Pădurea norvegiană

Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață. 

Transpus în cuvinte, pare un clișeu, dar atunci nu erau doar cuvinte, ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există in prespapier, in mingile roșii și albe de pe masa de biliard. Noi trăim și o inspirăm în plămâni ca pe niște firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înțelesesem moartea ca fiind complet separată și independentă de viață. Coasa morții plutește deasupra noastră, știam, dar la fel de bine știam și că ne lasă în pace până vine după noi. Mi se părea cel mai simplu și mai logic adevăr. Viața e aici, moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.

Am fost tentat atunci să-i explic că fac dragoste cu ea, că am intrat în ea, dar că asta nu însemna nimic, că nu era vorba decât de un joc al trupurilor și ceea ce făceam noi era să ne spunem lucruri pe care nu le putem spune decât prin unirea a două trupuri imperfecte. În felul acesta, ne împărtășeam ceea ce era imperfect în fiecare dintre noi.

-Unde ești?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii și am privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-aveam. „Unde-oi fi?” mă întrebam. Nu recunoșteam nimic… nici măcar direcția. Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-l distingeam era puzderia de siluete care se îndrepta spre nicăieri. Continuam să o strig pe Midori din inima acelui abis nemărginit.

Haruki Murakami-Pădurea norvegiană, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Iubirea de sine, iubirea de ceilalti

Am obosit sa traiesc urand si dispretuind. Sa nu iubesc. Nu am niciun prieten. Nici macar unul. Si, mai presus de toate, nu ma pot iubi pe mine insumi. De ce? Pentru ca nu-i pot iubi nici pe altii. Inveti sa te iubesti primind si oferind, la randul tau, iubire. Intelegi ce vreau sa zic? Daca nu poti iubi pe nimeni, nu te poti iubi nici pe tine.

Haruki Murakami- 1Q84 (II)

Oare cand am renuntat sa ma iubesc pe mine insami ca sa-i iubesc si pe ceilalti? Oare m-am iubit vreodata? E mult prea apasatoare lipsa asta de ceilalti si prea-plinul de mine, la naiba!, e mult prea apasatoare!

Asa macar o sa cadem cu stil in prapastie

– Asta e ideea, spuse Komatsu. Tengo, nu te mai incrancena atat. Lasa-te dus de curent. Chestii din astea nu ti se intampla prea des in viata. E o lume frumoasa de roman picaresc. Pregateste-te pentru orice si savureaza mireasma bogata a raului. Bucura-te de curentii rapizi care ne poarta. Asa macar o sa cadem cu stil in prapastie.

versus

Dar oare putea sa aiba incredere in ce zicea el? Nu cumva Komatsu, chiar inainte de a cadea, sarea pe o stanca din apropiere? „Tengo, imi pare rau, mi-am amintit ca am niste treburi de terminat. Descurca-te tu singur”, i-ar spune. Tengo ar ramane singur in barca si ar fi azvarlit fara scapare, dar cu stil, in prapastie. Posibil sa se intample asa. Oricum, imposibil nu e. Ba chiar e destul de probabil.

Haruki Murakami- 1Q84 (I)

De ce Murakami? De ce lumea japoneza?

Pentru că am o mare dragoste pentru scriitorii japonezi, pentru că sunt fan Murakami la ora asta, pentru că l-am iubit pe Kobo Abe începând cu „Femeia nisipurilor” şi pentru că mi se pare un domn respectabil, interesant şi elegant.

Am urmărit tot timpul ce s-a întâmplat şi în cinematografie, şi în literatură şi am o afinitate pe care mi-o explic printr-o posibilă altă viaţă cândva, într-o lume japoneză. Am senzaţia că înţeleg şi că pătrund lucrurile cu mare uşurinţă. Nu ştiu de ce, dar eu înţeleg mentalitatea japoneză – şi mi se pare şi că aşa e normal – mai uşor decât înţeleg mentalitatea francezilor, să spunem. Îi înţeleg mai uşor şi mă simt mai aproape şi sunt mai de acord cu lumea lor decât cu cea europeană.

Alexandru Tocilescu

sursa citat

Nobel pentru Murakami

Doar pentru simplul fapt ca, de cele mai multe ori, ramai siderat de ce naiba a vrut sa zica in pasajul X, aflat in stransa legatura cu pasajul Y de la pagina nu stiu care. Ma rog, eu i l-as fi acordat fiindca sufera de o imaginatie ciudata si debordanta, fiindca nu sunt in stare sa inteleg cultura japoneza, fiindca o scriere a sa te determina sa te indrepti spre o alta, in acelasi registru neobisnuit. Fiindca tipul e un geniu, clar!

