Sunt bolnav. Ma doare o rana calcata-n copite de cai fugind.  Sunt bolnav de ceva intre auz si vedere, de un fel de ochi, de un fel de ureche neinventata de ere.

Mor de-o rana ca n-a incaput in trupul meu apt de rani cheltuite-n cuvinte, dand vama de fraze la vami.

Ma doare ca marul e mar, sunt bolnav de samburi si de pietre, de patru roti, de ploaia marunta de meteoriti, de corturi, de pete.

Sunt bolnav nu de cantece, ci de ferestre sparte, de numarul unu sunt bolnav, ca nu se mai poate imparte la doi ochi, la doi ratacitori, la doi struguri, la doi lei ragind, si la doi martiri odihnindu-se pe ruguri.

A zecea elegie

Moare numai cel care se stie pe sine, se naste numai cel care isi este siesi martor. Totul e simplu, atat de simplu, incat devine de neinteles. Totul e atat de aproape, atat de aproape, incat se trage-napoia ochilor si nu se mai vede.

Voi alerga deci in toate partile deodata, dupa propria mea inima voi alerga, asemeni unui car de lupta tras din toate partile simultan de o herghelie de cai biciuiti. Voi alerga pana cand inaintarea, goana, ea insasi ma va intrece si se va indeparta de mine aidoma cojii fructului de samanta, pana cand alergarea chiar in ea insasi va alerga, si va sta. Iar eu ma voi prabusi asupra ei, asemenea barbatului tanar intampinandu-si iubita.

inapoi, spre mine insumi alerg, smulgandu-ma de pretutindeni, smulgandu-ma de dinaintea mea, dinapoia mea, din dreapta, si din stanga mea, de deasupra, si de dedesubtul meu, plecand de pretutindeni si daruind pretutindeni semne-ale aducerii-aminte.

A fi inlantrul fenomenelor, mereu inlauntrul fenomenelor. A fi samanta si a te sprijini de propriul tau pamant.

A unsprezecea elegie

Nichita Stanescu