Eu n-am fost niciodata copil. N-am avut copilarie. Calde si blonde zile de betie copilareasca, lungi ragazuri senine de nevinovatie, surprize ale descoperirii de fiecare zi a universului: ce sunt toate astea? Nu le cunosc sau nu mi le amintesc. Le-am aflat din carti, mai tarziu(…) Copilarie inseamna iubire, copilarie, zburdalnicie, iar eu ma vad in trecut intotdeauna, singuratic, ganditor.

Inca de copil m-am simtit extraordinar de singur si deosebit- nu stiu de ce (…) De fapt, vorbeam foarte putin, chiar si cu ceilalti copii; alintarile ma plictiseau; mofturile ma dezgustau; iar in locul galagiei neinfranate a tovarasilor de cea mai frumoasa varsta, preferam singuratatea ungherelor celor mai ascunse din casa noastra mica, saraca si intunecoasa.

Am fost unul dintre aceia pentru care putin sau jumatate nu conteaza: ori totul, ori nimic! Iar eu am vrut intotdeauna totul- nimic sa nu scape sau sa ramana pe dinafara! Deplinatate si totalitate- si nimic de dorit dupa aceea! Adica sfarsitul, imobilitatea, moartea!

Nu exista semn mai sigur al micimii de suflet decat sa fii multumit de toate. Seninatatea e la locul ei abia spre sfarsitul tineretii, dupa ce ti-ai implinit ocolul in jurul si in inima lucrurilor si te consolezi de nimicul fara margini, gustand clipa care nu se mai intoarce.

Asadar, pe vremea aceea, simteam un puternic dezgust fata de real. Nu aprobam, nu acceptam universul asa cum era. Atitudinea mea era dispretuitoare si mandra. (…) nu acceptam realul obisnuit, superficial, pentru ca voiam un real mai bun, mai adevarat, mai adanc; negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi indrepta ochii, dorinta, intregul suflet spre un viitor mai demn si minunat.

Stiu ca sunt un imbecil, simt ca sunt un idiot, iar acest lucru ma scoate din randurile idiotilor perfecti si multumiti. Sunt superior atat cat sa inteleg ca nu sunt destul de superior (…) jidov ratacitor al cunoasterii.

Va trebui dintr-odata sa incetez sa mai respir, sa mai vad, sa ma mai misc, sa mai sufar? Va trebui sa fac precum ceilalti? Precum toti ceilalti? Toti oamenii mor. Foarte multumesc, oare acesta vi se pare un motiv suficient? N-are decat sa moara cine vrea sa moara: eu sunt eu, n-am nimic cu ceilalti. Nici vorba! Aici trebuie sa fie o greseala, o cumplita neintelegere. Ce motiv ar exista ca sa dispar si eu, in mod stupid, ca oricare altul? Oare nu stiti ca eu port in mine lumea intreaga? (…) Lumea intreaga, cu toate frumusetile si ororile sale, cu ideile si trupurile sale, intreaga lume se afla aici, inauntrul meu, si ar fi nimicita de as muri (…) e oare drept ca tot ce port in mintea si in sufletul meu, ca toata aceasta nemarginita colcaiala de ganduri si amintiri, de imagini si ganduri sa se sfarseasca, sa se opreasca pentru totdeauna? Cum as putea sa-mi inchipui ca lumea va continua sa existe, din moment ce nu sunt in stare s-o gandesc decat cu gandul meu?

Va trebui cel putin sa recunoasteti ca sunt sfarsit fiindca m-am apucat de prea multe lucruri si ca nu mai sunt nimic pentru ca am vrut sa fiu totul!

Giovanni Papini- Un om sfarsit

Doamne, am asteptat un sfert de secol ca sa dau de Papini si al lui “”om sfarsit”" si ca sa dobandesc confirmarea faptului ca numai un autor italian ar fi putut sa ma inteleaga acum mai bine de jumatate de secol, sa fie si el macinat de ganduri monstruoase ca cele de mai sus, sa fie creat dupa calapodul meu intim, sa imi impartaseasca din setea-mi distructiva de absolut!

Am fost retrasi amandoi, am preferat sa citim sau sa studiem in copilarie, pe cand alti tanci de varsta noastra se jucau de-a v-ati ascundelea zgomotos chiar sub balcoanele noastre, am iubit singuratatea, am dorit sa sorbim intregul izvor al cunoasterii, am dorit sa devenim spirite enciclopedice, am citit hulpav, am filosofat nespus, am depanat ganduri si planuri marete de viitor, ne-am dorit recunoasterea celorlalti fiindca prea eram superiori atator bicisnici si depravati, am considerat ca lumea se va sfarsi, TREBUIE sa se sfarseasca odata cu noi, cum ar mai putea ea, cum si-ar permite sa isi continue existenta ei abjecta dincolo de noi? Fiindca, draga Giovanni, am tanjit cu disperare dupa ABSOLUT, am dorit sa dobandim prin intermediul cunoasterii TOTUL, am sperat sa posedam TOTUL SAU NIMIC! De aici si disperarea de a nu-l atinge, de aici si intoarcerea la simplul si mult mai pamantescul statut de “om sfarsit”!