Dara sa purcem in cautarea Oii Fantastice, draga domnule Murakami!

In cautarea oii fantastice

„In cautarea oii fantastice” este inca o lectura ciudat de remarcabila, menita sa inteteasca pasiunea pe care am inceput sa o nutresc pentru Murakami si pentru literatura japoneza postmoderna! Este un roman cu inedite elemente fantastice, pe alocuri alegorice si care mizeaza pe un acut joc de semnificaţii.

Protaganistul nu a pierdut numai o oaie fantastica, ci s-a pierdut pe sine. Tokyo 945…, numarul la care un sofer de limuzina il apeleaza pe Dumnezeu. Iubita inzestrata cu niste urechi magnifice, menite sa opreasca timpul de hatarul lor. O oaie nazdravana, dintr-o rasa necunoscuta, marcata de o stea pe spate, care se strecoara poznas printre alte surate banale sau in sufletele oamenilor, pe care ii paraziteaza nonsalant si-i transforma in straini in propriile lor corpuri, pana la sfarsitul vietii. Fiindca viata e o perpetua cautare, pana la urma chiar si dupa o oaie banala in oricare alt context, insa careia este indicat sa-i mai atribuim din cand in cand si oaresce puteri magice!

Nu trăieşti decît pe jumătate, mi-a răspuns scurt. Cealaltă jumătate aşteaptă undeva, încă neatinsă.

Dac-ar veni un marţian la mine acasă şi m-ar întreba cu ce viteză se învărte Pămîntul la Ecuator, n-aş şti să-i răspund. N-aş putea nici măcar să-i explic de ce după marţi vine miercuri. M-aş face de răs în faţa Universului. Am citit Fraţii Karamazov şi Donul liniştit de cîte trei ori. Am citit o dată chiar şi Ideologia germană. Ştiu pe dinafară valoarea lui pi pînă la a şaisprezecea zecimală. Oare chiar şi aşa m-aş face de ruşine? Probabil că da. Ar muri marţienii de răs.

Singurătatea nu e un sentiment atît de rău. E ca liniştea în care se cufundă un copac după ce păsările şi-au luat zborul de pe ramurile lui.

Haruki Murakami- In cautarea oii fantastice

Iubita mea, Sputnik

Avem nevoie şi de o cantitate de lucruri inutile în viaţa noastră imperfectă. Dacă n-am avea parte de lucruri inutile, viaţa noastră şi-ar pierde până şi imperfecţiunea.

Lucrurile greu de înţeles trebuie acceptate ca fiind lucruri greu de înţeles, apoi trebuie lăsate să sângereze.

Cineva îmi aranjase celulele în altă ordine şi-mi desfăcuse legăturile minţii. N-aveam timp să mă gândesc. Tot ce mai puteam face era să-mi caut un adăpost într-un loc sigur – şi asta cât mai repede. Am tras aer în piept şi m-am scufundat în adâncurile conştiinţei. M-am îndreptat spre fund, dând puternic din braţe, şi acolo m-am agăţat cu ambele mâini de un bolovan. Apa îmi strivea timpanele, de parcă se apăra împotriva unui intrus.

De ce suntem atât de singuri ? De ce trebuie să fim atât de singuri? Suntem atât de mulţi oameni pe lumea asta, toţi avem nevoie de altcineva şi totuşi ne izolăm. Pentru ce ? Oare Pământul se roteşte numai pentru a ne alimenta singurătatea ?

Ceea ce rămăsese în urmă era nu existenţă, ci absenţă, nu era căldura vieţii, ci nemişcarea memoriei. Părul ei alb îmi sugera inevitabil un mănunchi de ose­minte albite de lumina lunii.

Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viaţa mai departe, în tăcere. Ne apro­piem tot mai mult de sfârşitul timpului care ne-a fost dăruit şi-l vedem cum rămâne în urma noastră.

Haruki Murakami

Inceputul unei relatii de durata (flori gingase de cires)

M-am indragostit iremediabil de Murakami. de stilul lui. de suprarealism. de tema alienarii ce transpare cu fiecare rand nou. de literatura japoneza, de care am avut mult timp retineri sa ma apropii. sunt literaturi de care inca imi mai este teama sa ma apropii. areale exotice. de cea asiatica. de cea a continentului negru. nu am vrut sa tradez mai vechea dragoste pentru cea sud-americana. ma bucur ca te-am descoperit, Haruki Murakami! o sa ma las mangaiata de petale fine de cires, o sa ma las surprinsa de frumusetea salbatica, straveche a acestei culturi asiatice, pe care nu o sa o inteleg nicicand, dar pe care nu voi pregeta sa o pretuiesc! I think this is the beginning of a beautiful friendship!