Bunul-simț ca paradox

Alexandru Paleologu a demonstrat, prin însușirile sale distinse și prin preocupările admirabile de fin intelectual, că un spirit lucid trebuie să fie preocupat, în egală măsură, atât de valorile consacrate și de realizările culturale umane, fie că vorbim de arta lui Theodor Pallady, de operele literare ale unor Cervantes, Balzac sau Caragiale, de sofism, de Contractul Social rousseauist sau de modelul unui Don Juan, cât și de virtuțile ori chiar defectele umane.

Astfel, autorul aduce lumină asupra unor tare precum exagerarea, lauda de sine, snobismul, mitomania și minciuna, misoginia, frivolitatea sau lenea, precum și asupra virtuți precum modestia, curajul și paradoxalul bun-simț, care, precum ar spune Caragiale, e o virtute admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire în zilele noastre.

valorile consacrate rezistă și, în fond, chiar asta ne învață ele: să nu luăm nimic de-a gata, să nu acceptăm nimic în alb. Să fim oameni de cultură, dar nu „culturali”.

Adevărații iconoclaști atacă nu valorile consacrate ale artei, ci ale moralei, instituțiile, prestigiile încremenite. Sînt răsturnători de idoli, deschizători de drum. Și în artă, ei atacă nu marile opere, ci receptarea lor convențională, habitusurile gustului, mimica academică.

Inteligența nu e niciodată plicticoasă, decît pentru proști.Cramponarea disperată de existență, înversunarea absurdă în imposibil, zbaterea irațională în înlănțuirea instinctului de conservare pecetluiesc animalitatea ființei noastre.

Alexandru Paleologu- Bunul-simț ca paradox, ed. Polirom, 2011

Vatican, vara lui ’68

Impresiile lui Paleologu din vara anului 1968 la vizitarea Vaticanului și, mai ales, a Capelei Sixtine, nu fac decât să îmi confirme faptul că toată această pompozitate și impetuozitate a unor realizări, de altfel reușite în grandilocvența lor, sunt tributare prea puțin ideii de frumusețe acceptate de vulg, cât mai degrabă unei accepțiuni exagerate a dorinței de epatare a tagmei bisericești.

Precum dânsul, nu am fost impresionată de enormitatea galeriilor din Palat și nici nu m-am extaziat fără măsură, rămânând cu capul dat pe spate și cu gura căscată, la vederea Capelei. Am considerat și voi considera până la o posibilă nouă vizită că reproducerile frescelor sunt mai impresionante decât realizările în sine. Poate și datorită simplului fapt că numărul foarte mare de gură-cască de atunci și senzația de incomodare și-au spus și ele cuvântul. Iar mult prea celebra „Crearea lui Adam” m-a lăsat chiar rece.

Sigur că în detaliu frescele lui Michelangelo de pe bolta Sixtinei sînt superbe (mai puțin însă decît par în reproduceri); ce e grozav e că le-a făcut cum le-a făcut, adică efortul supraumanal unui geniu ambițios. Dar nu sînt decît o aglomerare de tablouri, nu au nimic monumental (doar impunător prin amploare și caracterul sculptural al picturii). Cît despre frescele lui Rafael, din Palatul Vaticanului, sînt lucrări de comandă, banale, pompoase, mediocre ca sentiment, virtuozitate în platitudine. (…)

Nimic mai necreștin decît Vaticanul și bazilica San Pietro (dar nu e nici măcar păgîn și nici măcar laic: e pur și simplu guvernamental). (…) superbă cetate a adulației fără margini, a setei de putere, a celei mai uriașe vanități. Nu mă mai prinde nimeni pe acolo. Am dat 500 de lire cu care mi-am cumpărat dreptul de a avea definitiv  o părere despre această hală a deșertăciunii. Cu cîte milioane de ani lumină sînt mai frumoase tablourile lui Luchian, ca să nu mai vorbesc de Renoir, Monet, Van Gogh, Cézanne, Picasso!

Azi am aflat că nu e voie să stai pe spate cu fața în sus, în Capela Sixtină, ca să vezi bolta pictată de Michelangelo, ca și cînd acesta n-ar fi stat ani de zile acolo culcat pe spate ca s-o picteze! (ei drăcie! d-asta erau atâția gură-cască atunci, cu capul mult dat pe spate; altfel cum ai putea să admiri în voie o astfel de realizare?)

În schimb, Paleologu preferă să se lase îmbătat de suflul străzii, de vestigiile arhitecturale la tot pasul ale Romei, de coloritul și diversitatea ei. O preferință de care nu sunt nici eu întru totul străină.

Mi-a făcut mult bine această plimbare prin piață și viață, că altfel mă stenahoriseam.

Alexandru Paleologu- Bunul-simț ca paradox, ed. Polirom, 2011

sursa foto

Contestarea dreptului la existenta al frumusetii insesi

Frumusetea este o conspiratie impotriva oamenilor obisnuiti. (…) Daca o figura iesea din comun, luam asta ca pe afront personal. sfarseam prin a crede ca frumosii reprezinta printre noi o alta rasa, venita pe pamant spre a aduce la disperare rasa umana, atomi de fericire care ne desfid si isi sunt suficienti lor insisi. (…) De-acum inainte aveam sa urasc si eu frumusetea, caci ea ma respingea.

Pascal Bruckner- Hotii de frumusete, ed. Tritonic, 2011

Oare avem dreptul nu numai sa invidiem frumusetea, ci sa si dorim sa o distrugem, sa o aneantizam, sa o facem sa dispara odata pentru totdeauna? Ne cream de mici, sub influenta media, un model de frumusete, vrem sa fim urmatoarele manechinoide de pe podium sau urmatorii Chipandeli. Asa de mult dorim asta, incat neputinta de a ajunge la un rezultat satisfacator, gadilitor de ego, se resimte inzecit mai crunt. De aici deziluziile, de aici frustrarea, de aici nemultumirea, de aici setea de razbunare.

De ce altele/ altii prea sa aiba iar restul sa se piarda in masa banalilor, a anonimilor, a celor pe care nu arunci nici macar o flegma? Nu ar fi mai indicat sa-i bruftuluim, sa le aplicam corectii a ceea ce inseamna adevarata frumusete, si apoi sa incercam sa dobandim ceva ce ne era oricum predestinat; predestinat tuturor?

De aceea, hai sa procedam ca personajele lui Bruckner, atinsi de morbul tineretii definitiv pierdute! Sa ne aprovizionam cu carne frageda, sa rapim niste frumuseti, sa le inchidem luni bune si sa ne infruptam printr-un racord din vitalitatea de care dispuneau din belsug, sa reintinerim prin doze mari de vigoare. Marx transpus in domeniul beauty. Egalitate pana si in frumusete. Iconoclasm de tip nou.

Cat despre cineva, sa zicem Savonarola, era oare el intr-adevar iconoclast, sau doar un ranchiunos si un resentimentar? Ori poate insusi primul contestatar oficial?

Nici Savonarola nu contesta valoarea de arta, frumusetea tablourilor pe care le ardea; el contesta dreptul la existenta al frumusetii insesi, ii ataca principiul.

Alexandru Paleologu

sursa foto