Cititorul din peşteră

Cititorul din peşteră este o uluitoare lecție de viață și de citit, de vreme ce personajul principal se trezește, volens nolens, sub egida literaturii ca manieră de trai, de izbăvire și ca splendid scop în viață.

Părerile negative pe care le-am citit pe diverse bloguri, referitoare la faptul că autorul nu a dat dovadă de prea multă inventivitate, că într-un număr prea mic de pagini, dat fiind dimensiunile acestui microroman, bașca!, încă de la bun început, a epuizat tot suflul de originalitate, că acest roman este incomparabil din punct de vedere calitativ cu „Instalarea fricii” etc mi-au stârnit curiozitatea și m-au determinat ca în vreo oră jumătate să mă las cucerită de așa-zisă lipsă de inventivitate zinkiană.

Și cum părerile, fie ele și negative, sunt fără doar și poate pur subiective, și cum nu am citit până acum „Instalarea fricii”, pentru a avea un etalon de comparație, pot să afirm cu onestitate că nu am sesizat în atât de puține pagini lucrurile mai sus imputate.

Un băiat portughez, afectat de divorțul părinților săi, dezorientat în stabilirea și urmarea unor precepte frumoase de viață descoperă, printr-o întâmplare neobișnuită, plăcerea pe care simpla lectură a unei cărți o poate produce. Ajunge, în urma naufragiului corăbiei pe care devenise mus, peste mări și țări, după Marea Liniştii a venit Marea Ploilor, şi Marea Crizelor, Marea Seninătăţii, Marea Fecundităţii, Marea Frigului, Marea Aburilor, Marea Marginală, Marea Cunoaşterii, pe insula unde viețuiește o dihanie crudă și fantastică, însă care are o reală și admirabilă înclinație spre lecturare.

Trebuie să fie un soi de maimuţă uriaşă ce are o slăbiciune pentru cărţi. Poate mirosul hârtiei, că de citit… de citit, practic nu mai citeşte nimeni, necum un animal pierdut într-o insulă pierdută.

Anibalector nu este doar un monstru devorator de oameni, ale căror oase îi ornamentează peștera, ci este și un adevărat monstru de erudiție. Băiatul naufragiat îi devine, în scurt timp, învățăcel în ale lecturii. Monstrul vânat de atâta amar de ani de către navigatorii care îl doreau prins viu și expus ulterior în vreo grădină zoologică, momit de către aceștia cu stive de cărți lăsate pe plajă, este, în comparație cu urmăritorii săi, în măsură să aprecieze frumusețea literaturii și adevărata valoare a unei opere literare.

Pentru Anibalector, o carte era o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii. Şi să faci sublinieri într-o carte nu este nimic rău, e aproape ca şi cum ai citi dublu; e semn că ai întâlnit un pasaj, o frază, un paragraf, care-ţi spune ceva, iar asta, după el, era de nepreţuit. E aproape ca şi cum ai fi găsit, pe gratis, un al doilea pasaj.

Monstrul erudit nu numai că nu intenționează să îl devoreze pe băiat, dar mai și întrezărește în aceste un spirit neșlefuit într-ale literaturii. Băiatul este nevoit să citească în fiecare seară din operele înmânate de către Anibalector și ulterior să poartă discuții tot mai elevate, în care să fie expuse nu banalul „ce a vrut să zică autorul cu…? ” sau rezumate insipide, ci înțelegerea graduală a operelor citite.

Încetul cu încetul băiatul prinde drag de citire, operele lecturate nemaifiind o povară inerent școlărească. Descoperă frumusețea lecturării și începe să înțeleagă că universul cărților este unul vast, surprinzător, ofertant, prin care se poate descoperi pe sine și poate descoperi și aprecia cu adevărat miracolul trăirii în orice lume, oricât de trivială și măruntă ar părea.

Să învăţ că o carte e o casă cu multe uşi – uneori atâtea câte pagini avea cartea; alteori, tot atâtea câte rânduri avea. Alteori, nici chiar atât.Unele cărţi erau mai curând ca acele picturi ce imită uşi şi ferestre, iarcând ajungi acolo te loveşti cu nasul de un zid.

