Ești acolo, Satan?

Moartea e Marea Greșeală pe care nici unul din noi nu plănuiește s-o facă VREODATĂ. De aici- brioșele din tărâțe și colonoscopiile. Așa iei vitamine și-ți faci testul Papanicolau. Nu, nu tu- tu n-o să mori niciodată-, prin urmare acum ai impresia că-mi ești total superior. Ei bine, dă-i drumul și crede asta. Continuă să-ți ungi pielea cu cremă de soare și să-ți pipăi corpul de noduli. Nu mă lăsa să-ți distrug Marea Surpriză.
Dar, ca să fiu sinceră, când ești mort, probabil că nici măcar boschetarii sau retardații n-o să vrea să facă schimb de locuri cu tine.

(…) Leonard explică în ce mod percepeau grecii antici viața de apoi, sub forma lui Hades, un loc în care atât păcătoșii, cât și nevinovații mergeau să-și uite păcatele și sinele rămase după viața pe pământ. Evreii credeau în Sheol, care înseamnă „locul așteptării”, unde erau colectate, din nou, toate sufletele, indiferent de crimele sau virtuțile lor, ca să se odihnească și să-și găsească pacea renunțând la păcatele lor din trecut și la legăturile lor cu pământul. Iadul ca centru de reabilitare sau dezintoxicare, în locul iadului ca ardere pe rug. În cea mai mare parte a istoriei omenirii, zice Leonard, oamenii au perceput iadul ca pe un fel de clinică de noapte unde mergem să înăbușim dependența noastră de viață.

Unele dintre cele mai înspăimântătoare priveliști din iad par de-a dreptul amuzante, dacă le compari cu imaginea unei întregi generații de adulți dezbrăcați care se luptă pe pardoseală, apucându-se unul pe altul și aruncându-se într-o competiție frenetică pentru niște capsule de codeină împrăștiate pe jos.

Micul și mizerabilul secret al iadului e că demonii îți țin tot timpul o evidență clară. Dacă le respiri aerul, dacă pierzi vremea, cei de la putere te taxează pentru asta. Nu, nu-i corect, dar demonii trebuie și ei plătiți pentru întreținere. Contorul e tot timpul în mișcare, iar tu colecționezi ani suplimentari de tortură, dacă e să ne luăm după Babette, care se pare că lucra cu hârțogăria oamenilor, până când a trebuit să-și ia un concediu medical din cauza stresului si să se întoarcă în cușca ei pentru puțină odihnă și relaxare, în afara agitației de la birou. Babette zice că majoritatea oamenilor sunt condamnați doar pentru câțiva eoni, dar sentința li se mărește și pentru simplul fapt că ocupă spațiu în iad. E ca și când ai depăși limita pe card (…) iar într-o zi o să te trezești cu o factură imensă.
Bijuteriile și banii gheață sunt degeaba aici. Moneda e bomboana, iar mitele și datoriile ți le poți plăti cu bezele.

Dacă e să luăm după Babette, 98,3% dintre avocați ajung în iad. Pe de altă parte, doar 23% dintre fermieri sunt blestemați pe vecie. Cam 45% dintre patronii magazinelor en-detail sunt îmbarcați cu destinația iad, alături de 85% dintre programatori. Poate că un oarecare număr de politicieni ajunge în rai, dar, statistic vorbind, 100% sunt aruncați în groapa de foc (…) în iad, sunt de trei ori mai multe blonde decât brunete. Oamenii cu cel puțin doi ani de studii superioare au o posibilitate de șase ori mai mare să fie condamnați. Același lucru se întâmplă și cu oamenii care au un salariu anual mai mare de șapte cifre.

(…) ce face viața un iad e ideea noastră că ea ar trebui să dureze pentru totdeauna. Viața e scurtă. Moartea e veșnică. O să te convingi de asta repede. Și supărarea n-o să-ți fie de nici un folos.

-Moartea e un proces lung, zice Archer. Corpul e doar prima parte care o mierlește.
În traducere liberă: În afara de asta, visurile tale trebuie să moară. După aia, așteptările tale. Și furia că ai pierdut o viață întreagă învătând căcaturi și iubind oameni și strângând bani, doar ca toate rahaturile acestea să se transforme, practic, în nimic. Serios, să-ți moară corpul e partea ușoară. Pe lângă asta, trebuie să-ți moară amintirile. Și orgoliul. Mândria și rușinea, ambiția și sperața; tuturor Rahaturilor ăstora care țin de Identitatea Personală poate să le ia secole până să le expire.

îmi dau seama din ce în ce mai clar că iadul nu e o conflagrație atât de severă, ci, mai degrabă, rezultatul câtorva eoni de administrare precară. Eh, hai să n-o mai dau pe după cireș: iadul nu e nimic mai mult decât un cartier mărginaș lăsat să se deterioreze până la extrem. 

Chuck Palahniuk- Blestemați, ed. Polirom, 2012 

Fresca: Paul Troger- Apoteoza lui Carol al VI-lea (detaliu), 1739

sursa foto

Blestemați

Oare unde pot ajunge mătreaţa, secreţiile de tot soiul, lacrimile, sângele vărsat, excrementele, unghiile tăiate, avortonii, câinii putrezi, transpiraţia, sperma irosită, ceara din urechi şi sticla spartă? Unde se pot strânge toate urdurile, scursurile, jegurile umane, create încă de la începuturi? Să fie pământul sau apele atât de dornice să le înmagazineze, conform devizei cum că nimic nu se pierde, ci e musai ca totul să se transforme? Sau oare mizeria umană nu mai poate fi îngăduită?

