Povestașul

Aceste culturi trebuie respectate (…). Iar singurul mod de a le respecta este să nu te apropii de ele. Să nu le atingi. Cultura noastră este prea puternică, prea agresivă. Devorează tot ce atinge. Trebuie lăsate în pace. N-au dovedit și răzdovedit că au dreptul să rămână ceea ce sunt?

Acum știm ce înseamnă atrocitatea de a aduce progresul unui popor, de a dori să-l modernizăm. Pur și simplu, asta înseamnă să terminăm cu el. Să ne ferim de o asemenea crimă! Când te apropii de ei și îi cercetezi cu respect, cu puțină simpatie, îți dai seama că nu e drept să-i numești barbari, nici înapoiați. Pentru mediul în care locuiesc, pentru împrejurările în care trăiesc, cultura lor e suficientă. Și, în plus, posedă o cunoaștere profundă și subtilă a lucrurilor, pe care noi am uitat-o. Relația dintre om și natură, de exemplu. Dintre om și pădure, dintre om și păsări, dintre om și fluviu, dintre om și pământ, dintre om și cer. Chiar și dintre om și Dumnezeu. Noi nu știm ce înseamnă armonie care există între ei si asemenea lucruri, pentru că noi am rupt-o definitiv.

-Vezi, prietene, nu știu dacă eu mai cred sau nu în Dumnezeu. Iar asta este una dintre problemele culturii noastre dezvoltate, care a făcut din Dumnezeu ceva superfluu. Pentru ei, Dumnezeu este aerul, apa, hrana, o necitate vitală, ceva fără de care viața n-ar fi posibilă.

Unele lucruri îsi știu povestea lor, și știu povestea celorlalte; altele, numai pe-a lor. Cel care știe toate poveștile va avea, firește, întelepciunea. Înainte, toți au fost bărbați. S-au născut vorbind, sau, mai bine zis, din vorbit. Cuvântul a existat înainte de ei. Apoi, ceea ce spunea cuvântul. Bărbatul vorbea, iar ceea ce spunea apărea. Asta era înainte. Acum, povestașul povestește, atâta doar.

O irepresibilă melancolie m-a apucat la gândul că acestă societate pulverizată prin pădurile enorme și umede, căreia niște povestitori transhumanți îi serveau drept sevă, avea să dispară.

Foarte curând, Edwin Schneil a fost mai interesat nu de povestaș, ci de atenția fascinantă, extatică, cu care indienii machiguengas îl ascultau, primindu-i glumele cu  îndelungi hohote de râs sau întristându-se odată cu el. Cu ochi lacomi, cu gurile căscate, cu capetele drepte, nu pierdeau nici o inflexiune, nici un cuvânt din ce le spunea.

Mario Vargas Llosa- Povestașul, ed. Humanitas, 2005

sursa foto

Chestiunea dumnezeirii

Minunat joc de-a posibilitățile divine atribuit de către Barnes unui personaj ușor limitat în considerentele-i existențiale, însă care va cocheta cu ideea sinuciderii. Fiindcă nu are cum să se asigure că Dumnezeu există realmente. De aici o întreagă serie de tribulații religioase de care orice om va avea parte cel puțin odată în viață. Astfel:

-Dumnezeu există sau
-Dumnezeu nu există sau
-Dumnezeu a existat, dar nu mai există sau
-Dumnezeu există, dar ne-a abandonat sau
-Dumnezeu există, dar natura Sa și motivația sa sunt dincolo de înțelegerea noastră sau
-Dumnezeu există doar atât timp cât există credința în El sau
-Dumnezeu nu a creat Omul și Universul; doar le-a moștenit (de la vreun spirit ancestru, un fel de Uranus care nu suporta să fie contrazis) sau
-Dumnezeu a existat, nu mai există în momentul de față, dar va exista din nou în viitor (se află într-un fel de an sabatic divin)
-Dumnezeu și Omul nu sunt două entități separate; pot fi bine mersi unul și același
-există mai mulți dumnezei (certuri, exces de democație, delăsare)
-Dumnezeu există și a creat cu adevărat lumea, dar este vorba de un prim proiect- o încercare ratată, oricum
-suntem cu toții fragmente ale unui Dumnezeu care s-a distrus pe Sine la începutul Timpului etc etc.

