Mi se spune capucin

Daniil Harms e un fel de Urmuz rus. De altfel, este considerat unul dintre întemeietorii „literaturii absurde”.  Potrivnic „realismului socialist” din epoca sa, Harms creează o proză de un autentic tragism fantamasgoric, prin aducerea în scenă a unor personaje reduse, de cele mai multe ori, la stadiul de fantoșă.

Mi se spune capucin reprezintă niște scurte descrieri tulburătoare, cu amănunte naturaliste, coșmarești, ale unei realități deformate. Personajele lui Harms au trupuri și minți stâlcite, iar existențele lor sunt dintre cele absurde, grobiene, grotești. Și cum existențele lor bicisnice se desfășoară sub semnul absurdului, și morțile imposibile de care vor avea parte sunt de un umor de-a dreptul sinistru.

O serie de bătrâne, din prea multă curiozitate, alunecă pe fereastră și se zdrobesc de caldarâm. Martorul se tot plictisește să se mai uite la ele, pleacă la Piața Malțevski, unde, se zice, cineva i-a dăruit unui orb un fular tricotat. Gogol și Pușkin se tot împiedică unul de celălalt și cad. Ivan Sergheevici are harul de a trece prin ziduri. Și a sfârșit tragic. Era la etajul al treilea și a pornit prin zid, dar a greșit direcția, a pornit spre stradă, s-a prăbușit de la etajul al treilea, s-a lovit de pământ și a muri. Așa s-a încheiat viața fără scop a sportivului leningrădean Ivan Sergheevici. Baba Zviakina se împiedică, cade și își sparge amândouă maxilare; doctorul se folosește de un o daltă și un ciocan, pentru ca, ulterior, să îi smulgă ambele maxilare. Celalte babe își văd pe mai departe de fugărirea și omorârea muștelor din casă. Finalul este de un umor sec: Totuși, aici autorul își încheie povestirea, fiindcă nu își poate găsi călimara.

Harms operează pe cord deschis, folosindu-se de briciul subțire al unui absurd insuportabil. Și o face cu măiestrie, de vreme ce reușește să despice vălul așternut asupra realității absconse și mizere ale societății rusești din timpul său. Rusia țaristă, Rusia patriarhală, Rusia moșierilor, Rusia lui Tolstoi este îngenuncheată de noua ordine samavolnică socialistă. O ordine în care cei debili nu au ce căuta: Nu-mi plac copiii, bătrânii, bătrânele și vârstnicii înțelepți; Babele, care n-au în minte decât gânduri chibzuite, ar trebui prinse cu arcanul; Mă împiedicam în fiecare clipă și o dată mai că n-am căzut în terciul moale din moși și babe ce se tăvăleau pe pământ. Am sărit, am rupt capul câtorva ciuperci otrăvitoare și am călcat pe coadă o babă slăbănoagă, care a trosnit și a rostit încet: „Ce chinuri!”

Individul care s-a sfârșit de inaniție într-o cameră mizeră de sanatoriu ironizează, cum numai un Beckett sau un Ionescu au mai putut s-o faca, tarele unei societăți defetiste, egalitariste, omogenizante și abrutizante, în același timp. Rusia lui Harms nu este altceva decât gura larg deschisă a unui Leviatan vorace. Personajele sale anonime, banale, precum și numele care li se desemnează: Kușakov, Petrov, Nikolai Nikolaevici, Anton Antonovici, Semion Semionovici etc vor sfârși în anonimitatea trasată de noua ordine imperturbabilă.

Nu mă consider un om deosebit de deștept și totuși trebuie să spun că-s mai deștept decât toți. Poate că pe Marte sunt oameni mai deștepți decât mine, dar pe Pământ- nu știu.
La Uniunea Scriitorilor, cine știe de ce, sunt considerat înger.
Ascultați, prieteni! La urma urmei, nu face să vă ploconiți chiar așa în fața mea. Sunt la fel ca voi toți, numai că mai bun.

Mi se spune capucin. Pentru asta, cui trebuie, o să-i rup urechile, dar deocamdată n-am liniște din pricina gloriei lui Jean-Jacques Rousseau. De ce el știa totul? Și cum să înfeși copiii, și cum să măriți fetele! Și eu aș vrea să știu totul. De fapt, știu totul, numai că nu sunt sigur de cunoștințele mele. Despre copii știu precis că nu trebuie înfășați, ci nimiciți. Pentru asta aș săpa o groapă centrală și aș arunca în ea copiii. Și ca să nu iasă din groapă duhoarea putrefacției, aș turna în fiecare săptamână var nestins. (…)

Aș mai scrie despre cunosțințele pe care le am, dar, din păcate, trebuie să mă duc la magazin după mahorcă. Mergând pe stradă, am întotdeauna la mine un ciomag gros și noduros.
Îl iau cu mine ca să-i snopesc pe copiii care mi se încurca între picioare. Cred că de asta m-au poreclit capucin. Dar aveți răbdare, nemernicilor, o să vă rup eu urechile!

