http://www.doganart.com/

Antonio José Bolívar Proano ştia să citească, dar nu ştia să scrie. (…) Citea anevoie, silabisind cuvintele şi mai apoi bolborosea cu glas scăzut, ca şi cum le-ar fi savurat, iar atunci când desluşea înţelesul unui cuvânt îl repeta dintr-o răsuflare. În cele din urmă, făcea acelaşi lucru cu întreaga frază şi astfel reuşea să-şi însuşească sentimentele şi ideile plăsmuite în paginile citite. Când un anumit pasaj îi plăcea cu deosebire, îl repeta de mai multe ori, de fiecare dată când socotea de cuviinţă, pentru a-şi da seama cât de frumos putea să fie, la rândul său, limbajul omenesc. Citea folosind o lupă, a doua pe lista obiectelor sale preferate. Prima era placa dentară.

Ştia să citească. Era posesorul antidotului care te lecuia de boala ucigătoare a bătrâneţii. Ştia să citească. Dar nu avea ce să citească.

Din acele romanţe aflase că dragostea e ca o pişcătură de tăun invizibil, dar căutat de toţi. (…) lăsându-şi memoria deschisă spre a o umple cu fericirea şi suferinţele provocate de dragostea mai puternică decât moartea.

Dar mai cu seamă îi plăcea să-şi imagineze zăpada. Încă de pe vremea când era copil o văzuse ca pe o blăniţă de miel pusă la uscat pe marginile vulcanului Imbabura şi alteori i se părea o necuviinţă de neiertat faptul că personajele din romane călcau pe ea fără să le pese că o murdăreau.

Antonio José Bolívar Proafio înaintă cu băgare de seamă. Se apropie de animalul răpus şi se înfioră văzând că alicele o hăcuiseră. Pieptul era o vânătaie enormă, iar din spate ieşeau măruntaiele şi bucăţi de plămâni. Era mai mare decât crezuse când o văzuse prima oară. Zveltă şi sprintenă, era un animal mândru, splendid, o capodoperă a cărei negrăită frumuseţe nu putea fi nici măcar gândită. Bătrânul o mângâie, uitând de durerea provocată de piciorul rănit, şi plânse ruşinat, simţindu-se nevrednic, înjosit şi nicidecum biruitor în această luptă. Cu ochii înecaţi de lacrimi şi de ploaie, împinse trupul animalului până pe mal, iar apa îl purtă în adâncul pădurii, spre locurile neatinse de omul alb, spre întâlnirea cu Amazonul, spre curenţii care aveau să-l sfâşie, folosindu-se de pumnale de piatră, salvându-l pentru totdeauna de jivinele nedemne.

Antonio José Bolívar Proafio îşi scoase placa dentară, o înveli în batistă şi, fără a-nceta să-l blesteme pe străinul din pricina căruia începuse tragedia, pe primar, pe căutătorii de aur, pe toţi cei care batjocoreau neprihănirea Amazoniei, reteză dintr-o singură lovitură de macetă o creangă groasă şi, sprijinindu-se în ea, purcese la drum către El Idilio, către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor.

Luis Sepulveda- Batranul care citea romane de dragoste

Carticica citita in paralel cu “Zorba Grecul”. Stilul amandurora m-a imbatat. Mi-a adus aminte ca fericirea poate fi descoperita pana si in/prin cel mai mic detaliu. Simplitatea imbatatoare a lucrurilor. Ragazul de a te armoniza intru totul cu puslamaua asta nazuroasa de Univers. Bogatia vietii scurse in mod dracesc prin vine. Pretuirea legilor nescrise ale firii. Suflet inflacarat si calauzitor. Inutilitatea constiintei. Trai demn de toata admiratia!