Este, oare, credința în Dumnezeu un act de curaj? se întreba Gregory. Ei bine, la nivelul de jos ar putea fi un act de curaj, căci, în zilele noastre, puțini oameni mai cred in El și este un fel de curaj să rămâi neclintit în această mare de apatie. La nivelul de sus, rămâne un act de curaj pentru că te înalți la nivelul Lui de creație; îți asumi o poziție mai înaltă decât a unui boț de lut- și asta pretinde oarecare îndrăzneală. Poate că te pui la dispoziție și în chip de ofrandă, în vederea Judecății de Apoi: te mai țin nervii? Atunci când afirmi că ai credință în Dumnezeu, ești aidoma copilului care ridică mâna în clasă. Atragi atenția asupra ta și primești o sentință, de față cu un public: Corect sau Greșit. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Este mai curajos să nu crezi în Dumnezeu? Din nou, la nivelul de jos, cere un anume curaj tactic. Îi spui lui Dumnezeu că nu există; și dacă există? Vei fi în stare să te descurci în clipa în care ți se va arăta? Imaginează-ți rușinea care te va cuprinde. Imaginează-ți cum îti vei pierde reputația. La nivelul de sus, declari că ești absolut sigur de popria ta nonexistență. Eu mă sfârșesc. Nu merg mai departe. Nu-ți acorzi nici măcar o șansă, cât de vagă, în această privință. Te declari mulțumit de faptul că te vei stinge; refuzi să-i accepți dominația îngâmfată. Te întinzi pe patul tău de moarte încrezător că ai înțeles esența vieții; te declari, cu semeție, de acord cu vidul. Imaginează-ți clipa aceea. Imaginează-ți fiorul de teamă.

Julian Barnes

Dezumanizare

Îl înţeleg mult prea bine pe Rousseau: umanitatea dezumanizează. Cu cât trăieşti mai mult, cu atât devii mai nefericit, cu atât simțurile de sine, de viață, de lume, de Dumnezeu, de tot, se atrofiază. Iar destinul? O să fie și mai îndreptățit să-ți sfarme sufletul. Ia mai dă-l dracului!

Minunata lume nouă

Poate minunata operă a lui Shakespeare să se împotrivească legilor absurde ale unui tărâm irațional în care oamenii sunt creați pe bandă rulantă? Poate un inadaptat să lumineze mințile unei mase lipsite de orice alt orizont în afara unei vremelnice izbăviri halucinogene? Poate el să ajute la redeșteptarea memoriei, la instaurarea adevăratului umanism, a libertății individuale, a frumuseții univoce?

Într-o lume falsă, calpă, artificială, nefirească, o lume în care indivizilor li se inculcă ideea de a urî florile şi cărţile, obiecte subversive care le-ar putea dezvolta gustul pentru artă şi i-ar distrage de la munca de roboţi pentru care sunt programaţi, în care tuturor le sunt asigurate toate nevoile, astfel încât altceva în plus fața de starea de mulţumire deplină nu pot concepe, o lume în care nașterile sunt considerate mai vulgare decât jocul „caută-mi șlițul” de la grădiniță, o lume în care anul lansării pe piaţă al automobilului Ford devine punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul naşterii lui Hristos, o lume manipulată genetic și nu numai, glasul Sălbaticului se face el auzit? Categoric, nu! Sinuciderea va deveni adevărata fericire totală, dincolo de granițele minunate ale unei blestemate de lumi noi.

Firește. Adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă și sordidă în comparație cu supracompensațiile chinurilor și mizeriei sufletești. Și, bineînțeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulțumirea nu are nimic din strălucirea și splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei confruntări cu ispita sau al unei prăbușiri fatale adusă de patimă și îndoială. Fericirea nu e niciodată măreață.

Dumnezeu nu e compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci o opțiune. Civilizația noastră a ales mașinile, și medicina, și fericirea. Tocmai de aceea trebuie să țin încuiate în seif cărțile acestea. Sunt obscene. Oamenii ar fi șocați dacă…

Aldous Huxley- Minunate lume nouă, ed. Polirom, 2011

sursă foto

Pravalire serafica

De la inaltimea Everestului. Spre gurile lacome ale iadului. Arhanghelul Gibreel o atrage dupa sine, in cadere, si pe creatura draceasca, cu aspect neverosimil, Saladin. Sura 53, aparent nefiind dictata nici de catre Dumnezeu, nici de catre Diavol. Versete rezultate din increngatura bine-rau,lumina-intuneric. Exista oare binele absolut? Dar raul absolut? Sunt ele, intr-o maniera multumitoare, atent demarcate? Sau mai calca stramb uneori si se incruciseaza nemilos?

