Invitație la eșafod

Într-o țară fără nume, însă ale cărei triste asemănări cu Rusia anilor ’30 sunt neîndoielnice, de vreme ce este sufocată de un regim totalitar, un bărbat oarecare, Cincinnatus C, este întemniţat şi aşteaptă execuţia sa. Vina lui? Este altfel decât majoritatea, și știm prea bine ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu cei altfel, cu cei care nu au putut să se conformeze conveniențelor sociale, cu cei care s-au opus fățiș sistemului: au fost eliminați cu violență, au fost striviți, zdrobiți, stârpiți fără milă de către majoritate. 

Asteptându-și execuția care se va face printr-o sordidă invitație la eșafod, și a a cărei dată este necunoscută, Cincinnatus începe să își aștearnă gândurile despre lumea ideală în care s-ar simți împlinit și în care și-ar dobândi mult sperata liniște sufletească. O lume în care s-ar putea desprinde cu așa de mare ușurință de aspectele repugnante ale existenței, mai ales prin desprinderea de la pământul limitativ și sterp, precum a încercat să se elibereze în copilărie prin zbor sub privirile dezaprobatoare, înghețate ale celorlalți.

Stilul narativ și un comic de situație scabros capătă astfel uimitoare accente bizare şi absurde, de factură kafkaniană, deși Nabokov va mărturisi peste mulți ani că nu a intenționat ca absurdul imaginat de el să-l evoce pe cel din scrierile lui Kafka, precum nici personajul său, Cincinnatus C., nu a fost gândit ca o oglindire a lui Josef K. din Procesul și a absudității tragice a destinului său, de vreme ce încă nu îl descoperise pe Kafka în momentul scrierii Invitației.

Vizita soției, Marfinka, cerută cu insistență de către condamnat, nu poate veni la pachet decât cu mobilierul, familia ei cea cretină și cu amantul, cu care nu se sfiește să se zbenguiască de față cu toată lumea, neluând în seamă cerința soțului de a vorbi cu ea, parodia de mamă nu poate empatiza cu suferința sa, în schimb îi aduce bomboane, paznicul Rodion hrăneşte zilnic păianjenul din celula sa, fiica directorului închisorii zburdă pe holuri, închisoarea nu are decât un singur deținut- pe el, în celulă i se aduce un coleg ca să nu se plictisească până la execuție, elegantul monsieur Pierre, care se dovedește a fi călăul, Cincinnatus încearcă să evadeze, găsește niște unelte de săpat salvatoare, lăsate aparent de către zgâtia de Emmocika, fiica directorului, reușește să iasă din închisoare, ajunge până la marginile genunii, însă este împiedicat să se elibereze, de vreme ce evadarea sa nu este decât o mascaradă pusă la cale de către director și de către monsieur Pierrespre amuzamentul celor doi, execuția este amânată deoarece călăul se simte indispus etc. 

Unica șansă de salvare nu rămâne decât izolarea în sine. Exercițiul creator este mai mult decât o simplă îndeletnicire: Cincinnatus, refuzând să creadă în moartea sa, în vina sa de a fi altfel, în normalitatea acestei lumi strâmbe, reușește să se elibereze din chingile unui destin absurd prin cultivarea minunatei sale singularități în mijlocul unor „ființe asemenea lui” în noua lume care se lasă descoperită și care i se așterne la picioare.

