Dragostea în vremea holerei

Să aștepți peste jumătate de secol pentru a-i jura din nou celei care ți-a rămas în gând și suflet de-a lungul întregii vieți „credință eternă și dragoste nemărginită”. Să realizezi că dragostea este „cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”. Timpul necruțător ce se așterne încontinuu nu face decât să întețească focul mocnit al ei înainte de marele final. Iar gândul înspăimântător al morții de o „probabilitate permanentă” este menit să evidențieze atât frumusețea vieții trăite, dar și a brumei rămase, cât și nebunia unei dragoste minunate redescoperite pe când la orizont se vor contura ultimile triste înserări.

Înțelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.

De n-ar fi fost ceea ce era în fond, anume un drept-credincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jeremiah de Saint-Amour când spunea că bătrânețea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. (…) La optezeci și unu de ani, își mai păstra suficientă luciditate ca să-și dea seama că firele care îl legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mișcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morții.

Consultându-l mai îndeaproape, a constatat că nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzație care îl  încerca era nevoia urgentă de a muri. I-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.

(…) un bărbat simte cât de aproape e bătrânețea când își dă seama că începe să semene cu propriul său tată.

Adulții (…) începând de la o anumită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie și mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive.

(…) a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe nici una. Singur în mulțimea de pe chei, își spuse cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe”.

Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-a foat amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.

(…) nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atât mai puțin ca niște amanți târzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrâni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.

Gabriel Garcia Marquez- Dragostea în vremea holerei, ed. RAO, 2012

sursa foto

Incredibilele şi tristele povești ale unor oameni candizi

Șapte povestiri în care fantasticul transpare în manieră insolită într-o lume plină de contraste, în satele de la marginea deşertului sau a mării, a timpului, a uitării, o lume măiestrescă în care îngerii mai poposesc din când în când în curţile oamenilor, morţii îşi rememorează trecutul, purtați de apele întunecate ale oceanului, iar moartea este una constantă dincolo de dragoste.

Un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe- un înger prăbușit ajunge să doarmă în poiată, semn că până și divinul este supus decăderii și patinei timpului

Marea timpului pierdut– moartea îl recompensează pe bătrânul Iacob cu un miros prevestitor, amețitor de trandafiri, morții cei mai frumoși plutesc nemişcaţi pe mare, având cu toţii expresia făpturilor uitate iar soția bătrânului Iacob va duce după ea flora tuturor mărilor lumii

Înecatul cel mai frumos de pe lume- frumusețea unuia, a multora, a tuturor oamenilor nu este dezvăluită decât în momentul în care nu mai există cale de întoarcere a timpului și a ființării

N-a fost nevoie să se uite unii la alţii ca să-şi dea seama că nu mai erau cu toţii şi că nici n-aveau să mai fie în veci. însă mai ştiau şi că totul va fi altfel începînd de atunci, că locuinţele lor vor avea uşi mai mari, tavane mai înalte, podele mai solide, pentru ca amintirea lui Esteban sa se poată strecura pretutindeni fără să se lovească de praguri şi pentru ca nimeni să nu se încumete în viitor să mai murmure că a murit prostul cel mare, ce păcat că a murit prostul cel frumos, fiindcă ei aveau să-şi zugrăvească faţadele în culori vesele spre a face să dăinuie memoria Iui Esteban, şi aveau să se spetească săpînd după izvoare în stînci şi semănînd flori pe ţărmuri, pentru ca în zorii anilor ce vor veni, călătorii de pe marile vapoare să se trezească sufocaţi de parfum de grădini în larg, iar căpitanul să fie nevoit să coboare de pe puntea de comandă în uniforma-i de gală, cu astrolabul său, cu steaua sa polară şi cu şiragul de medalii de război, şi arătînd pro­montoriul de trandafiri în zarea Mării Caraibelor să spună în paisprezece limbi, priviţi într-acolo, unde vîntul e acum atît de blînd că se strecoară să doarmă pe sub paturi, acolo unde soarele străluceşte atît de tare, că floarea-soarelui nu mai ştie încotro să se întoarcă, da, acolo se află satul lui Esteban.

