Înțelepciunea inimii

Auguste Rodin- Le penseur

Întelepciunea inimii este mărturia unui Henry Miller înzestrat și atras, de data asta, de chestiunea chiverniselii intelectuale, în detrimentul pricopselii erotice.

Reflecțiile sale inedite asupra unor opere și scriitori celebri (Balzac, Goethe, Lawrence Durrell, Knut Hamsun, Thomas Mann, Blaise Cendrars etc) reprezintă o dovadă în plus a talentului și a ușurinței de schimbare a registrului stilistic de către autorul american. Fiindcă Henry Miller nu este doar autorul erotoman al unei celebre trilogii, redactate în registru donjuanist, lipsit de orice inhibiție și, pare-se, al unei adevărate ode închinate vaginului.

Visul lui Henry Miller a fost acela de a fi rivalul lui Dostoievski. Comparația ar fi ușor forțată. Henry Miller nu poate fi egalul lui Dostoievski. Nu îi este inferior, precum nu îi este nici superior acestuia. Maniera de scriere a lui Miller urmează și respectă un cu totul alt filon stilistic, nelipsit, în schimb, de originalitate și de o frumusețe intrinsecă, o frumusețe dată până și de bravada desfrânării erotice.

„La inceput, visam să fiu rivalul lui Dostoievski. Speram să ofer lumii niște conflicte sufletești uriase, intortocheate, care s-o impresioneze la culme. Dar pina sa ajung prea departe, mi-am dat seama ca evoluasem pina undeva, dincolo de Dostoievski – dincolo în sensul degenerarii. La generația noastră, problemele sufletului au dispărut sau, mai curând, apar sub o înfățișare ciudat de distorsionată chimic. Noi avem de-a face cu elemente cristaline ale sufletului dispersat și zdrobit.” 

În tot acest amestec original de povestiri și panseuri, am reușit să redescopăr neîngrădirea stilistică și frumusețea scriiturii poetice pe care numai un Tropic al Cancerului le poate egala.

Dacă Henry Miller a pledat în trilogia sa pentru o sănătoasă neîngrădire sexuală, Înțelepciunea inimii nu poate constitui decât o plăcută surpriză și o mărturie a iubirii sincere a autorului față de mediul cultural. De data aceasta, Henry Miller pledează pentru îmbogățirea spirituală continuă și pentru sapientia cordis, adică pentru o veritabilă înțelepciune a inimii.

Aceasta-i condiția sublimă, amorală, a artistului, a celui ce-și trăiește doar clipa, clipa vizionară a lucidității totale, clarvăzătoare. Cu o sănătate mintală atât de evidentă, de glacială, încât pare nebunie. Prin forța și puterea viziunii artistului este distrus acel întreg static, sintetic, numit lume. Artistul ne redă un univers vital, fremătătător, viu din toate punctele de vedere.(…)

Întreaga lui artă este efortul jalnic și eroic de a-și nega înfrângerea umană. În arta sa el obține un triumf ireal- de vreme ce nu avem de-a face cu un trimf nici împotriva vieții, nici împotriva morții. Este un triumf în fața unei lumini imaginare pe care a creat-o el însuși. Drama constă în totalitate în tărâmul ideii. Războiul lui cu realitatea este o reflectare a războiului său lăuntric.

Scrisul, ca însăși viața, este o călătorie inițiatică. Aventura este una metafizică: e o metodă de abordare indirectă a vieții, de dobândire a unei imagini mai curând totale, decât parțiale a universului. Scriitorul trăiește între lumile superioară și inferioară: pornește la drum pentru ca, în cele din urmă, să devină el însuși drumul.
Eu am început într-un haos și un întuneric absolut, într-o mlaștină sau un smârc de idei, emoții și experiențe. Nici măcar acum nu mă consider scriitor în sensul obișnuit al cuvântului. Sunt un om care-și spune povestea vieții, un proces care pare din ce în ce mai inepuizabil pe măsură ce înaintez.

La suprafață, unde se dau bătăliile istorice, unde totul este filtrat prin prisma banilor și a puterii, o fi aglomerație, dar viața nu începe decât după ce te lași la fund, după ce renunți la luptă, te scufunzi și dispari din ochii lumii.

