Nu am cerut sa ma nasc. Si nici sa vietuiesc astfel. Putea sa fie mai rau, dar putea sa fie mult mai bine. Am fost ferita de griji pana la 20 de ani. Am intrat pentru prima oara intr-o bucatarie ca sa fac o supa pe la 23. Pana atunci am crescut cu ideea, repetata de nenumarate ori de rudele-mi feminine, si m-am obisnuit cu aceasta, cum ca trebuie doar sa invat si sa-mi maresc dioptriile la ochelari de atat citit, cum ca viata de casnica e ceva repugnant si de evitat. Tot la 23 am aflat ca cei dragi nu mai sunt ce au fost odata si ca dau, pe zi ce trece, tot mai mult in mintea unor copii netoti. Pe la 24 mi-am promis ca o sa evit batranetea si decrepitudinea, cu orice pret. La 25 sunt inca mult prea scarbita si nu sunt in stare sa ma bucur de micile bucurii ale vietii!
Tag Archives: bătrânețe
Blanda impaciuire
Farmecul subtil al batranetii! Delicatea spiritului francez!
Actriţa Madeleine Brohant, celebră în vremea ei, dar care îşi trăia ultimii ani într-o sărăcie lucie, locuind la etajul patru al unui bloc uitat de vreme din Strada Rivoli. Unul dintre puţinii prieteni care-i rămăsese credincios se plângea într-o zi, gâfâind din greu, de dificultatea de a urca scările. „Dar, dragul meu, i-a răspuns artista, doar scara asta mi-a mai rămas ca să fac inimile să bată mai tare !”
Andreï Makine
Batranul care citea romane de dragoste
http://www.doganart.com/
Antonio José Bolívar Proano ştia să citească, dar nu ştia să scrie. (…) Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuviinţă, pentru a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc. Citea folosind o lupă, a doua pe lista obiectelor sale preferate. Prima era placa dentară.
Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească. Dar nu avea ce să citească.
Din acele romanţe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, dar căutat de toţi. (…) lăsându-şi memoria deschisă spre a o umple cu fericirea şi suferinţele provocate de dragostea mai puternică decât moartea.
Dar mai cu seamă îi plăcea să-şi imagineze zăpada. Încă de pe vremea când era copil o văzuse ca pe o blăniţă de miel pusă la uscat pe marginile vulcanului Imbabura şi alteori i se părea o necuviinţă de neiertat faptul că personajele din romane călcau pe ea fără să le pese că o murdăreau.
Antonio José Bolívar Proafio înaintă cu băgare de seamă. Se apropie de animalul răpus şi se înfioră văzând că alicele o hăcuiseră. Pieptul era o vânătaie enormă, iar din spate ieşeau măruntaiele şi bucăţi de plămâni. Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită. Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simţindu-se nevrednic, înjosit şi nicidecum biruitor în această luptă. Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de pumnale de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne.
Antonio José Bolívar Proafio îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.
Luis Sepulveda- Batranul care citea romane de dragoste
Carticica citita in paralel cu “Zorba Grecul”. Stilul amandurora m-a imbatat. Mi-a adus aminte ca fericirea poate fi descoperita pana si in/prin cel mai mic detaliu. Simplitatea imbatatoare a lucrurilor. Ragazul de a te armoniza intru totul cu puslamaua asta nazuroasa de Univers. Bogatia vietii scurse in mod dracesc prin vine. Pretuirea legilor nescrise ale firii. Suflet inflacarat si calauzitor. Inutilitatea constiintei. Trai demn de toata admiratia!
Traiasca nesimtirea cea de toate zilele!
Fai dobitoaco care esti, da!, tu ma, dobitoaco din metrou, vaco, nesimtito, pachetel de celulita urcat pe tocuri de pitzi de 10! Cum putusi, fai fata, sa sezi ca nesimtita pe scaun, sa vorbesti patimas, sa gesticulezi, sa razi ca o vita intelectuala si hazlie ce te vrei a fi cu un alt specimen bovin, asezat si el, in dobitociai-i de pascator de tabloid, langa tine, in timp ce exact in fata-ti de fufa de multinationala stateau doi batrani? Cat de nesimtita esti, fai fata? Tu chiar nu te simti?
Inteleg ca te dor picioarele de la atata plimbat de hartii prin birou, inteleg ca te vrei a fi femeie fatala de Pipera, inteleg ca nu te culci cu cine tre’ daca mergi pana acasa tot cu metroul, inteleg ca stai ca vita cu o plasa de la Zara in brate ca sa vada toti amarastenii din metrou ce bengoasa esti de iti tragi toale de la Zara made in China, insa, insa… vei ajunge si tu ca batranii aia doi, vaco! va veni vremea cand nu te vei mai scalambaia pe toace de 10, cand nu va mai balosa niciun libidinos de coleg dupa tine, in timp ce iti soarbe atat de interesat vorbele din decolteu, cand vei arata ca o pruna uscata si, si… cand iti vei blestema neajutorata zilele de batranica careia nicio vita mai tanara nu se simte sa-i cedeze locul in metrou!
Ai inteles ceva din ce am perorat mai sus, fai fata? Tare mi-e teama ca esti prea vita! Profita cat inca mai poti sa mergi pe toace de 10! Caci “totul e desertaciune si vanare de vant”! Cam subtil pentru tine, nu? Vito!
Pensii nesimtite
Sunt baba intr-o buna zi… dupa o viata intreaga de munca, tocat nervi, distrugere sanatate, rabdare etc, depersonalizare, complacere, plangere de mila… sunt baba… de-a dreptul deprimant
(
Ce asteptari mai am atunci? sa ii am pe cei dragi aproape- adica barbati-meu sa nu ma lase pentru vreo fufa mai tanara, confruntat cu o adevarata criza adolescontino-geriatrica iar copii-mi sa nu ma expedieze la vreun azil uitat de lume… sa nu regret nimic din ce am avut sau nu, din ce am trait sau nu… sa fiu impacata cu tot si toate… si sa am parte de asigurare pecuniara linistitoare… adica de o pensiuta… cat mai babana! pai da, dupa o viata de munca am pretentii! chiar mari! am avut cariera, realizari profesionale, job-uri peste job-uri etc etc… si vreau bani, nene! nu ca as avea ce sa fac cu ei! sunt prea ramolita sa mai fiu in style, nu am cum sa ma mai plimb, m-am facut cat o balena esuata… insa vreau bani! nu ma intereseaza, mi se cuvin!
Lasand acest scenariu infricosator pentru mai tarziu, pe bune, vor astia de la guvernare sa mai taie din pensiile alea babane, adica nesimtite! adica din alea mai mari decat salariul presedintelui tarii… fair enough! poate unii le merita, poate altii nu… poate bunicul meu, dupa o viata intreaga de munca in conditii inumane, are 15 mil… poate maica-mea, dupa 20 de ani de boala, gradul unu, are de abia 10… poate situatia lor, ca a atator altora, ma revolta… poate deciza asta ma bucura…
Poate, la naiba, suntem facuti sa muncim ca orbetii toata viata! Si la sfarsit cu ce ne alegem? Cu o flegma din partea statului? Cu niste pensii private de mai mare dragul? Cu recunostinta sau nu? Cu apreciere sau nu?
Bunica-meu se bucura cand ii cumpar ziare, maica-mea, cafea! La asta se va rezuma oare si batranetea-mi?
