O singurătate prea zgomotoasă

Hanta este un bărbat ceh într-o oarecare măsură bizar, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche. O face într-un subsol insalubru și întunecat. Este însă atipic prin comportament și gândire, de vreme ce își respectă munca și conștientizează  valoarea cărților aruncate în pivnița sa, pe o parte dintre acestea reușind să le salveze și să le depoziteze în propria-i locuință, drept o formă mută de protest împotriva distrugerii vechilor valori și împotriva egalizării abrutizante a noii rânduiri comuniste.

Se înconjoară de cărți, își dedică viața acestora, până la stadiul în care cărțile ajung să-l domine și să-i stăpânească gândurile, iar visele capătă tot mai mult un aspect coșmaresc. Se învinovățește prentru distrugerea cărților și pentru salvarea unei cantități prea mici de volume și visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea să își însușească presa hidraulică, unica tovarășă a ultimilor 35 de ani. În tandem cu speranța sa și cu visele sale absurde, Hanta ajungând să aibă viziuni ale propriului sfârșit, prin stâlcirea sa de rafturi întregi și vrăjmașe de cărți; se deșfășoară și un conflict la fel de absurd, activ și sângeros între clanuri de șobolani care încearcă să își delimiteze dedesubturile Pragăi. Hanta nu pregetă ca, de cele mai multe ori, să contribuie și la producerea unor victime colaterale, prin storcoșirea șobolanilor alături de cărțile pe care noua orânduire nu le tolerează.

De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul (pp. 11-12).

Hanta este destituit din funcție, fiindcă doi tineri eficaci și care afișează o cruntă indiferență față de cărți, sunt capabili să termine într-o zi munca pe care bietul Hanta ar fi urmat să o presteze timp de o săptămână, aceștia fiind noii bravi exponenți ai „minunatei lumi noi”. O lume care nu poate celebra dragostea de cultură și gândirea liberă și în care personaje precum Hanta nu își au rostul. În mod inevitabil, singurătatea unor astfel de persoane ajunge să fie mult prea deranjantă, mult prea zgomotoasă, mult prea nelalocul ei în viziunea noii cârmuiri totalitariste.

Cele două texte însoțitoare, de la început– Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari – și cel de la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), scris de Dan Coman – completează în mod admirabil opera lui Hrabal.

Îmi pot permite luxul de a fi părăsit, deși niciodată nu sunt de fapt părăsit, sunt doar singur, ca să pot trăi în singurătatea populată de idei, pentru că eu sunt puțin lăudăros, un lăudăros al infinitului  și al eternității, iar Infinitul și Eternitatea au poate o slăbiciune pentru cei asemeni mie.

Toate acestea m-au uimit și m-au sfințit, am devenit mai frumos, pentru că am avut puterea să nu înnebunesc din cauza a tot ce am văzut în singurătatea mea zgomotoasă; cu trup și spirit am trăit și am supraviețuit, mă străbat amintiri uluitoare, care mi-au proiectat munca în câmpul atotputerniciei.

Am văzut prin pereții de sticlă camioanele care aduceau pachete de cărți, ce plecau direct la concasator, fără ca vreo pagină să atingă ochii unui om, inima sau creierul cuiva.

Sunt obosit de mort, dar fericit. Amin.

Numai eu sunt în același timp și actor, și spectator și de aceea, în fiecare zi, mă simt lamentabil, obosit de moarte, răvășit și șocat. În mâinile mele pier cărți prețioase, iar eu nu mă pot opune acestui curent, acestui debit. (…) După cum frumos scrie domnul Hrabal: „Cerurile nu sunt umane, dar există ceva mai uman decât cerurile, compătimirea și dragostea, pe care le-am uitat și le-am rătăcit.” (Dan Coman)

Bohumil Hrabal – O singurătate prea zgomotoasă, ed. Art, 2014

sursa foto