Cer dreptul la nefericire

O, ce minune! Ce de făpturi alese! Ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă…

-Dar mie îmi plac inconvenientele.
-Nouă nu. Noi preferăm să facem totul într-un mod confortabil.
-Eu unul nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul.

Aldous Huxley- Minunata lume nouă

Pierderea Orientului, regasirea lui si fatwa lui Salman Rushdie

Gibreel Farishta si Saladin Chamcha supravietuiesc miraculos exploziei unui avion deturnat si se prabusesc de la 8848 de metri (inalţimea Everestului). Supravietuiesc si caderii/ expulzarii din cer, fiindca Gibreel capata o alura angelica evidenta, pe cand Saladin devine un demon in toata regula, cu coarne, coada, picioare de tap si, drept bonus, un falus imens.

Gibreel are parte de trairi interioare delirante, urmand sa intre in contact cu asa-numitul Mahound din Jahilia, adica Mahomed inainte de Hegira, pentru a-i transmite invatatura divina. Ca in ea au avut loc si anumite interpolari „satanice” (sura), adica Diavolul si-a cam bagat codita, e partea a doua! Cum sunau aceste interpolari pentru care Rushdie s-a ales cu o preafrumoasa condamnare oficiala la moarte? Blasfemator de-a dreptul, de vreme ce recunosteau existenta celor trei zeitati pagane alaturi de Allah: Lat, Uzza si Manat. Cumva profetul lui Allah a picat testul, lasandu-se ispitit de Necuratul? Sau Gibreel a relevat ceva nedemn, prada unui groaznic delir?

Saladin nu are decat sa-si accepte menirea de a fi Diavolul, marele Shaitan. Bulversant e ca, in pofida transformarii neplacute de care are parte, Saladin reuseste sa isi controleze furia distructiva, reuseste sa se elibereze, isi redobandeste latura umana, isi salveaza mai vechiul vrajmas dintr-un incendiu, se impaca cu trecutul sau si cu originile sale orientale. Un nesperat 1-0 pentru Diavol care se dovedeste a fi nu chiar diavol pana in maduva oaselor! Gibreel sfarseste chiar trist: o ia complet pe aratura, tot pregatindu-se sa sufle belicos in trambita ce va sa anunte Ziua Judecatii, isi arunca gagica pe geam si isi trage un glont in cap! Fiecare isi obtine eliberarea cum poate!

„Versetele satanice” este intr-adevar o scriere incendiara, de o bogatie narativa deconcertanta. Nu de multe ori am fost tentata de a zvarli cartea cat colo, atatea detalii, o narare pe atatea planuri, folosirea atator registre, trecerea pe nepregatite, fara a-l fi inteles in totalitate pe precedentul, de la unul la altul, o autenticitate psihologica atat de remarcabila, mi-au incetinit cu mult ritmul lecturii!

Este cartea regasirilor, atat in bine, cat si in rau, cartea care prezinta o fateta mult mai plauzibila si umana a unei religii: nu exista binele absolut, precum nu exista nici raul absolut! Un diavol poate capata o fateta serafica, precum un arhanghel o poate da in bara oricand! Sa nu-l uitam pe Lucifer, a fost in stare candva sa respecte vrerea, se presupune buna, a lui Dumnezeu. Ce l-ar impiedica sa redevina, chit ca pret de o clipa, bun?

Este cartea revizuirilor prejudecatilor religioase, sociale, politice, de tot soiul. Precum si cartea din cauza careia asupra capului lui Rushdie planeaza o recompensa de vreo trei milioane de dolari! Si pentru care pana si Patriarhia romana il afuriseste!

Grotescul a pus stapanire pe mine, asa cum a facut-o odinioara cotidianul. Marea nu m-a vrut, uscatul ma taraste in adancuri.

Viata vine pur si simplu peste tine, ca un accident. Nu. Vine peste tine ca urmare a conditiei tale. Nu e o alegere, ci, in cel mai bun caz, un proces si, in cel mai rau caz, o schimbare socanta si completa.

Arhanghelii nu puteau vorbi decat atunci cand oamenii erau dispusi sa asculte.

Trebuie sa fie instrumentul maniei lui Dumnezeu? Sau al iubirii sale? E razbunare sau iertare? Fatala trambita trebuie sa-i ramana in buzunar sau trebuie s-o scoata si sa sufle in ea?

Salman Rushdie- Versetele satanice, ed. Polirom, 2007

sursa foto