Generalul armatei moarte

La douăzeci de ani după finele celui de al doilea Război Mondial, un general italian pășește pe pământul albanez. Are o misiune demnă, aceea de a dezgropa și de a identifica cadavrele a sute de soldaţi italieni căzuţi în război pentru a fi repatriați, respectiv îngropați pe tărâm italian. Iar el își va îndeplini cu cinste misiunea măreață și sfântă. Nu va precupeți nimic. Nici un mort nu trebuie uitat, nici unul nu trebuie să rămână în pământ străin.

Pe zi ce trece, cruciuliţele pe care le face în dreptul numelor soldaților identificați se înmulţesc, iar osemintele acestora sunt pe cale de a-și începe lungul drum spre casă. Misiunea capătă de la zi la zi, de la clipă la clipă, valențe disperate și dramatice. Groparii sapă într-un sol dificil, pe o vreme de cele mai multe ori capricioasă. Pământul Albaniei este vrăjmaș, aspru, relieful în mare parte muntos iar misiunea va fi una neobișnuită, marcată de necunoscut, de surzenie și de neant.

Generalul este încrezător la început în reușita misiunii sale. Însă după multe săptămâni obositoare, răstimp în care străbate Albania în lung și in lat, constată că nu numai morții vor fi dezgropați, ci și mai vechile răni, umilințele, durerea, ranchiuna și ostilitatea unui popor îndelung încercat de ororile războiului. Două decenii nu sunt de ajuns pentru a le uita, dar’mite pentru a le șterge. Goana după rămășițele vechii armate italiene devine mai degrabă o goană deznădăjduită după rămășitele pierdute ale generalului său, generalul Z, comandant ilustru și de o duritate renumită, 1,82, doi dinţi de aur.

Memoriile unui soldat italian dezertor și care ajunge slugă în casa unui morar, găsite într-un vechi jurnal de război, cântecele impresionante de jelanie, precum și privirile reci ale localnicilor nu fac decât să zdruncine credința generalului nostru în izbânda misiunii. Generalul se vede modificând cursul istoriei, transpunând în realitate planuri de bătălie victorioase, în urma descoperirii greșelilor de tactică ale vechilor comandanți, conducând cu eroism o imensă armată de schelete, câştigând bătălii, reinventând un trecut glorios.

Generalul participă pe nepusă masă, neinvitat, la o nuntă a localnicilor. În toiul ei, strigăte de ură și de reproș se vor simți auzite. La picioarele generalului va fi aruncat un sac plin de oase. Un craniu ce încă mai păstrează cei doi dinţi de aur. Scurgerea anilor pare-se că nu reușește să șteargă cu nimic onoarea pătată, mândria greu pusă la încercare și imensa suferință pe care numai stihia istoriei o poate dezlănțui.

Împreună cu osemintele unui gornist, scos de curând dintr-o groapă comună, generalul a avut impresia că eliberează de sub pământ și sunetele disperate ale trompetei lui.

– Dracu’ știe ce vor să spună popoarele astea în cântecelor lor, zise generalul. Poți să sapi  și să te strecori cu ușurință sub pământul lor, dar, în sufletul lor, niciodată.

– Un an și jumătate, încontinuu, am bătut munte cu munte și vale cu vale. Mai rău cau geologii. Și acum, la sfârșit, uite în ce belea am nimerit.
– Bine ați spus, mai rău ca geologii.
– Și amintintiți-vă ce mineral căutăm noi, făcu generalul-locotenent. Un mineral întrupat din moarte.

Bântuim de atâta vreme pe aici, adulmecând moartea, ca niște hiene, prin găurile pe unde s-a ascuns și amăgind-o apoi în fel și chip să iasă afară. Aproape că uităm orice lucru frumos.

Ismail Kadare- Generalul armatei moarte, ed. Polirom, 2011

Arnold Böcklin- Ruine în peisaj luminat de lună, 1849- sursa foto

Fetița cu chibriturile

Fetita cu chibriturileM-a impresionat până la lacrimi în copilărie. Fiindcă era mai mult decât un basm și, oricum, orice basm ar fi trebuit să fie scris într-un registru luminos, vesel, cumsecade, nu?, asta până să-i descopăr pe alde Grimm, Perrault sau Andersen. Era o cutremurătoare lecție de viață. Iar finalul? mai că nu l-am considerat o tristă compensație față de suferințele și durerea resimțite de biată copilă. Cum să ai parte de o copilărie atât de dezolantă, de atâta sărăcie, de atâtea necazuri? Cum să nu ai un brăduț de Crăciun, cum să nu primești decât bătăi crunte în locul cadourilor mult sperate, cum să nu fii iubită și înțeleasă? Și, mai ales, cum să mori înghețată tocmai în noaptea de Crăciun? Blestemate să fie chibriturile care nu au reușit să o încălzească pe sărmana fetiță și care nu au putut reține imaginea dragă a bunicii! Blestemate să fie ele!

