am bătut străzile multor țări din lume, dar nicăieri nu m-am simțit atât de degradat și de umilit ca în America.

Eram unul, o entitate izolată, dintr-o mare jamboree de avere și de fericire (avere statistică, fericire statistică), dar niciodată n-am întâlnit un om cu adevărat bogat sau cu adevărat fericit. Cel puțin știam că eu, unul, eram nefericit, lipsit de avere, lipsit de vlagă, lipsit de orientare. Aceasta era unica mea alinare, unica bucurie. Dar nu-mi era de ajuns. Pentru liniștea mea sufletească, pentru sufletul meu, ar fi fost mai bine dacă mi-aș fi declarat răzvrătirea deschis (…). Pentru că în străfundul inimii mele colcăia crima: aș fi vrut să văd America năruită, rasă de pe suprafața pământului. Aș fi vrut să se întâmple acest lucru din pură răzbunare, ca o răscumpărare pentru crimele pe care le săvârșea împotriva mea și a altora ca mine, care n-ar fi fost niciodată în stare să-și înalțe glasurile și să-și strige ura, revolta, legitima sete de sânge.

Uneori te stingi în somn, pașnic și liniștit, ca un mielușel. Dumnezeu vine și te ia sub aripa lui, cum se spune.Oricum, încetezi să mai respiri. Și de ce naiba să vrei să respiri la infinit? Orice acțiune care ar deveni interminabilă s-ar transforma într-o tortură. Doar nu ne eschivăm când e vorba să ne ducem la culcare. O treime din viața noastră sforăim ca niște șobolani beți. Și ce-i cu asta? Are vreo notă tragică? (…) Chiar mâine am putea muri cu toții în pat, fără durere, fără suferință, dacă am avrea bunul-simț de a profita de avantajele care ni se oferă. Dar nu vrem să murim- ăsta-i necazul. De asta dăm de pământ cu Dumnezeu și cu toată șleahta lui de sus.

O dată cu pășirea în viață, aceste trăsături distinctive s-au șters și am devenit cu toții mai mult sau mai puțin asemănători și profund diferiți față de propriile noastre euri. Și tocmai această pierdere a specificității, a individualității oricât de neimportantă ar fi fost ea mă întristează și face ca pâinea de secară să se reliefeze cu un nimb strălucitor (…) a intrat în plămada eurilor noastre individuale; era ca pâinea de împărtășanie din care toți gustă, dar fiecare primește îmbucătura în raport cu propria lui stare de grație. Acum, mâncăm cu toții aceeași pâine, dar fără harul comuniunii, fără grație. O mâncăm ca să ne umplem pipotele, dar inimile ne sunt reci și goale. Suntem separați, dar nu individuali.

Dacă odinioară crezuse și el, asemenea celorlalți, că e necesar să ajungi undeva, acum știa că acest ceva e pretutindeni, deci și aici, așa că la ce bun să te miști? (…) Între timp, însuși pământul se învârtește și că, odată cu pământul, se învârtește și el. Și oare pământul ajunge undeva? Fără îndoială (…) Cine, atunci, spune că trebuie să ajungem undeva? Grover ar fi putut să-i întrebe pe unul și pe altul încotro se îndreaptă și lucrul straniu era că, deși fiecare dintre ei se îndrepta spre o destinație personală, nici unul nu se oprea să reflecteze că singura și inevitabila destinație a tuturor, fără deosebire, este groapa. Ceea ce îl nedumerea pe Grover, pentru că nimeni nu-l putea convinge că moartea nu e o certitudine; așadar oricine ar fi putut convinge pe oricine că orice altă destinație e o incertitudine.

În imensa grotă obscură era o orgă mătăsoasă care răspândea o muzică neagră, prădalnică. Și când era intens excitată, când își revărsa preaplinul sevei, aceasta lăsa o pată de o culoare purpuriu violacee, de dudă vânătă, un asfințit ventriloc, o pată așa cum au piticele și cretinele la menstruație. Mă făcea să mă gândesc la canibali mestecând flori, la negri Bantu cuprinși de amoc, la unicorni sălbatici împerechindu-se printre rododendroni.

Și apoi există pizda unică, cea care înseamnă totul, și pe care o vom numi superpizda, din moment ce nu e din țara asta, ci de pe meleagurile acelea luminoase spre care am fost poftiți să zburăm cu mult timp în urmă. Aici roua sălășluiește veșnic  și trestiile înalte se unduiesc în vânt. Aici sălășluiește marele tată al păcatului trupesc, Părintele Apis, taurul profetic care și-a străpuns drum cu coarnele până la cer și a detronat zeitățile jugănite ale binelui și răului.