 Și știu că spaima de moarte e doar un spasm inofensiv- poate chiar sănătos pentru suflet-, un spasm, ca strigătul nou-născutului sau refuzul pătimăș de a lăsa jucăria din mână- și că au trăit cândva în grote, unde cântă picătura de veșnicie și sunt stalactite, niște înțelepți bucuroși de moarte, care e adevărat că sunt mari încurcă-lume, dar au învins-o în felul lor- (…)

(…) o umbră alergă pe butuc când Cincinnatus începu să numere tare și ferm: unu. Cincinnatus număra, iar un alt Cincinnatus deja încetase să mai audă sunetul îndepărtat al numărătorii inutile, și cu o claritate pe care nu o mai încercase până atunci, la început dureroasă prin violența ei, dar apoi inundându-i întreaga ființă de veselie, gândi: de ce sunt aici? De ce stau așa? Și punându-și această simplă întrebare, își răspunse ridicându-se pe jumătate și privind în jur.
În jur era o buimăceală stranie. Prin talia călătorului care continua să se rotească se vedea balustrada. Bibliotecarul palid, chircit pe o treaptă, urla. Spectatorii erau complet, perfect transparenți și nu mai erau buni de nimic; se tot mișcau înainte, izbindu-se unii de alții- numai rândurile din spate, desenate, rămâneau pe loc. (…)

Mare lucru nu mai rămăsese din piață. Podiumul se prăbușise de mult într-un nor de praf roșiatic. Ultima plecă o femeie cu un șal negru, purtându-l în brațe pe micul călău, ca pe o larvă. Copacii care căzuseră zăceau la pământ, fără nici un relief, iar cei care rămăseseră în picioare erau toți plați, având o umbră laterală pe trunchi pentru iluzia volumetrică; abia se țineau cu ramurile lor de plasele rupte ale cerului. Totul se destrăma. Totul se năruia. Un vifor în trombă luă și roti praful, cârpele, așchiile vopsite, resturile mici de ghips aurit, cărămizile de carton, afișele; o ceață uscată plutea în jur, iar Cincinnatus o porni prin mijlocul prafului, al lucrurilor căzute, al prosoapelor care se zbăteau, mergând în direcția unde, judecând după glasuri, erau ființe asemenea lui.

Vladimir Nabokov- Invitație la eșafod, ed. Polirom, 2008

sursa foto

Castelul

Birocratie kafkaniana senila si excesiva… o administratie inutila, insa care se lasa divinizata de oamenii simpli din sat, tocmai dintr-o reala incapacitate de a-i putea patrunde dedesubturile… anonimul K., cel care nu se poate obisnui cu astfel de legi neroade si care este hotarat de a-si urma calea, indiferent de obstacolele interpuse voit… drum nesfarsit spre un castel monstruos… administratie, o adevarata piaza rea… alienare… lipsa comunicarii eficiente… tragismul singuratii… tatonarea inutila printre slujitori neinsemnati… ambiguitatea povestirilor despre birocratul Klamm, cel menit de a-l salva din tot acest tavalug administrativ repulsiv… nerozia celor nevinovati si dezagreati de catre ai lor dar care tot mai spera la o iertare absurda din partea sistemului… Klamm, „iluzie” in ceha… rautatea si indiferenta celor din jur… asteptarea nesabuita a mesagerului cu valente cristice Barnabas… tradarea logodnicei intrigante… sfarsitul cel mai plauzibil: strainului K. ii se permite sa se stabileasca pe pat de moarte in sat, dupa ce toata viata si-a indrept tanjind privirile spre colina de la marginea satului si a sperat la patrunderea in infamul castel!

Procesul

Destin absurd… speranta desarta in justitie si in dreptate… fixismul, rigiditatea in gandire, obisnuinta neroada a celor din jur… fapte care se desfasoara la limita tragismului, a burlecului, a bufoneriei… o justitie mizera, zdrentarosa, desfasurata in medii nepropice… spatii inchise… lipsa luminii… pervertire morala… insuficienta sufleteasca… obsesii sexuale… indobitocirea sinelui… absurditatea destinului… cand si cum te vei achita? si, mai presus de toate, cu ce esti vinovat? asumarea vinii de a te fi nascut… existenta mult prea calduta de pana atunci… disperare… resemnare… inutilitate…

-Ca un caine, mai spuse K., avand senzatia ca rusinea de care era cuprins ii va supravietui.

Franz Kafka