Dificultatea lecturării nu poate știrbi din plăcerea ei. Dacă la începutul drumului băiatul nu înțelege mai nimic, fiindcă nu este încă menit îndrăgostelii de lectură, va reuși după ceva vreme de a se apropia realmente cu sufletul și cu gândul de paradisul livresc.

Se întâmpla să fie adevărat că începuse să-mi placă, dar contrarul nu era nici el exclus. În acele ocazii, când, oricât m-aş fi forţat, lectura era de neînghiţit, mă simţeam ca puştii care aruncă într-ascuns legumele la gunoi şi pe urmă spun că au mâncat tot.

Anibalector nu-i oferă răspuns puștiului la o întrebare simplă, însă pe atât de complicată: la ce servește, cu adevărat, o carte și lecturarea ei. Îl lasă pe acesta să descopere singur, pornind de la primisa că  lucrurile cele mai importante în
viaţă sunt cele care nu servesc la nimic. Diferențiind în mod concis între lumea cărții și lumea ecranului de televizor: o carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţa dintre a călători şi asta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gurăcască, băiatul începe să facă distincții nete între valorile operelor literare care îi se perindă prin mână, cât timp se află în dulcele prizonierat al lumii cărților.

După un timp, reuşeam deja să citesc, cu plăcere, romane. Încă nu mă aventurasem în cele şapte volume din În căutarea timpului pierdut, de Proust, despre care Anibalector a spus că ar fi bine să le păstrez pentru bătrâneţe, dar eram deja destul de măricel ca să mă lupt cu cele o mie de pagini din Război şi pace al domnişorului Tolstoi şi rândurile dese din Anna Karenina deja răsunau pe-acolo…

Puștiul învață de la monstrul erudit dragostea de cărţi şi de cuvânt într-o epocă în care această dragoste este privită cu neînțelegere, dezinteres ironic, amuzament mefient și chiar desconsiderare, citorii avizi părând a fi monștri veridici.

Comuniunea inteligentă cu acest monstru îl face pe băiat să resimtă o întelegere duioasă și o empatie nemaivăzută față de acesta. Condamnarea lui, în urma încercării sale de a-l salva, nu face decât să certifice încă o dată nerozia oamenilor ignobili și închistați spiritual, adevărații depreciatori ai lecturii.

Drept pedeapsă m-au obligat să fiu scriitor, soartă pe care n-o doresc nici celui mai mare duşman. E mai rău decât închisoarea pe viaţă! Ne petrecem timpul aşezaţi la o masă, în faţa hârtiei albe sau a calculatorului gri; fundul ni se înmoaie de atâta stat jos, şi scriem, şi scriem, expuşi la artroze, şi scriem, şi scriem – istorii pe care, pe deasupra,
nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune. E ceva foarte frustrant, vă spun eu.

Rui Zink – Cititorul din peşteră, ed. Humanitas, 2008

sursa foto 1, sursa foto 2

Literatura ca singura religie practicată

M-am ascuns în spatele unei movile, fusese săpat un mormânt pentru cărți vechi, literatura era singura religie pe care tatăl ei o practica, dacă aluneca vreo carte pe podea, el o săruta, când termina o carte, încerca să o dea mai departe cuiva căruia i-ar fi plăcut foarte mult, iar dacă nu găsea vreun destinatar pe măsură, o îngropa (…). Cărțile fuseseră îngropate, așa că de data asta m-am ascuns în spatele unor copaci, îmi imaginam cum rădăcinile lor se încolăcesc în jurul cărților, hrănindu-se din paginile lor, îmi imaginam inele de litere în trunchiurile lor (…).