Și atunci, unde îșî poate găsi toată această murdărie scârnavă sălașul? Să fie oare în Iad? Ba bine că nu! Un iad care nu aduce mai deloc cu reprezentările lui Bosch sau cu cele apocaliptice din biserici. Un iad în care Madison Desert Flower Rosa Parks Coyote Trickster Spencer, o fată de 13 ani, grasă, ochelaristă şi foarte moartă, are de ales între să pape înghețată în lounge-ul VIP din rai cu Harriet Beecher Stowe și cu Mahatma Gandhi, sau, dimpotrivă, să îșî scoată ochii pentru un Kinder Pinguin cu Marilyn Monroe, jos, in iad, unde e toată lumea bună.

În iad nu e wi-fi, dar dacă primești pe neașteptate la orele cele mai nepotrivite, de exemplu, când ești chiar la masă, vreun apel în legătură cu ce preferințe de consum ai, să nu te îndoiești vreo clipită cum că nu l-ai primi direct din iad de la vreun call center blestemat. Fiindcă, da!, cei care ajung în iad și cei care preferă să-și petreacă eternitatea într-o manieră, să-i zicem mai plăcută, decât să se lamenteze într-o temniță scârboasă sau să se lase devorați de către demoni pe vecie, pot căpăta un fel de slujbuliță prin care să-i tracaseze telefonic pe cei vii. Salvarea- drumul spre rai sau damnarea- rămânerea pe vecie, posibil fără drept de apel, în iad sunt dictate și ele de o testare cu un simplu detector de minciuni. Precum și dacă faci plinul decât de 500 de ori pe parcusul întregii vieți sau dacă respecți regula celor maxim 100 de mucuri aruncate pe jos, ei bine!, ai mai avea minimalise șanse de scăpare.

Dacă sughiți, ai flatulențe, ți se mişcă perdeaua sau ţi-a rămas în cap vreun cântec dintr-ăla imposibil  de la vreun generic nenorocit, de la lumea ailaltă ţi se trage. Sau poate credeai că birocrația este doar apanajul unei umanități imbecile și care nu a putut scorni altceva mai bun de la atâta plictiseală. Mai gândește-te! Demonii se pot mișca și mai încet decât orice angajată sictirită de la stat, de vreme ce aparatura de calcul este de-a dreptul coșmarescă, blocându-se în mod frecvent, iar integrama începută trebuie și ea finalizată, nu? Precum demonii pot fi mituiți cu ușurință prin fluturarea prin fața ochilor a unui simplu baton de ciocolată. Bineînteles, având pe fundal proiecțiile eterne, anoste și înnebunitoare ale „Pacientului englez” (una, aș fi optat pentru difuzarea pe vecie a nesfârșitului „Tânăr și neliniștit”).

Și cum o existență eternă poate fi de-a dreptul plictisitoare și mult prea searbădă pentru unii blestemați, Madison, cea care îl va invoca în van pe Satana pentru a-i fi lămurită soarta de damnată, fata cea grasă, frustrată, însă de o luciditate și de o ascuțime a limbii uimitoare, va fi și cea care va aduna o întreagă armată, îi va batjocori pe alde Hitler sau Țepeș și va traversa Deșertul de Mătreață și Valea Scutecelor Folosite pentru ca să-l înfrunte pe Satana în propria sa cetățuie și să-și dovedească ei înseși că nu este doar o închipuire drăcească.

Cu siguranță se cere de o continuare (Palahniuk mai că intenționează o adevărată trilogie drăcească rocambolescă)!

Chuck Palahniuk- Blestemați, ed. Polirom, 2012

Reprezentări picturale- Hieronymus Bosch: Grădina desfătărilor și Infernul  (detalii)

surse foto 

Fight Club

We’re the middle children of history…. no purpose or place.
We have no Great War, no Great Depression.
Our great war is a spiritual war.
Our great depression is our lives.

You buy furniture. You tell yourself, this is the last sofa I will ever need in my life. Buy the sofa, then for a couple years you’re satisfied that no matter what goes wrong, at least you’ve got your sofa issue handled. Then the right set of dishes. Then the perfect bed. The drapes. The rug. Then you’re trapped in your lovely nest, and the things you used to own, now they own you.

We wanted to blast the world free of history…. picture yourself planting radishes and seed potatoes on the fifteenth green of a forgotten golf course. You’ll hunt elk through the damp canyon forests around the ruins of Rockefeller Center, and dig clams next to the skeleton of the Space Needle leaning at a forty-five degree angle. We’ll paint the skyscrapers with huge totem faces and goblin tikis, and every evening what’s left of mankind will retreat to empty zoos and lock itself in cages as protection against the bears and big cats and wolves that pace and watch us from outside the cage bars at night.

I’ve met God across his long walnut desk with his diplomas hanging on the wall behind him, and God asks me, „Why?” Why did I cause so much pain? Didn’t I realize that each of us is a sacred, unique snowflake of special unique specialness? Can’t I see how we’re all manifestations of love? I look at God behind his desk, taking notes on a pad, but God’s got this all wrong. We are not special. We are not crap or trash, either. We just are. We just are, and what happens just happens. And God says, „No, that’s not right.” Yeah. Well. Whatever. You can’t teach God anything.

Chuck Palahniuk