Fabrica de absolut

Cine il detine pe Dumnezeu este indreptatit sa considere ca detine si dreptatea ultima; de aici decurgand si acte de violenta inimaginabile de-a lungul istoriei… un mecanism ingenios, un Carburator menit sa ajute omenirea, inclusiv pe plan spiritual… eruptia divinului… lume lovita de cazuri grave de misticism… o adevarata epidemie psihica, in care miracolul este preponderent…

panteism… Dumnezeu in toti si-n toate, chiar si intr-o bucatica amarata de carbune… comunism religios („tovarasul Dumnezeu, care si-a manifestat profunda sa simpatie fata de muncitori prin aceea ca a coborat in fabrici si uzine”)… criza nebuna de supraproductie („de toate are omul nevoie, nu insa si de abundenta nelimitata”)… invariabil,  nu se poate tagadui firea umana si predilectia ei pentru violenta… descarcare juvenila de forta divina… Absolutul e botezat si luat sub protectia Bisericii… conflict sangeros intre catolici si protestanti, intre negri si albi, intre rosii si galbeni… incercarea de a impune noul dar si vechiul Dumnezeu pe calea armelor… noul Napoleon, imparatul Toni Bobinet!… razboi la superlativ… nou inceput pentru omenire…

Nici credinciosii, nici ateii nu au nevoie de un Dumnezeu adevarat si activ.Nu cumva sa va-nchipuiti, domnilor, ca religia il va introduce pe Dumnezeu in lume! Pentru numele lui Dumnezeu! Asta nu! Biserica nu face altceva decat sa-L capteze, sa-L indrageasca si sa-L distribuie parcimonios! Iar dumneavoastra, domnilor atei, il dezlantuiti ca pe o revarsare.

(…) e limpede, nu-i cu putinta sa-L introduci pe Dumnezeu in lume fara urmari nefaste. (…) In clipa de fata functioneaza in toata lumea cateva mii de Carburatoare si fiecare azvarle zi si noapte cantitati imense de Absolut. Si Absolutul asta e al dracului de destept. Setea lui de-a avea o ocupatie e de-a dreptul feroce, bezmetica. Ei da, cred si eu, n-are ce face,, mii de ani n-a avut ce face, si acum noi l-am descatusat.

Daca intr-adevar, cineva a plamadit, adica a creat, toate acestea, atunci trebuie sa recunoastem deschis, cu toata sinceritatea, ca asta se cheama risipa nemaipomenita. Ca sa-si fi demonstrat calitatea de creator, nu avea nevoie sa creeze aceasta abundenta extraordinara. Abundenta inseamna haos si haosul e ceva ce aduce cu lipsa de ratiune sau cu betia. Da, intelectul uman ramane inmarmurit, stupefiat, in fata prisosintei acestui act creator. Ce mai, e mult prea mult. E o lipsa de masura de-a dreptul bezmetica.

(…) lume uimitoare, si totusi atat de firesc umana.

Oamenii ar trebui inainte de toate sa creada in oameni, iar restul vine de la sine.

Karel Čapek- Fabrica de absolut

 

Viata pe un peron II

Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip… In loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi…

Nu m-am priceput nici sa calatoresc prin viata, nici sa iau din ea doar peronul. N-am fost multumit cu ceea ce am avut, dar n-am stiut nici ce vroiam sa obtin. Si luptand impotriva ratarii, n-am facut decat s-o ajut, sa mi-o pregatesc. Am dorit mereu sa ies din coaja mea pe o plaja in fata marii unde sa ma pot face una cu nisipul, cu pietrele si cu perscarusii si in acelasi timp, obsedat de mine insumi, am facut totul ca singuratatea mea sa devina perfecta. Si astfel n-am trait poate decat pentru mine, cu toate ca am iubit atatea lucruri. Ca si cum toate eforturile mele au fost indreptate spre un singur scop: sa-mi ridic singur, dinlauntru, propria inchisoare si sa-i astup toate caile de iesire. Daca Eleonora n-ar fi plecat, m-as fi indragostit poate de ea si as fi fost salvat poate atunci. Puteam astepta linistit. Daca nu cumva chiar dragostea era trenul pe care-l asteptam. Acum coaja din jurul meu nu mai are cum sa crape. Si, bineinteles, nu vine niciun tren.

Vreau sa inteleg care e situatia inclestarii dintre Dumnezeu si fiara in mine. Ce sanse am sa raman mai departe om.

A fost o vreme cand am crezut ca fericirea mi se cuvenea datorita calitatilor mele. Si, neobtinand-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se facea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat ca lumii ii era indiferenta revolta mea in aceeasi masura ca si nefericirea mea. Atunci, in marele meu orgoliu, am gasit cea mai rea solutie. Am inceput sa am vanitatea si voluptatea suferintei. Si am ajuns intr-un punct unde sinceritatea era straina de modestie. Strigam: iata cat sunt de vulnerabil, admirati-ma pentru indrazneala de a o recunoaste! Or, suferinta, daca nu gasim in ea un minimum de forta, ne cere sa fim macar decenti, sa n-o exhibam.

Octavian Paler