Elefanteilor roz se amplifica, cand sunt tentati sa fumeze iar mult, sa isi roada frumusel unghiutele, sa raspunda in sila, sa ofteze, sa ridice ochii a lehamite in tavan, sa fie tentati sa blesteme si sa injure un trecut ignobil care inca ii mai afecteaza, cand se incapataneaza sa creada ca viata le-a jucat o mare farsa, pe care nici macar nu o prevedeau…
Cand nervii o iau razna, ce mai ramane de facut?

Mai nou? Pierdutii si pierdutele in spatiu care se opresc brusc in fata ta, tu o iei la dreapta, in intentia de a-i ocoli, ei/ele trag tot spre dreapta, te decizi intr-un final pentru o pirueta la stanga, la fel intentioneaza si ei/ele, pana ajungeti sa va infruntati privirile: “de ce dracu’ imi tai calea?”, “da’ce, e calea ta?”, “ba bine ca nu!”, “da-te, domne!”, “da-te tu!”…
Scuipatorii de seminte din fata blocului, din parcari, de pe garduri, de pe strada, din parcuri, din gari etc etc… Sau toti cei care molfaie cu o satisfactie stupida ciunge care si-au pierdut de mult aroma, gustul, savoarea, naiba sa le ia, si care se mai incapataneaza sa mai faca si balonase enervante…
Pitzipoancele care isi exhiba pe strada bucii mulati si care nu disting in oglinda ditamai stratul de celulita… Si toti barbatii care raman extaziati la vederea ei…
Batranele care se incapataneaza sa nu fie ajutate, desi tremura ca piftiile, de abia se mai tin pe picioare, nu prea mai au simtul orientarii, insa poarta invariabil pe brat o sacosa cu paini… Si mai ca le injuri si iti propui sa nu ajungi vreodata ca ele…
Fiindca orice elefantel roz are ditamai mandria…

Si au impresia ca ceva nu e in regula, ca cineva le-a inselat asteptarile, ca si-au pus prosteste speranta in cei din jur, pentru ca apoi sa ajunga debusolati, in fapt de seara, pe o banca anosta intr-o curte de spital… De abia infranandu-si lacrimile, sezand turceste, cu o tigara arzand alene intre degete… Gandindu-se ca incepe sa se aleaga praful de tot, ca viata este mult prea nedreapta, ca anxietatea nu are decat sa se amplifice…
Si isi tarsaie papuceii prin cotloane de spital… Si se intersecteaza cu alti elefantei care de-abia se mai tin pe picioare, jurandu-si ca nu vor ajunge niciodata ca aceia…
Si privesc miop in zare… E tot ce le mai ramane de facut… Ca niste bravi elefantei roz ce sunt…

Si viseaza si spera la un cer mai luminos, mai senin, la un soare mai bucalat,mai zambitor, la baloane colorate, la evadari din cotidian, la plimbari in fapt de seara, la sarutari si imbratisari…
Si vor cat mai mult, insa le e teama ca nu vor primi pe masura asteptarilor lor… Si se enerveaza si incep usor-usor sa se lamenteze, insa ceva le spune sa-si ridice ochii in inalt, sa inlemneasca de atata uimire si admiratie…
Si de abia atunci isi aduc aminte ca si o biata conditie de elefantel roz poate fi depasita, fiindca cineva le-a soptit ca where there is a will, there is a way… Noapte buna, elefanteilor!

Cand soarele incepe sa se ascunda printre nori, cand noptile capata alura de toamna rapciugoasa, cand bratele si saruturile persoanei de langa nu mai sunt de ajuns, cand te uiti in ochii ei si ai sentimenul unei infinite protectii, cand te afli la o rascruce de viata si ti se ofera 3 amarate de variante, cand ti-e teama sa o alegi pe x sau pe y, cand trecutul inca te mai apasa, cand viitorul pare abject de unfair….
Cand elefanteii roz nu mai pot dansa si incep sa planga… Ziska stie de ce!