Moarte constantă dincolo de dragoste-  senatorul hotărește nu ca moartea să aleagă pentru el, ci ca frumuseţea de necrezut a Laurei Farina, mai imperioasă decît boala lui, să fie cea care îi va decide repudierea și ultimul plâns de furia de a muri fără ea

Ultima călătorie a vasului fantomă- deriva și salvarea transatlanticului celui mai mare de pe lumea asta; călăuzirea marelui palat pustiu spre uscat de către fiul de pescar pe care nimeni nu l-a crezut că vasul fantomă devine un înspăimântător corp de oțel în timpul mareei; nouăzeci de mii cinci sute de cupe de şampanie se vor sparge în timp ce apele străvechi şi stătute ale mărilor morţii se vor scurge din cele două flancuri peste satul adormit peste care fiul de pescar îl va abate

Blancamăn cel bun, vânzător de miracole- dulcea răzbunarea este mai presus de moarte, de viață, dar și, mai ales, de nemurire

Ori de cîte ori ajung pe melea­gurile acelea îi duc un automobil înţesat de trandafiri şi mi se frînge inima de durere pentru virtuţile lui, dar apoi îmi pun urechea pe placa de fier să-l aud plîngînd, printre rămăşiţele cufărului năruit, şi dacă a murit, îl înviez din nou, căci tîlcul pedepsei e să rămînă viu în mormînt cit timp voi trăi eu, adică în vecii vecilor.

Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet- prostituarea corpului nu semnifică că sufletul este și el pervertit; Erendira ispășește o pedeapsă: bunica fără suflet hotărăște că are de plătit datoria pentru conacul mistuit de flăcări din vina ei în opt ani, şapte luni şi unspre­zece zile prin oferirea trupului său oricărui doritor; uciderea bunicii sale fără suflet de către cel iubit și fuga ei până la capătul lumii o izbăvesc; în veci nu s-a mai aflat cea mai mică veste despre ea, şi nici nu s-a găsit vreo urmă, cît de neînsemnată, despre nenorocirea ei.

Gabriel Garcia Marquez- Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira
şi a bunicii sale fără suflet, ed. RAO, 2004

sursa foto

Povestea târfelor mele triste

Minunată ilustrare a a faptului că adevărata dragoste poate fi întâlnită și simțită în mod fulminant la orice vârstă. Și nu o dragoste consumată prin lupanare si prin aventuri sordide de cele mai multe ori plătite, ci o formă a dragostei celei mai pure, celei mai distinse, celei mai mărinimoase, pe care numai un bătrân de 90 de ani o poate simți pentru o lolită fecioară.

E o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slă­beşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu ade­vărat.

Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la tim­pul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minţi ordonate, ci, dimpo­trivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am desco­perit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacţie împotriva neglijenţei mele; că par generos pentru a‑mi masca micimea de suflet, că exagerez cu pru­denţa din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puţin mă interesează timpul altora.

Am ajuns să fiu conştient că forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.

Am constatat cu groază că omul îmbătrâneşte mai repede şi mai urât în fotografii decât în realitate.

Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani.

Gabriel Garcia Marquez- Povestea târfelor mele triste, ed. Rao, 2005

Despre dragoste şi alţi demoni

Sierva Maria. Mușcătură de câine turbat sau posedare diavolească? Rămășițele pământești ale fetei creole vor fi găsite în 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. Craniul acesteia încă va mai prezenta o minunată podoabă capilară de vreo douăzeci de metri. Fata a murit nu de turbare, nu în urma unei exorcizări violente, nu din cauza unor leacuri băbești și a unor soluții empirice vătămătoare. Nu, din prea multă dragoste. Da, se poate muri din prea multă dragoste!

Este o poveste despre dragoste, dorință, credință sau, de cele mai multe ori, pierderea ei, nebunie, erezii, animism, falsă naivitate, disperare, ignoranţă, neînţelegere, demoni lăuntrici, durere, religie a morții. Sub soarele arzător al Caraibelor. Care parte din om este mai demonică: trupul sau sufletul? E dragostea doar o lucrătură diavolească?

— Am visat‑o.
— Cum ai putut visa o făptură pe care n‑ai văzut‑o niciodată? îl întrebă episcopul.
— Era o micuţă marchiză creolă de doisprezece ani, cu nişte plete ca o trenă de regină, răspunse. Cum putea fi altcineva?

Delaura visase că Sierva María era aşezată la fereastră, în faţa unei cîmpii ninse, luînd şi mîncînd una cîte una boabele unui ciorchine de strugure pe care‑l ţinea în poală. Fiecare boabă desprinsă creştea imediat la loc. În vis era limpede că fetiţa stătea de ani în şir la fe­reastra aceea infinită, încercînd să termine ciorchinele şi că nu se grăbea, fiindcă ştia că ultima boabă însemna moartea.

Sierva María nu înţelese niciodată ce se întîm­plase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întor­sese cu coşul plin de bunătăţi din tîrg şi cu pasiunea‑i din nopţile acelea fără saţ. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un cîmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla şi n‑avea să se afle în veci. Ţinea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creşteau imediat la loc de cum îi mînca. Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ţinându‑şi aproape răsuflarea, căci tânjea cu înfrigurare să ajungă la ultima.

Gabriel Garcia Marquez-  Despre dragoste şi alţi demoni, ed.Rao, 2007

sursa foto