Uşa interzisă

Sistemul de iluzii” ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, „morcovul existenţial” pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am fă­cut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fie­care zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a „sistemu­lui de iluzii” este garanţia sănătăţii noastre mentale.

Sistemul de iluzii” este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare di­mineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.

Dispărem regretaţi o vreme de cîţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sîntem evacuaţi din lumea aceasta, o dată ce am părăsit-o, este enormă. Cînd ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dis­pare şi el, devenim „strămoşi”, adică un număr sta­tistic în generaţiile trecutului.

Revenirea obsesivă în trecut şi întîrzierea acolo este un mod de a rămîne în urma ta, de a-ţi batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― „putinţa-de-a-fi”.

Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că „în lumea lor” istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic „ceva”, pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecători ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîte­va zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor.

Noica îşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată „viaţa”. A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el „să nu mori fără rest„. Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. De­presia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară.

Dincolo de „uşa interzisă” clocoteşte viaţa mora­lă a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care ni­meni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămîne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc com­plezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dez­gustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judeca­ta noastră şi, în sfîrşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

(…) experienţa din ulti­mul an îmi spune că felul în care despicăm cuminţi timpul este un miracol, după cum miracol este re­glajul fin prin care luăm din lume exact atît cît putem duce. Miracol este că existăm pînă la urmă lao­laltă, că nu ne sfîşiem unii pe alţii, că ne suportăm scîrbăvniciile, pe ale noastre şi pe ale celorlalţi, că facem faţă lehamitei, plictisului şi singurătăţii, că ne mimăm mulţumitor iluziile, că suportăm spectaco­lul prostiei colective şi pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii.

Gabriel Liiceanu- Uşa interzisă, ed. Humanitas, 2005 

sursa foto