După douăzeci de ani imaginea reală unui cerșetor zdrențăros și zgribulit în zăpadă nu îmi mai poate stârni nicio lacrimă. Pare-se că am devenit la fel de rece, la fel de indiferentă precum străinii din basmul lui Andersen; cei care nu se opreau să-i cumpere fetiței daneze inutilele chibrituri. Să nu fiu  în stare să empatizez, să mă identific, să mă las impresionată decât de personaje din cărți sau din filme? Să nu fiu în stare să înțeleg durerea celor din jur? Să mă emoționeze mai mult o simplă descriere decât observarea nefericitei transpuneri a acesteia în realitate? Să empatizez mai mult cu fetița daneză decât cu țigăncușa desculță care cerșește în fața gurii de metrou? Să nu fiu în stare decât de astfel de triste povești să mă las impresionată? Dar suferințele și mizeriile reale, de zi cu zi? De când am devenit imună; mârșavă realizare? De când am devenit nepăsătoare, impasibilă, lipsită de căldură sufletească?

Dragă fetiță, trebuie să mi te arăți aievea pentru a crede iar în tine, în suferința ta, în puritatea sufletului tău de copil amărât? Dragă fetiță, trebuie să te văd aprinzându-ți cu înfrigurare ultimele chibrituri pentru a redeveni cea de odinioară, cea căreia îi păsa de bunul mers al lumii și de soarta acelor cărora viața le-a hărăzit mai mult decât o ultimă cutie de chibrituri?

sursa foto

Despre dragoste şi alţi demoni

Sierva Maria. Mușcătură de câine turbat sau posedare diavolească? Rămășițele pământești ale fetei creole vor fi găsite în 1949 într-un mormânt al Mănăstirii Santa Clara. Craniul acesteia încă va mai prezenta o minunată podoabă capilară de vreo douăzeci de metri. Fata a murit nu de turbare, nu în urma unei exorcizări violente, nu din cauza unor leacuri băbești și a unor soluții empirice vătămătoare. Nu, din prea multă dragoste. Da, se poate muri din prea multă dragoste!

Este o poveste despre dragoste, dorință, credință sau, de cele mai multe ori, pierderea ei, nebunie, erezii, animism, falsă naivitate, disperare, ignoranţă, neînţelegere, demoni lăuntrici, durere, religie a morții. Sub soarele arzător al Caraibelor. Care parte din om este mai demonică: trupul sau sufletul? E dragostea doar o lucrătură diavolească?

— Am visat‑o.
— Cum ai putut visa o făptură pe care n‑ai văzut‑o niciodată? îl întrebă episcopul.
— Era o micuţă marchiză creolă de doisprezece ani, cu nişte plete ca o trenă de regină, răspunse. Cum putea fi altcineva?

Delaura visase că Sierva María era aşezată la fereastră, în faţa unei cîmpii ninse, luînd şi mîncînd una cîte una boabele unui ciorchine de strugure pe care‑l ţinea în poală. Fiecare boabă desprinsă creştea imediat la loc. În vis era limpede că fetiţa stătea de ani în şir la fe­reastra aceea infinită, încercînd să termine ciorchinele şi că nu se grăbea, fiindcă ştia că ultima boabă însemna moartea.

Sierva María nu înţelese niciodată ce se întîm­plase cu Cayetano Delaura, de ce nu se mai întor­sese cu coşul plin de bunătăţi din tîrg şi cu pasiunea‑i din nopţile acelea fără saţ. Pe 29 mai, fără puterea de a mai rezista, visă iar fereastra deschisă spre un cîmp acoperit de ninsoare, unde Cayetano Delaura nu se afla şi n‑avea să se afle în veci. Ţinea în poală un ciorchine de struguri aurii ce creşteau imediat la loc de cum îi mînca. Dar de data asta nu lua boabele una cîte una, ci din două în două, ţinându‑şi aproape răsuflarea, căci tânjea cu înfrigurare să ajungă la ultima.

Gabriel Garcia Marquez-  Despre dragoste şi alţi demoni, ed.Rao, 2007

sursa foto