La urma urmei, lumea însăși e plină de eșecuri, e manifestarea perfectă a imperfecțiunii, a conștientizării eșecului. Prin conștientizarea acestui fapt se elimină însuși eșecul (…) creatorul, adică artistul, se exprimă cu și prin imperfecțiune. Aceasta-i însăși materia vieții, chiar semnul trăirii. Ajungi mai aproape de miezul adevărului, ceea ce presupun că-i țelul fundamental al scriitorului, în măsura în care încetezi să te mai agiți, în măsura în care renunți la voință. Scriitorul cu adevărat mare este chiar simbolul vieții, al imperfecțiunii. (…) Arta nu ne învață nimic în afară de semnificația vieții.

A ne imagina că vom fi salvați printr-o intervenție din afară, fie că aceasta ia forma unui psihanalist, a unui dictator, a unui mântuitor sau chiar a lui Dumnezeu e o nebunie curată. Nu există suficiente bărci de salvare și, oricum, (…) avem mai multă nevoie de faruri decât de bărci de salvare. De o viziune mai amplă, mai clară- nu de mai multe dispozitive de siguranță.

Arta a fost mereu la fel de paralizantă ca și religia, fiindcă, exact ca religia, a reprezentat triumful omului auspra unei lumi imaginare.

Cea mai bună lume este cea de acum, cea din momentul acesta. Este cea mai bună pentru că este absolut justă- ceea ce nu înseamnă că are de-a face cu justiția. Dacă ne dorim ceva mai bun sau mai rău nu trebuie decât să vrem și, la naiba, o să le căpătăm. Lumea este un vis care se împlinește clipă de clipă, doar omul doarme buștean în mijlocul creației lui. Înseamnă naștere și renaștere, iar monștrii iau parte la proces la fel ca și îngerii. Lumea devine interesantă și suportabilă, doar când o acceptăm în totalitate cu ochii larg deschiși, doar când o trăim pe deplin, așa cum își trăiește fătul viața intrauterină. Apropo, a auzit cineva vreodată de un făt „imoral”? Sau de un cadavru „laș”? Poate cineva sa afirme că locuitorii bush-ului din Australia duc o viață dreaptă, o viață bună? Iar florile, reprezintă ele calea spre progres și imaginație? Iată câteva mici întrebări care îi pun adesea în încurcătură pe filozofi. Sunt sabotaj intelectual. Dar e bine să pui, din când în când, întrebări fără răspuns- fac viața mai suportabilă.

Henry Miller- Înțelepciunea inimii, ed. Polirom, 2012

sursa foto

Paradisul de după colț

Unde este de găsit Paradisul? Într-o societate socialistă, istoria urmând să adeverească faptul că intențiile bune ale instaurării oricărei societăți în care să primeze egalitatea pură se pot deforma atât de mult, sau în întoarcerea la origini, la puritate, la valorile unei lumi sălbatice, primitive, însă atât de minunate și ale unui popor care „continua să fie cel de altădată, orgolios, liber, barbar, un popor primitiv și puternic, în comuniune cu natura și cu zeii lui, trăind încă în inocența goliciunii, a păgânismului, a sărbătorii și muzicii, a ritualurilor sfinte, a artei comunicării prin tatuaje, a sexului colectiv și ritualic și a canibalismului regenerator”? Sau poate chiar „după colț”, ailleurs, în jocul neprihănit al unor copii, cu trimitere la un tărâm la fel de neviciat, intact, autentic?

Două existențe: Flora Tristán, Florita Andaluza, Madame la colère, militantă socialistă și una dintre primele feministe franceze și bunica pe linie maternă a lui Paul Gauguin, cel care renunță la existența călduță burgheză în vederea unei vieți închinate picturii, evadării din corsetul uzanțelor occidentale, descoperirii unei lumi autentice și ale unor tărâmuri exotice de vis. Două destine tragice, două idealuri, două vieți intime care alunecă ocazional în experimentări homosexuale (în cazul Floritei, văzută ca pe o cale de ieșire de sub un control apăsător, violent și frustrant masculin, pe când în cazul lui Gauguin e resimțită ca pe un imbold creator), două zbateri deznădăjduite în vederea atingerii Paradisului, două suferințe, două morți tulburătoare.