Daniil Harms- Mi se spune capucin, ed. Polirom, 2007

sursa foto

Invitație la eșafod

Într-o țară fără nume, însă ale cărei triste asemănări cu Rusia anilor ’30 sunt neîndoielnice, de vreme ce este sufocată de un regim totalitar, un bărbat oarecare, Cincinnatus C, este întemniţat şi aşteaptă execuţia sa. Vina lui? Este altfel decât majoritatea, și știm prea bine ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu cei altfel, cu cei care nu au putut să se conformeze conveniențelor sociale, cu cei care s-au opus fățiș sistemului: au fost eliminați cu violență, au fost striviți, zdrobiți, stârpiți fără milă de către majoritate. 

Asteptându-și execuția care se va face printr-o sordidă invitație la eșafod, și a a cărei dată este necunoscută, Cincinnatus începe să își aștearnă gândurile despre lumea ideală în care s-ar simți împlinit și în care și-ar dobândi mult sperata liniște sufletească. O lume în care s-ar putea desprinde cu așa de mare ușurință de aspectele repugnante ale existenței, mai ales prin desprinderea de la pământul limitativ și sterp, precum a încercat să se elibereze în copilărie prin zbor sub privirile dezaprobatoare, înghețate ale celorlalți.

Stilul narativ și un comic de situație scabros capătă astfel uimitoare accente bizare şi absurde, de factură kafkaniană, deși Nabokov va mărturisi peste mulți ani că nu a intenționat ca absurdul imaginat de el să-l evoce pe cel din scrierile lui Kafka, precum nici personajul său, Cincinnatus C., nu a fost gândit ca o oglindire a lui Josef K. din Procesul și a absudității tragice a destinului său, de vreme ce încă nu îl descoperise pe Kafka în momentul scrierii Invitației.

Vizita soției, Marfinka, cerută cu insistență de către condamnat, nu poate veni la pachet decât cu mobilierul, familia ei cea cretină și cu amantul, cu care nu se sfiește să se zbenguiască de față cu toată lumea, neluând în seamă cerința soțului de a vorbi cu ea, parodia de mamă nu poate empatiza cu suferința sa, în schimb îi aduce bomboane, paznicul Rodion hrăneşte zilnic păianjenul din celula sa, fiica directorului închisorii zburdă pe holuri, închisoarea nu are decât un singur deținut- pe el, în celulă i se aduce un coleg ca să nu se plictisească până la execuție, elegantul monsieur Pierre, care se dovedește a fi călăul, Cincinnatus încearcă să evadeze, găsește niște unelte de săpat salvatoare, lăsate aparent de către zgâtia de Emmocika, fiica directorului, reușește să iasă din închisoare, ajunge până la marginile genunii, însă este împiedicat să se elibereze, de vreme ce evadarea sa nu este decât o mascaradă pusă la cale de către director și de către monsieur Pierrespre amuzamentul celor doi, execuția este amânată deoarece călăul se simte indispus etc. 

Unica șansă de salvare nu rămâne decât izolarea în sine. Exercițiul creator este mai mult decât o simplă îndeletnicire: Cincinnatus, refuzând să creadă în moartea sa, în vina sa de a fi altfel, în normalitatea acestei lumi strâmbe, reușește să se elibereze din chingile unui destin absurd prin cultivarea minunatei sale singularități în mijlocul unor „ființe asemenea lui” în noua lume care se lasă descoperită și care i se așterne la picioare.

 Și știu că spaima de moarte e doar un spasm inofensiv- poate chiar sănătos pentru suflet-, un spasm, ca strigătul nou-născutului sau refuzul pătimăș de a lăsa jucăria din mână- și că au trăit cândva în grote, unde cântă picătura de veșnicie și sunt stalactite, niște înțelepți bucuroși de moarte, care e adevărat că sunt mari încurcă-lume, dar au învins-o în felul lor- (…)

(…) o umbră alergă pe butuc când Cincinnatus începu să numere tare și ferm: unu. Cincinnatus număra, iar un alt Cincinnatus deja încetase să mai audă sunetul îndepărtat al numărătorii inutile, și cu o claritate pe care nu o mai încercase până atunci, la început dureroasă prin violența ei, dar apoi inundându-i întreaga ființă de veselie, gândi: de ce sunt aici? De ce stau așa? Și punându-și această simplă întrebare, își răspunse ridicându-se pe jumătate și privind în jur.
În jur era o buimăceală stranie. Prin talia călătorului care continua să se rotească se vedea balustrada. Bibliotecarul palid, chircit pe o treaptă, urla. Spectatorii erau complet, perfect transparenți și nu mai erau buni de nimic; se tot mișcau înainte, izbindu-se unii de alții- numai rândurile din spate, desenate, rămâneau pe loc. (…)