Jonathan Safran Foer (Extrem de tare și incredibil de aproape)

Nevăzutul minții lui Socrate

Ceea ce face din lumea cărților un loc atât de minunat este posibilitatea, deschisă fiecăruia dintre noi, de a pătrunde și de a locui (un timp) în nevăzutul minții celuilalt. Când citim că Socrate s-a așezat împreună cu Phaidros pe malul râului Ilisos, într-un loc răcoros, cu iarbă moale și umbră bună, ca să discute în voie despre lucrurile care îi pasionau, descoperim, deodată, că suntem și noi alături de ei, pe malul râului, într-un loc cu verdeață și răcoare; și înțelegem că ne aflăm în acel locus amoenus numai și numai pentru că acesta s-a aflat mai întâi în mintea lui Platon, unde noi am putut pătrunde deoarece acum se află și în mintea noastră, citind. Și tot timpul cât durează cititul nostru din Platon, noi ne mișcăm nestingheriți prin nevăzutul minții sale, care, prin lectură, se împletește și se amestecă indiscernabil cu nevăzutul minții noastre, astfel că nu mai știm bine dacă suntem Phaidros ascultând, Socrate vorbind, Platon scriind ori nevăzutul lumii văzând, prin Platon, în noi.

Horia – Roman Patapievici

Zâtul

Zâtul Tatianei Tolstaia e copleșitor şi întunecat. Zâtul, creatură înfiorătoare și tainică, prin vaietul său insuportabil, neomenesc, întruchiparea răului și a scabrosului reprobabil din orice sistem totalitar. Permite Zâtul luminarea minții și a spiritului prin cultură, mai ales prin cărți? În niciun caz; altfel nu ar mai fi Zâtul cel prigonitor, Spaima Spaimelor, Urgia Urgiilor, coșmarul ultim și mai presus de toate.

Moscova postacoliptică este primitivă şi funestă. Oamenii, simpli guguştiuci, stau în izbe întunecate, se minunează când unul dintre foștii, de Dinainte, fochistul, reușește să aprindă focul, se îmbuibă cu supă de șoareci (colectivul se sprijină pe șoarece, el este piatra de temelie a existenței noastre fericte), se dau în vânt după foculeandri (posibile trufe mai mult sau mai radioactive), dau la târg la schimb șoarecii prinși pentru alte produse la fel de necesare și au care mai de care minunății aspectuale mutante: corpuri acoperite de pene, chiar creste de cocoș, cozi crescute, prea multe urechi, degete, ochi, gheare sau, din contră, prea puține.

Paznicii lor sunt mârzacii. Iar mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, este Secletar, Academist și Erou, Navigator și Tâmplar, Poetul și Scriitorul Suprem al tuturor poeziilor și al tuturor romanelor apărute vreodată în lumea asta, inclusiv al unui schopenhauer denumit „lumea ca voință și reprezentare”, cel care a inventat roata, sania, becul, cititul, scrisul, calendarul și câte și mai câte lucruri utile dragilor săi guguștiuci.

Degeneraţii sunt de regulă foștii, pe care apocalipsa oricum i-a surprins având existențe neînsemnate, comune, oarecum rudimentare. După apocalipsă le e dat să tragă în patru labe săniile mârzacilor.

Într-o astfel de lume, Cartea – cărţile “arhetipărite”, din lumea de dinainte de Prăpăd se spune că te iradiază, te îmbolnăvesc, îți grăbesc sfârșitul. Este interzis prin lege ca simplii guguştiuci  să aibă cărţi vechi în casă – de la ele se poate răspândi boala. Singurele cărţi permise sunt cele scrise de Mârzacul Suprem, Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, mulţi ani să trăiască. Gândurile deșarte, gândirea personală sunt și ele strict interzise prin lege.

Scribul Benedikt descoperă că textele Mârzacului Suprem Fiodor Kuzmici nu îi aparțin lui de drept, precum și faptul că o carte arhetipărită nu a fost, nu este și nu va fi niciodată motiv de iradiere, că sanitarul șef, mare mânuitor al cârligului cu care “însănătoşește” guguştiucii prin dibuirea cărţilor pitulate pe sub podele, și de a cărui fiică se îndrăgoștește, are o bibliotecă imensă, cu mii de cărți vechi adevărate.

Începe să citească zilnic, în mod avid diverse cărți, din diverse domenii. Și comite greșeala de a se concentra pe scurgerea cuvintelor din cărți, pe cantitea lor, și nu acordă atenție descoperii înțelesului ascuns în filele unei cărți, ca de altfel, nici calității lucrărilor. Nu înțelege mai nimic, însă vrea tot mai multe cărți, și mai multe, absolut toate cărțile din lume. Nu pregetă ca la îndeplinirea unui ideal atât de frumos să recurgă până și la acțiuni mârșave.