Deodată, mi-am dat seama că toate acestea se întâmplau pentru că eram într-adevăr un frate al lui Dostoievski, pentru că poate eram singurul om din America în stare să înțeleagă ce a vrut el să spună când a scris cărțile acelea. Și nu numai atât, dar simțeam germinând în mine toate cărțile pe care aveam să le scriu eu într-o bună zi: plesneau în mine ca niște coconi ajunși la maturitate.

Căminul meu? Cum așa, e lumea- lumea întreagă. Mă simt acasă pretutindeni, numai că nu am știut acest lucru.

Mă iert pentru toate crimele pe care le-am săvârșit. O fac în numele umanității. Știu ce înseamnă să fii om, cunosc slăbiciunea și taina acestui fapt. Sufăr din pricina acestei cunoașteri, dar mă și desfăt în ea. Dacă mi s-ar oferi șansa de a fi Dumnezeu, aș respinge-o. Cel mai minunat prilej pe care ți-l oferă viața este acela de a fi om. Cuprinde întregul univers. Include cunoașterea morții, care nu-i place nici măcar lui Dumnezeu.

Sistemul de încălzire și cel de răcire sunt unul și același sistem, iar tropicul Cancerului este separat de Capricorn doar printr-o linie imaginară. Nu cazi în extaz și nu te prăbușești în durere violentă (…) Trăiești ca o stâncă fericită în mijlocul oceanului: ești imobil, în timp ce totul în jur se zvârcolește într-o mișcare turbulentă.

Să fiu ceva mai mult, să fiu altceva decât cel mai strălucit nebun din lume! (…) pur și simplu a fi e și mai mirific, pentru că e etern și nu cere nici o demonstrație.

Henry Miller- Tropicul Capricornului. ed. Univers, București, 2009

Minunată traducere de Antoaneta Ralian

Tropicul Capricornului

Tropicul Capricornului este un portret percutant și o analiză insolentă, pe alocuri ficțională a vieţii de new-yorkez a lui Henry V. Miller, angajat al  Western Union Telegraph Company, devenită mult mai nefasta Cosmodemonic Telegraph Company.

Și, deși prefer incursiunea anterioară epică-erotică în Orasul Luminilor din Tropicul Cancerului, poate și din cauza faptului că Parisul este acel oraș pe care îl știu atât de bine, îl iubesc la nebunie, fără însă să-l fi și cunoscut vreodată, spre deosebire de mult prea îndepărtatul, cosmopolitul și strălucitorul New York, nu am cum să nu mă las plăcut surprinsă, precum nu am cum să nu apreciez cu sinceritate talentul nebun al lui Miller si curajul său bolnăvicios de a penetra cu bună-știintă și în acest roman pudibonderiile și tabuurile concitadinilor săi.

Este astfel superfluu să îmi mai pun măcar fireasca întrebare de ce a stârnit Miller atâta vâlvă cu opera sa, de a șocat prin lipsa sa de inhibiții de limbaj, prin scenele și descrierile sale de o senzualitate ațâțătoare, prin existența reală aflată sub semnele unui ménage à trois propice creației și îmbogățirii pe plan cultural, emoțional și mai ales sexual, prin ironizarea cu nonșalanță a stereotipurilor definitorii ale societății de consum americane din anii ’30, caracterizată ca fiind „o hazna a spiritului”.

Henry V. Miller este astfel un soţ infidel, un părinte mult prea absent, un prieten profitor, un scriitor al eternei foi albe, dar și un individ cu o imaginație trepidantă, cu un talent nebun și de o luciditate deranjantă, filosof amarnic de bodegă şi amant pătimaș și de neprețuit.

Avid de frumos carnal, de unde nenumăratele sale aventuri cu femei de toate vârstele și etniile, dar și de un veritabil frumos intelectual, Miller nu pregetă, spre încântarea mea, să elaboreze și un crochiu rafinat al primelor sale întâlniri intelectuale cu Dostoievski, cu dadaiștii și cu suprarealiștii, spre surprinderea neplăcută și umilitoare  a conaționalilor săi neinițiați în cultura europeană și limitați în gândirea și simțirea unei societăți americane mult prea telurice și îmbuibate de noțiuni false.

Henry Miller- Tropicul Capricornului. ed. Univers, București, 2009

sursa foto

Henry Miller și tabuurile sexuale

Well, it’s very simple. The obscene would be the forthright, and pornography would be the roundabout. I believe in saying the truth, coming out with it cold, shocking if necessary, not disguising it. In other words, obscenity is a cleansing process, whereas pornography only adds to the murk.

Whenever a taboo is broken, something good happens, something vitalizing.

There is reason for the taboo in primitive life, but not in our life, not in civilized communities. The taboo then is dangerous and unhealthy.

Taboos after all are only hangovers, the product of diseased minds, you might say, of fearsome people who hadn’t the courage to live and who under the guise of morality and religion have imposed these things upon us.

