Aventuri solitare

Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat.

Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucât oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre „meseria de a trăi” pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de „un gest”, şi să te sinucizi!

Inţeleg mai bine decât aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta.

Octavian Paler- Aventuri solitare, ed. Polirom, 2008

 

Calomnii mitologice

Progresul, doamnelor si domnilor, e o idee falsa. E, poate, cea mai mare superstitie. Pe cat de comoda, pe atat de periculoasa. Sigur, exista progres in stiinta, in tehnica, in tot ceea ce se leaga de confort, de viteza. Dar am progresat, oare, si sufleteste? Mie imi e greu sa cred ca pe autostrazi suntem mai aproape de sensul vietii decat erau grecii pe cararile unde zeii treceau pe urmele caprelor. Evident, in afara de sfinti, nimeni n-ar dori sa se intoarca in grote. Si cine ar avea chef sa se foloseasca de o caruta ca sa ajunga la Paris? Numai ca problema ar trebui pusa altfel. Nu e insotit, oare, progresul stiintific, tehnic de un dramatic regres interior? Civilizatia a facut din noi niste maniaci ai informatiilor. Vrem sa stim ce s-a intamplat pe mapamond in ultimele cinci minute. Si nu e exclus sa vedem intr-o zi niste sinucideri transmise in direct. (n.ed. se pare ca am ajuns deja la asa ceva)

A cauta sensul vietii e, poate, primul pas pentru a intelege ceva periculos; anume ca viata are sens doar cata vreme nu incerci sa-l afli. Daca te scoli dimineata si te grabesti sa te imbraci si sa pleci dupa treburi, nu e niciun pericol. „Odiosul eu” nu-ti pune probleme. Sta atipit sub grijile si supararile zilnice. Dar cand privesti cerul, cu gandul ca intr-o zi nu o sa-l mai vezi, si incepi sa cauti un rost alergaturilor tale, vanitatilor si ambitiilor din urma ta, esti deja in primejdie. Se apropie momentul cand vei deveni si agasat, si obsedat de tine insuti.

Gide era de parere ca e primejdios sa te cunosti prea bine, ca e daunator sa te studiezi prea mult. Si ma tem ca e ceva adevarat aici. Presupun ca acum stiu ce a vazut Narcis cand s-a uitat mai bine in adancul fantanii. Nu chipul sau! Ceea ce l-a inlantuit intr-o vraja funesta a fost ce a zarit dincolo de chipul sau. Nimicul. Neantul care se casca dincolo de sine. Din acel moment, osanda decisa de Nemesis a devenit definitiva.

Banuiesc ca Narcis a inteles ceva ce legenda nu spune. Si anume ca a te cunoaste nu inseamna a cunoaste ce esti, ci a cunoaste ce nu vei mai fi. Adevar care intotdeauna pedepseste pe cel care-l descopera.

Viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul. In clipa in care am incercat s-o fac, mi-a sunat in urechi, ironica, vorba Eclesiastului despre desertaciune.

Octavian Paler- Calomnii mitologice (Farame din conferinte nerostite)