Hrăpăreala livrescă a acestuia, prost înțeleasă și stăpânită de către scribul Benedikt care încă se mai fălea, mai deunăzi, cu coada neomenească de la spate, deservește o mai tristă și mai gravă Apocalipsă: cea culturală.

Hieronymus Bosch- Ispitirea Sf.Anton (detaliu), Prado Museo, Madrid, c. 1500–1525

Dar ce știm noi despre viață? Chiar dacă ne gândim bine, Cine a poruncit viața? De ce soarele se mișcă pe cer, de ce șoarecele aleargă de colo-colo, copacii se înalță în sus, rusalca înoată în râu, vântul miroase a flori, oamenii își dau unul altuia cu bâtele în cap? De ce uneori nici nu-ți vine nici să te bați, ci doar să te duci și să te tot duci, vara, fără țintă, fără drum, către răsăritul soarelui, unde iarba lucește peste tot, unde dansează râuri albastre, iat peste râuri se îngrămădesc musculițe aurii, iar copaci nevăzuți și-au aplecat ramurile până la apă și pe ramurile astea, mai albă ca omătul, stă Pasărea-Prințesă.

De ce e zâtul mai cumplit decât moartea? Pentru că atunci când mori, mori și gata. Nu mai ești. În schimb, dacă te sfâșie fiara asta, trebuie să trăiești așa! Dar cum? La ce se gândesc cei sfâșiați? Ce simt ei? Îm…?

Poate simt un dor cumplit, înspăimântător, nespus! Un întuneric mai întuneric decât negrul însuși, cu lacrimi de foc, otrăvite, curgându-le pe obraji! Cum se întâmplă uneori în vis: parcă rătăcești, târându-ți picioarele, în dreapta și-n stânga, nu vrei să mergi, dar o faci, de parcă ai căuta ceva și, cu cât înaintezi mai mult, cu atât mai tare te rătăcești! Și nu există drum de întoarcere! Și parcă mergi prin niște văi pustii, urâte, și iarba sub zăpadă e uscată și foșnește întruna! Întruna foșnește! Și lacrimile curg, curg, de pe față până pe genunchi, de la genunchi pe pământ, așa că nici nu mai ridici capul! Și chiar dacă l-ai ridica- nu vezi decât linia orizontului: nu ai la ce te uita! Nu e nimic acolo…

Dacă se întâmplă un lucru atât de cumplit unui om- dacă îi suge zâtul sângele și îi sfâșie măduva spinării cu ghearele- mai bine să moară repede, mai bine să-i explodeze vezica și să se termine. Dar cine știe, poate că lui aceste două sau trei zile până la moarte i se par o viață întreagă? În capul lui, înăuntru, poate că merge pe câmpii, poate s-a căsătorit, poate are copii mici, poate așteaptă și nepoți, poate ispășește și o greșeală față de stat, reparând drumuri sau plătind dijmă? Doar că totul se face cu lacrimi, neomenesc, continuu: Zî-hî-hîîîîîîî!…

Chiar așa-i. Și să nu vă întrebați: „pentru ce atâta chin?”Chinul face parte din viață.

După aceste uși porneau noi coridoare, mirosul dulceag se apropia și, privind în sus, Benedikt bătu din palme: cărți! Rafturile erau pline de cărți! Doamne! Doamne Dumnezeule sfânt! I se muiară genunchii, începu să tremure și scânci încet: nu-ți ajungea o viață de om să le citești pe toate! Pădure cu frunze, viscol nesfârșit, grămezi fără număr! A…! Aaaa…!!! Aaaaaa!!! Dar poate… a… ! poate acolo unde… poate pe acolo, pe undeva, era și cartea sacră… În care se spune cum să trăiești… Încotro să te îndrepți… Încotro să-ți întorci inima…