Mare lucru nu mai rămăsese din piață. Podiumul se prăbușise de mult într-un nor de praf roșiatic. Ultima plecă o femeie cu un șal negru, purtându-l în brațe pe micul călău, ca pe o larvă. Copacii care căzuseră zăceau la pământ, fără nici un relief, iar cei care rămăseseră în picioare erau toți plați, având o umbră laterală pe trunchi pentru iluzia volumetrică; abia se țineau cu ramurile lor de plasele rupte ale cerului. Totul se destrăma. Totul se năruia. Un vifor în trombă luă și roti praful, cârpele, așchiile vopsite, resturile mici de ghips aurit, cărămizile de carton, afișele; o ceață uscată plutea în jur, iar Cincinnatus o porni prin mijlocul prafului, al lucrurilor căzute, al prosoapelor care se zbăteau, mergând în direcția unde, judecând după glasuri, erau ființe asemenea lui.

Vladimir Nabokov- Invitație la eșafod, ed. Polirom, 2008

sursa foto

Privind în soare

„Înfiorător de proastă”, îî strigase Michael. Dacă sunt înfiorător de proastă, nici tu nu ai fost așa de deștept că te-ai căsătorit cu mine. Asta ar fi trebuit să-i răspundă. (…) De bărbați  trebuie să-ți fie milă; să-ți fie milă de ei și să-i părăsești. Femeile au fost educate să creadă că bărbații sunt răspunsul. Ei bine, nu sunt. Nu sunt nici măcar o simplă întrebare.

Asigurările de viață (…) în ultimă instanță, oamenii încercau să obțină cel mai bun târg cu putință din moartea lor. Oamenii- genul de oameni cu care avea el de-a face- crescuseră în lipsuri; învățaseră să caute bine înainte de se hotărî să cumpere; acum extindeau instinctele lor comerciale firești și în privința celor mai importante chestiuni. Până și cei care pricepeau că nu ei se vor alege cu banii se lăsau totuși vrăjiți de acest gen de tranzacție. E posibil ca Moartea să vină și să mă ducă departe, dar, băi, băiete, ce gest neghiob din partea ei, pentru că nevastă-mea se va scălda în bani. Dacă Moartea ar înțelege atâta lucru, nu ar fi așa de lacomă.

Și mi-a venit gândul, le ce bun și căsnicia? De ce să rămân? (…) Rămân pentru că totul mă-ndeamnă să plec, pentru că nu are nicio rațiune, pentru că este absurd. Exact cum pretindea cineva că are credință în Dumnezeu pentru că este absurd.

Calea de a învinge moartea este să-ți bați joc de ea, lipsind-o de capacitatea de a stârni groază. Cu o simplă glumă dezarmezi eternitatea. Speriat? Eu, da’ de unde!

E nevoie de o vanitate teribilă ca să-ti iei viața. Sinuciderea nu înseamnă abnegație și uitare de sine. Nu se spune: sunt atât de mizerabil si de lipsit de importanță, încât nu contează dacă mă distrug. Dimpotrivă: ia te uită, sunt suficient de important ca să merite să mă distrug.

Julian Barnes- Privind în soare, ed. Nemira, 2011

sursa foto

Smulgatorul de inimi

Psihiatrul Jacquemort, gol pe dinauntru, care psihanalizeaza pana si pisici, o mama obsesiva, absurd, suprarealism… sot alungat pe mare de atata indiferenta… un tata ce isi reneaga familia… oameni care isi arunca remuscarile si se debaraseaza de toata rusinea… batranul La Gloire care pescuieste toate scursurile, zdrentele de carne palida si digera rusinea, viciile si crimele unui sat intreg… aur nefolositor platit pentru toata aceasta debarasare de rusinea putrida… un targ reprobabil de batrani, prostitutie a fortei de munca expirate… crucificarea nefireasca a armasarilor pacatosi… slujbele duminale ale preotului, transformate in meciuri de box cu Necuratul, alias tarcovnicul sau…

Grija sufocanta a unei mame pentru pruncii ei… izolarea lor de lumea din jur… macelul copacilor din curte… copiii, prinsi in capcana absurda a dragostei materne, incearca izbavirea printre nori, transformandu-se in agile si gratioase maliete… zidul facut din nimic… colivia aurita care le va pecetlui soarta („eu si copiii mei suntem totuna, zise Clementine. (…) Nu, te inseli. Dumneata vrei sa fii lumea lor. In sensul acesta, e o dorinta distrugatoare”)… Jacquemort luandu-i locul lui La Gloire…

P.S. Necesara re-recitirea operei, de asta data si in franceza! Parce que chaque amour doit cacher une haine, les hommes doivent rêver de navires, et les femmes de murailles.

Boris Vian- Smulgatorul de inimi