Blestemați

Oare unde pot ajunge mătreaţa, secreţiile de tot soiul, lacrimile, sângele vărsat, excrementele, unghiile tăiate, avortonii, câinii putrezi, transpiraţia, sperma irosită, ceara din urechi şi sticla spartă? Unde se pot strânge toate urdurile, scursurile, jegurile umane, create încă de la începuturi? Să fie pământul sau apele atât de dornice să le înmagazineze, conform devizei cum că nimic nu se pierde, ci e musai ca totul să se transforme? Sau oare mizeria umană nu mai poate fi îngăduită?

Și atunci, unde îșî poate găsi toată această murdărie scârnavă sălașul? Să fie oare în Iad? Ba bine că nu! Un iad care nu aduce mai deloc cu reprezentările lui Bosch sau cu cele apocaliptice din biserici. Un iad în care Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer, o fată de 13 ani, grasă, ochelaristă şi foarte moartă, are de ales între să pape înghețată în lounge-ul VIP din rai cu Harriet Beecher Stowe și cu Mahatma Gandhi, sau, dimpotrivă, să îșî scoată ochii pentru un Kinder Pinguin cu Marilyn Monroe, jos, in iad, unde e toată lumea bună.

În iad nu e wi-fi, dar dacă primești pe neașteptate la orele cele mai nepotrivite, de exemplu, când ești chiar la masă, vreun apel în legătură cu ce preferințe de consum ai, să nu te îndoiești vreo clipită cum că nu l-ai primi direct din iad de la vreun call center blestemat. Fiindcă, da!, cei care ajung în iad și cei care preferă să-și petreacă eternitatea într-o manieră, să-i zicem mai plăcută, decât să se lamenteze într-o temniță scârboasă sau să se lase devorați de către demoni pe vecie, pot căpăta un fel de slujbuliță prin care să-i tracaseze telefonic pe cei vii. Salvarea- drumul spre rai sau damnarea- rămânerea pe vecie, posibil fără drept de apel, în iad sunt dictate și ele de o testare cu un simplu detector de minciuni. Precum și dacă faci plinul decât de 500 de ori pe parcusul întregii vieți sau dacă respecți regula celor maxim 100 de mucuri aruncate pe jos, ei bine!, ai mai avea minimalise șanse de scăpare.

Dacă sughiți, ai flatulențe, ți se mişcă perdeaua sau ţi-a rămas în cap vreun cântec dintr-ăla imposibil  de la vreun generic nenorocit, de la lumea ailaltă ţi se trage. Sau poate credeai că birocrația este doar apanajul unei umanități imbecile și care nu a putut scorni altceva mai bun de la atâta plictiseală. Mai gândește-te! Demonii se pot mișca și mai încet decât orice angajată sictirită de la stat, de vreme ce aparatura de calcul este de-a dreptul coșmarescă, blocându-se în mod frecvent, iar integrama începută trebuie și ea finalizată, nu? Precum demonii pot fi mituiți cu ușurință prin fluturarea prin fața ochilor a unui simplu baton de ciocolată. Bineînteles, având pe fundal proiecțiile eterne, anoste și înnebunitoare ale „Pacientului englez” (una, aș fi optat pentru difuzarea pe vecie a nesfârșitului „Tânăr și neliniștit”).

Și cum o existență eternă poate fi de-a dreptul plictisitoare și mult prea searbădă pentru unii blestemați, Madison, cea care îl va invoca în van pe Satana pentru a-i fi lămurită soarta de damnată, fata cea grasă, frustrată, însă de o luciditate și de o ascuțime a limbii uimitoare, va fi și cea care va aduna o întreagă armată, îi va batjocori pe alde Hitler sau Țepeș și va traversa Deșertul de Mătreață și Valea Scutecelor Folosite pentru ca să-l înfrunte pe Satana în propria sa cetățuie și să-și dovedească ei înseși că nu este doar o închipuire drăcească.

Cu siguranță se cere de o continuare (Palahniuk mai că intenționează o adevărată trilogie drăcească rocambolescă)!

Chuck Palahniuk- Blestemați, ed. Polirom, 2012

Reprezentări picturale- Hieronymus Bosch: Grădina desfătărilor și Infernul  (detalii)

surse foto 

Privind în soare

„Înfiorător de proastă”, îî strigase Michael. Dacă sunt înfiorător de proastă, nici tu nu ai fost așa de deștept că te-ai căsătorit cu mine. Asta ar fi trebuit să-i răspundă. (…) De bărbați  trebuie să-ți fie milă; să-ți fie milă de ei și să-i părăsești. Femeile au fost educate să creadă că bărbații sunt răspunsul. Ei bine, nu sunt. Nu sunt nici măcar o simplă întrebare.

Asigurările de viață (…) în ultimă instanță, oamenii încercau să obțină cel mai bun târg cu putință din moartea lor. Oamenii- genul de oameni cu care avea el de-a face- crescuseră în lipsuri; învățaseră să caute bine înainte de se hotărî să cumpere; acum extindeau instinctele lor comerciale firești și în privința celor mai importante chestiuni. Până și cei care pricepeau că nu ei se vor alege cu banii se lăsau totuși vrăjiți de acest gen de tranzacție. E posibil ca Moartea să vină și să mă ducă departe, dar, băi, băiete, ce gest neghiob din partea ei, pentru că nevastă-mea se va scălda în bani. Dacă Moartea ar înțelege atâta lucru, nu ar fi așa de lacomă.

Și mi-a venit gândul, le ce bun și căsnicia? De ce să rămân? (…) Rămân pentru că totul mă-ndeamnă să plec, pentru că nu are nicio rațiune, pentru că este absurd. Exact cum pretindea cineva că are credință în Dumnezeu pentru că este absurd.

Calea de a învinge moartea este să-ți bați joc de ea, lipsind-o de capacitatea de a stârni groază. Cu o simplă glumă dezarmezi eternitatea. Speriat? Eu, da’ de unde!

E nevoie de o vanitate teribilă ca să-ti iei viața. Sinuciderea nu înseamnă abnegație și uitare de sine. Nu se spune: sunt atât de mizerabil si de lipsit de importanță, încât nu contează dacă mă distrug. Dimpotrivă: ia te uită, sunt suficient de important ca să merite să mă distrug.

Julian Barnes- Privind în soare, ed. Nemira, 2011

sursa foto

C comme Camus, D comme Deleuze

Am redescoperit aseara Abecedarul lui Deleuze. Vai mie!, cum am putut sa uit? 8 ore delicioase de incercare de a patrunde intr-o minte mult prea luminata. Un jour, peut-être, le siècle sera deleuzien. Mais qui sait? Azi-noapte am visat. Mi-am visat Raiul: la o masa era Camus, in fata lui, Deleuze, celelalte fete nu puteau fi suprinse. Inca nu. Probabil dragii mei exponenti de factura expresionista. O eternitate de discutii filozofice. O eternitate.