Tatiana Tolstaia- Zâtul, ed. Curtea Veche, București, 2006

sursa foto 1& sursa foto 2

Însoțire la drum

Mi-am uitat cartea, tovarășă de neprețuit de care nu mă despart nicicând. Dimineața pe măsuța de pe hol, acolo unde o las să se odihnească în fiecare seară și de unde se încumetă să mă însoțească la drum în fiecare zi. Tovarășă dragă credincioasă. M-am simțit neajutorată. Îmi lipsea ceva și eram conștientă că zgâitul la cei de alături din metrou nu îmi va fi de niciun folos, că nimic nu poate compensa cele câteva pagini de fiecare dimineață. Îmi lipsea cartea cea îndrăgită. Îmi lipsea obișnuința cea dulce a tuturor dimineților din ultimii ani. Lăsați cafeaua și țigările să îndulcească diminețile unora și lăsați cărțile sa mi le îndulcească pe ale mele!

Cititul- ocupație periculoasă

Poate că și eu am devenit scriitor pentru că am citit „Portret al artistului la tinerețe”, de James Joyce, poate că alte lecturi mi-au influențat viața. Lectura e o ocupație periculoasă: îți plantează în minte noțiuni și idei despre lume care îți pot afecta viața. Cititul nu e nici pe departe doar un mod amuzant de a-ți petrece timpul. Cărțile pot cu adevărat să-ți modeleze felul în care vezi lumea, să-ți dea idei, ambiții, speranțe. Sunt convins că lecturile ne influențează viața în multe feluri.

Jeffrey Eugenides

sursa – Elle Romania (martie 2012)

Balzac și micuța croitoreasă chineză

Opera lui Balzac era de o magie delicioasă pentru tinerii chinezi condamnați la „reeducare” pe Muntele Fenixului Ceresc. Dar cum s-au  raportat la „Jean-Christophe”-ul lui Rolland?

Fluviul năvalnic al sutelor de pagini pur și simplu mă înghițise. Era cartea pe care mi-o dorisem dintotdeauna: o dată ce-ai terminat-o, nimic nu mai e la fel, nici viața asta amărâtă, nici lumea asta nenorocită.

Dai Sijie- Balzac și micuța croitoreasă chineză, ed. Polirom, 2011

Așa să fie cu orice-mi viitoare lectură! Și fie ca foamea-mi de cărți să nu se potolească nicicând!

Minunata lume nouă

Poate minunata operă a lui Shakespeare să se împotrivească legilor absurde ale unui tărâm irațional în care oamenii sunt creați pe bandă rulantă? Poate un inadaptat să lumineze mințile unei mase lipsite de orice alt orizont în afara unei vremelnice izbăviri halucinogene? Poate el să ajute la redeșteptarea memoriei, la instaurarea adevăratului umanism, a libertății individuale, a frumuseții univoce?

Într-o lume falsă, calpă, artificială, nefirească, o lume în care indivizilor li se inculcă ideea de a urî florile şi cărţile, obiecte subversive care le-ar putea dezvolta gustul pentru artă şi i-ar distrage de la munca de roboţi pentru care sunt programaţi, în care tuturor le sunt asigurate toate nevoile, astfel încât altceva în plus fața de starea de mulţumire deplină nu pot concepe, o lume în care nașterile sunt considerate mai vulgare decât jocul „caută-mi șlițul” de la grădiniță, o lume în care anul lansării pe piaţă al automobilului Ford devine punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul naşterii lui Hristos, o lume manipulată genetic și nu numai, glasul Sălbaticului se face el auzit? Categoric, nu! Sinuciderea va deveni adevărata fericire totală, dincolo de granițele minunate ale unei blestemate de lumi noi.

Firește. Adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă și sordidă în comparație cu supracompensațiile chinurilor și mizeriei sufletești. Și, bineînțeles, stabilitatea nu e nici pe departe atât de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulțumirea nu are nimic din strălucirea și splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are nimic din pitorescul unei confruntări cu ispita sau al unei prăbușiri fatale adusă de patimă și îndoială. Fericirea nu e niciodată măreață.

Dumnezeu nu e compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci o opțiune. Civilizația noastră a ales mașinile, și medicina, și fericirea. Tocmai de aceea trebuie să țin încuiate în seif cărțile acestea. Sunt obscene. Oamenii ar fi șocați dacă…

Aldous Huxley- Minunate lume nouă, ed. Polirom, 2011

sursă foto