Florita străbate Franţa în lung şi în lat în căutare de adepți sansimonieni şi fourierişti, scrie „Peregrinările unei paria”, în pofida faptului că a fost împușcată în piept de fostul soț, pe când Gauguin- Koke, al cărui interes pentru Tahiti fusese deja stârnit de mai vechiul său prieten nebun Van Gogh în urma atâtor discuții, certuri, al gestului nerod de amenințare a sa cu un cuțit și al mărturiei la scena cumplită a automutilării, pictează în mod frenetic, se luptă cu ravagiile abrutizante ale sifilisului, în speță cu orbirea prematură, cu aburii absintului, cu dependența blestemată de analgezice, se înconjoară de neveste și metrese băștinașe copile, toarnă o droaie de copii, „se află în centrul unor scandaluri de desfrâu sfidător”, încearcă să se sinucidă, urmând ca recunoașterea geniului său să vină abia după moarte.

De unde venim atunci? Cine suntem? Și încotro ne îndreptăm? Să fie oare chiar spre Paradisul de după colț, de acum și aici și, mai ales, din noi, din ființele cele mai perisabile, dar cu o existență atât de minunată și de neegalat?

Asta căuta el de când se lepădase de coaja burgheză în care era prins de când era copil și de un sfert de secol tot încerca să dea de urma acestei lumi paradiziace, fără să o găsească. O căutase în Bretania tradiționalistă și catolică, mândră de credința și de obiceiurile ei, dar era deja prihănită de pictorii turiști și de modenismul occidental. Nu o găsise nici în Panama, nici în Martinica, nici aici, în Tahiti, unde înlocuirea culturii primitive de către cea europeană rănise de moarte centrele vitale ale unei civilizații superioare din care abia dacă mai rămăseseră câteva urme sărăcăcioase.

Cristos era cel mai mare dintre artiști, spunea Vincent. Dar a disprețuit marmura, gresia, culorile și a preferat să-și desăvârșească opera în carnea vie a oamenilor. Nu a creat statui, tablouri, poeme. A creat ființe nemuritoare, a creat instrumentele datorită cărora bărbați și femei puteau să facă  din viețile lor o superbă operă de artă perfectă.
– Veau ca pictura mea să-i reconforteze spiritual pe oameni, Paul. Așa cum îi reconforta cuvântul lui Cristos. În pictura clasică, aura sugera eternul. Eu încerc să înlocuiesc această aură prin iradierea șî vibrația culorii din tablourile mele.

Să se afle aici, atât de aproape de aceste enclave unde supraviețuia arta atât de frumoasă a tatuajului, o înțelepciune codificată și ocultă a poporului maori, în care fiecare desen era un palimpsest de descifrat, și să nu poată ajunge acolo din cauza bolii rușinoase, asta îi producea insomnii, ciudă și în unele nopți chiar hohote de plâns.

Atunci se hotărî să picteze ultimul lui autoportret. Mărturie a decăderii sale în acest colț de lume, înconjurat de marchizieni, care, ca și el, se scufundau în nefericire, inacțiune, degradare, demoralizare. Așeză oglinda lângă șevalet și lucră peste două săptămâni, încercând să pună pe pânză acea imagine pe care pupilele lui deteriorate o zăreau cu dificultate, o imagine care părea că se pierde, se estompează: un om învins, care nu a murit încă, privindu-și sfârșitul iremediabil cu seninătate și o anumită înțelepciune ascunsă în privirea din spatele unor ochelari umilitori în care se putea citi, rezumată, o intensă viață de aventuri, nebunii, căutări, eșecuri, lupte. O viață care, în sfârșit,ajungea la capăt, Paul. (…) printre nenumăratele autoportrete pe care ți le pictaseși (…) -, acesta, cel de despărțire, cel al artistului la capătul drumului, era cel care te reprezenta cel mai bine.

Cel puțin de un lucru erai sigur, Koke. Pictura ta nu era cea a unui european moden si civilizat. Nimeni nu se va înșela în aceasta privință. (…) Arta trebuia să o rupă cu cadrul strâmt, cu orizontul împuținat în care academicienii și colecționarii din Paris îi închiseseră pe artiști și pe critici: trebuia să se deschidă lumii, să se amestece cu celelalte culturi, să ia aer în bătaia altor vânturi, alte peisaje, alte valori, alte raze ale soarelui, alte credințe, alte forme de viață și de morală. Doar asa își va recăpăta forța pe care existența moale, facilă și mercantilă a parizienilor i-o sustrăsese. Tu o făcuseși, ieșind în întâmpinarea lumii, mergând să cauți, să înveți, sa te îmbeți cu ceea ce Europa nu cunoștea sau respingea. Te-a costat scump, dar nu-i așa ca nu regretai, Koke?