What are we threatened with by the exaggerated use of obscenity? Where’s the danger? What are we so worried about, what is there to fear? Words, words—what is there to fear in them? Or in ideas? Supposing they are revolting, are we cowards? Haven’t we faced all manner of things, haven’t we been on the edge of destruction time and again through war, disease, pestilence, famine?

But one becomes aware in France, after having lived in America, that sex pervades the air. It’s there all around you, like a fluid.

Henry Miller, The Art of Fiction No. 28

Interviu apărut în Paris Review, 1962

sursa interviu

Tropicul Cancerului

Tropicul Cancerului este mai mult decât o capodoperă scandalizatoare. În spatele fixațiilor sexuale, a limbajului licențios, a descrierilor impudice, a oscenității se ascund nu numai o scriitură poetică, de o încărcătură senzuală remarcabilă, ci și o operă din care transpare un covârșitor pesimism, dar și insuportabila obsesie a morții și a iremediabilului cancer de care suferă Universul. În plus, este un portret sublim al Parisului, unul plin de viaţă, magnetic, păcătos, teribil de uman. De aceea am ales citatele de mai jos în pofida nenumăratelor și mult prea savuroaselor descrieri erotice. Filozofia de viață a lui Miller este mult prea însemnată prentru a nu fi apreciată la justa ei valoare!

Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu, e o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții… a ce vrei tu. O să cânt pentru tine, probabil puțin cam fals, dar o să cânt. O să cânt, în vreme ce tu orăcăi, o să dansez peste leșul tău murdar.

Pe meridianul timpului nu există nedreptăți: există doar poezia mișcării care creează iluzia adevărului și dramei. Dacă undeva, cândva, vei da ochii cu absolutul, acea mare simfonie care face oameni ca Gautama și Iisus să apară divini va îngheța de îndată. Partea monstruoasă nu e că oamenii au creat trandafiri din bălegar, ci că, dintr-un motiv sau altul, ei au dorit trandafirii. Pentru un motiv sau altul, omul caută miracolul, și pentru a-l atinge trece prin sânge. Se va deprava cu idei, se va reduce la o umbră, dacă, doar pentru o secundă din viața lui, va putea închide ochii în fața urâțeniei lumii. Totul poate fi îndurat- dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, ennui– în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.

-De ce nu-mi arăți și mie Parisul despre care ai tot scris?
Știu cu certitudine doar că, amintindu-mi de aceste cuvinte ale ei, mi-am dat brusc seama de imposibilitatea de a-i revela vreodată acest Paris pe care eu ajunsesem să-l cunosc, Parisul ale cărui arrondissement sunt nedefinite, un Paris care niciodată nu existase decât datorită singurătății mele, dorinței mele nestăpânite pentru ea. Un Paris așa de imens! Ar fi nevoie de o viață de om ca să-l mai explorezi o dată. Acest Paris, a cărui cheie numai eu o dețin, greu se lasă vizitat în fugă, chiar dacă vizitatorul vine cu cele mai bune intenții. Este un Paris care trebuie trăit, experimentat zi de zi sub mii de diferite forme de tortură, un Paris care crește în tine ca un cancer și crește, și crește până te devorează de tot.

La Paris poti trăi- iată ce-am descoperit eu!- numai din zbucium și suferință. E o hrană amară, desigur, dar poate cea mai potrivită pentru unii oameni.

Nici un om n-a venit pe lume destul de ușor, destul de voios pentru a se putea desprinde de pământ!

Dacă cineva ar ști ce înseamnă să citești enigma acesui lucru pe care azi îl numim o „crăpătură” sau o „gaură”, dacă cineva ar trăi cea mai infimă senzație de mister în prezența fenomenelor etichetate ca „obscene”, lumea s-ar despica în două. Tocmai oroarea obscenității, aspectul uscat al lucrurilor face ca acestă civilizație smintită să arate ca un crater.

Bărbatul care duce la buze butelca divină, criminalul ce îngenunchează în piață, inocentul care descoperă că toate cadavrele put, nebunul care dansează cu fulgere în mâini, călugul ce-și ridică pulpana sutanei ca să se pișe peste lume, fanaticul ce-și umple sacul cu bibioteci ca să descopere Cuvântul, toți aceștia sunt topiți în plămada ființei mele, toți aceștia alcătuiesc confuzia mea și extazul meu. Dacă sunt inuman, este pentru că lumea mea s-a revărsat peste hotarele a ceea ce este uman și pentru că a fi uman mi se pare o stare pauperă, mizerabilă, limitată de simțuri, restricționată de legi morale și coduri, definită prin platitudini și „isme”.

Henry Miller- Tropicul Cancerului, ed. Univers, București, 2007

sursa foto