Dragostea în vremea holerei

Să aștepți peste jumătate de secol pentru a-i jura din nou celei care ți-a rămas în gând și suflet de-a lungul întregii vieți „credință eternă și dragoste nemărginită”. Să realizezi că dragostea este „cu atât mai intensă cu cât se apropie de moarte”. Timpul necruțător ce se așterne încontinuu nu face decât să întețească focul mocnit al ei înainte de marele final. Iar gândul înspăimântător al morții de o „probabilitate permanentă” este menit să evidențieze atât frumusețea vieții trăite, dar și a brumei rămase, cât și nebunia unei dragoste minunate redescoperite pe când la orizont se vor contura ultimile triste înserări.

Înțelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.

De n-ar fi fost ceea ce era în fond, anume un drept-credincios de modă veche, poate că i-ar fi dat dreptate lui Jeremiah de Saint-Amour când spunea că bătrânețea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. (…) La optezeci și unu de ani, își mai păstra suficientă luciditate ca să-și dea seama că firele care îl legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mișcare, dar motivul pentru care făcea tot ce-i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu-l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morții.

Consultându-l mai îndeaproape, a constatat că nu avea febră, nu-l durea nimic, iar singura senzație care îl  încerca era nevoia urgentă de a muri. I-a fost suficient un interogatoriu insidios, luat mai întâi lui, iar mai apoi mamei, ca să verifice încă o dată că simptomele iubirii sunt identice cu cele ale holerei.

(…) un bărbat simte cât de aproape e bătrânețea când își dă seama că începe să semene cu propriul său tată.

Adulții (…) începând de la o anumită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie și mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive.

(…) a înțeles ceea ce practicase fără să știe: că poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără să o trădezi pe nici una. Singur în mulțimea de pe chei, își spuse cu o răbufnire de furie: „Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe”.

Odată, el îi povestise un lucru de neconceput pentru ea: invalizii simt dureri, cârcei, furnicături în piciorul sau mâna care le-a foat amputate. Întocmai așa cum i se întâmpla și ei când îl simțea acolo unde nu mai era.

(…) nu se mai simțeau ca niște tineri îndrăgostiți și cu atât mai puțin ca niște amanți târzii. Era ca și cum ar fi sărit peste lungul calvar al vieții conjugale și-ar fi ajuns de-a dreptul în miezul iubirii. Treceau în tăcere, ca doi soți bătrâni căliți de viață, dincolo de capcanele pasiunii, dincolo de festele brutale ale iluziilor și de mirajele dezamăgirilor: dincolo de iubire. Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.

Gabriel Garcia Marquez- Dragostea în vremea holerei, ed. RAO, 2012

sursa foto

Povestea târfelor mele triste

Minunată ilustrare a a faptului că adevărata dragoste poate fi întâlnită și simțită în mod fulminant la orice vârstă. Și nu o dragoste consumată prin lupanare si prin aventuri sordide de cele mai multe ori plătite, ci o formă a dragostei celei mai pure, celei mai distinse, celei mai mărinimoase, pe care numai un bătrân de 90 de ani o poate simți pentru o lolită fecioară.

E o binecuvântare a vieţii că memoria bătrânilor slă­beşte pentru lucrurile care nu sunt esenţiale, dar că rareori dă greş pentru cele care ne interesează cu ade­vărat.

Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la tim­pul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minţi ordonate, ci, dimpo­trivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am desco­perit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacţie împotriva neglijenţei mele; că par generos pentru a‑mi masca micimea de suflet, că exagerez cu pru­denţa din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puţin mă interesează timpul altora.

Am ajuns să fiu conştient că forţa invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită.

Am constatat cu groază că omul îmbătrâneşte mai repede şi mai urât în fotografii decât în realitate.

Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani.

Gabriel Garcia Marquez- Povestea târfelor mele triste, ed. Rao, 2005

Blanda impaciuire

Farmecul subtil al batranetii! Delicatea spiritului francez!

Actriţa Madeleine Brohant, celebră în vremea ei, dar care îşi trăia ultimii ani într-o sărăcie lucie, locuind la etajul patru al unui bloc uitat de vreme din Strada Rivoli. Unul dintre puţinii prieteni care-i rămăsese credincios se plângea într-o zi, gâfâind din greu, de dificultatea de a urca scările. „Dar, dragul meu, i-a răspuns artista, doar scara asta mi-a mai rămas ca să fac inimile să bată mai tare !”

 

Andreï Makine 

Batranul care citea romane de dragoste

http://www.doganart.com/

Antonio José Bolívar Proano ştia să citească, dar nu ştia să scrie. (…) Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuviinţă, pentru a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc. Citea folosind o lupă, a doua pe lista obiectelor sale preferate. Prima era placa dentară.

Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească. Dar nu avea ce să citească.

Din acele romanţe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, dar căutat de toţi. (…) lăsându-şi memoria deschisă spre a o umple cu fericirea şi suferinţele provocate de dragostea mai puternică decât moartea.

Dar mai cu seamă îi plăcea să-şi imagineze zăpada. Încă de pe vremea când era copil o văzuse ca pe o blăniţă de miel pusă la uscat pe marginile vulcanului Imbabura şi alteori i se părea o necuviinţă de neiertat faptul că personajele din romane călcau pe ea fără să le pese că o murdăreau.

Antonio José Bolívar Proafio înaintă cu băgare de seamă. Se apropie de animalul răpus şi se înfioră văzând că alicele o hăcuiseră. Pieptul era o vânătaie enormă, iar din spate ieşeau măruntaiele şi bucăţi de plămâni. Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită. Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simţindu-se nevrednic, înjosit şi nicidecum biruitor în această luptă. Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de pumnale de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne.

Antonio José Bolívar Proafio îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.

Luis Sepulveda- Batranul care citea romane de dragoste

 

Carticica citita in paralel cu „Zorba Grecul”. Stilul amandurora m-a imbatat. Mi-a adus aminte ca fericirea poate fi descoperita pana si in/prin cel mai mic detaliu. Simplitatea imbatatoare a lucrurilor. Ragazul de a te armoniza intru totul cu puslamaua asta nazuroasa de Univers. Bogatia vietii scurse in mod dracesc prin vine. Pretuirea legilor nescrise ale firii. Suflet inflacarat si calauzitor. Inutilitatea constiintei. Trai demn de toata admiratia!