– Aici se află Paradisul?
– Nu, domnișoară, nu aici. Întrebați după colț.
Un val de căldură îl invadă. Pentru a doua oară în ziua aceea ochii i se umplură de lacrimi.
– Se joacă de-a Paradisul, nu-i așa, măicuță? o întrebă pe una din călugărițe, o femeie mărunțică, pierdută cu totul în veșmintele ample.
– Un loc unde dumneavoastră nu veți intra niciodată, îi răspunse măicuța, făcând cu mâinile micuțe niște gesturi de exorcism. Plecați de aici, nu vă aproapiați de aceste copile, vă rog.
– Și eu mă jucam când eram mic, jocul ăsta, măicuță.

Mario Vargas Llosa- Paradisul de după colț, ed. Humanitas, 2010

Paul Gauguin-  De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?, 1897

Paul Gauguin- Autoportret, 1903

sursa foto 1sursa foto 2

Magia nimfetelor

Ma ispiteste teribil sa definesc odata pentru totdeauna magia primejdioasa a nimfetelor.

Patrunsese in universul meu, Humberlandul sumbru si negru, cu o curiozitate navalnica; il cercetase ridicand din umeri si prost impresionata; si, dupa cum aveam impresia acum, se pregatea sa-i intoarca definitiv spatele, aproape scarbita. Ramanea indiferenta la mangaierile mele si stradaniile mele isi primeau ca rasplata un strident „ce-ti inchipui ca faci?”. Eu ii ofeream Tara Minunilor, iar nesabuita mea prefera filmele banale si dulciurile satioase. Intre un Hamburger si un Humberger ea vota- invariabil, cu precizie rece- pentru primul. V-am spus numele lacto-barului vizitat cu cateva clipe mai inainte? Se numea, nici mai mult, nici mai putin, „Regina Frigida”. Zambind mahnit, am poreclit-o Printesa mea Frigida. Nu mi-a inteles gluma amara.

Iar astazi ma surprind gandindu-ma ca lunga noastra calatorie pangarise, pur si simplu, cu o dara sinuoasa de bale tara frumoasa, enorma, increzatoare si visatoare, care la momentul acela, asa cum vad acum lucrurile, nu reprezenta pentru noi decat o colectie de harti mototolite, ghiduri deteriorate, anvelope uzate, plus suspinele ei noaptea- noapte de noapte, noapte de noapte- ce se porneau din momentul cand avea impresia ca am adormit.

Muntii mov si indiferenti inconjurau pe jumatate orasul si pe versantii lor pareau sa misune Lolite care gafaiau, catarandu-se cu mainile si cu picioarele, si radeau si se dizolvau in pacla ce-i invaluia.

Comportarea atat de inselatoare a Lolitei, care devenise ingrozitor de inaccesibila si de scumpa inimii mele tocmai acum, in ajunul unei ere noi, cand va inceta sa fie nimfeta, va inceta sa ma mai chinuie.

Undeva, dincolo de cocioaba lui Bill, un radio incepuse sa cante despre nesabuinta si soarta si ea statea aici cu trasaturile ruinate si cu mainile de adulta, inguste, cu vinele ca niste sfori si bratele albe cu pielea ca de gaina si urechile mici, lipite de cap si subtiorile neingrijite, statea aici (Lolita mea!) iremediabil uzata la saptesprezece ani, cu plodul acela al ei, care visa acolo, inlauntrul ei,cum o sa devina un mare succes si o sa se retraga pe la anul 2020…- si eu priveam, o priveam si am inteles clar, asa cum stiu ca o sa mor, ca o iubeam cum nu iubisem nimic din ceea ce vazusem sau imaginasem pe pamant sau sperasem sa intalnesc altundeva.

N-ai sa vii sa stai cu mine? Voi crea un Dumnezeu nou-nout si ma voi inchina lui, daca imi dai macar speranta aceasta microscopica.

Isi inchidea vulnerabilitatea in carapacea impertinentei si a plictisului.

Ma gandesc la zimbri si la ingeri, la taina colorantilor rezistenti, la sonetele profetice, la refugiul oferit de arta. Este singurul fel de nemurire de care ne vom bucura si tu, si eu, Lolita mea.

Vladimir Nabokov- Lolita