Toba de tinichea

Toba de tinichea este o poveste alegorică desfășurată în timpul celui de-al doilea război mondial, în orașul natal al scriitorului, Danzig (azi, Gdansk, in Polonia). Grass, de altfel înrolat în Waffen SS, la vârsta de 17 ani, pare-se că a încercat, prin conceperea acestui roman șocant, să facă o pace simbolică cu istoria și cu trecutul său.

Un puști pe nume Oskar, dotat cu o conștiință înfiorătoare, dezgustat de prefăcătoriile și de ferocitatea lacomă a lumii adulte din jur, presimțind, de altfel, și atrocitățile ce se vor urma întâmpla, decide ca, de la vârsta de 3 ani, să nu mai crească. Se aruncă în cap în beciul familiei, curmându-și astfel creșterea fizică și rămânând pentru ceilalți un biet handicapat cretin, un monstruos liliputan care nu face altceva decât să bată toată ziua într-o tobă de tinichea. Lovirea tobei și exercitarea neobișnuitului talent de a țipa atat de ascuțit, încât să spargă orice obiect din sticlă, aflat pe o rază de câteva zeci de metri, nu reprezintă altceva decât forma sa de exprimare a frustrării și a dezacordului în fața absurdității vieții și a ipocriziei lumești.

Până și descendența sa poartă amprenta absurdului : bunicii s-au cunoscut și iubit într-un câmp de cartofi iar Oskar este fructul pasiunii interetnice dintre o nemțoaică chinută de pofte carnale și doi tați, unul neamț și altul polonez, deveniți, ulterior, unul activist de partid, iar altul partizan.

Problemele etnice ale orașului- împărțit în sfere de influență germane, respectiv poloneze, ascensiunea naziștilor și pretențiile lor teritoriale s-au făcut simțite tot mai mult în anii ’30. Pe masură ce Germania alunecă spre dezastru, protestul lui Oskar, față de fățărnicia societății în care îi este sortit să trăiască, față de rătăcirea deviantă și față de abrutizarea sporită a lumii sale, devine tot mai categoric, prin taxarea acestor tare sociale de către răpăitul zgomotos al tobei sale metalice.

Astfel, lumea micului mare Oskar este mai mereu crudă, inumană, brutală. Descrierea acesteia de către Grass nu poate fi și ea decât complexă, șocantă, frapantă, de un naturalism brut și extraordinar.

Micul toboșar Oskar Matzerath traversează războiul și Holocaustul în ritmuri sălbatice de darabană și în sunete de geamuri sparte, se ascunde adesea sub cele patru fuste ale bunicii, aspiră la Învestitura lui Iisus, al cărui succesor se consideră cu adevărat, permițându-și chiar, într-o biserică, să îndepărteze aura și să-l someze pe pruncul statuetă să cânte la tobă, în brațele Mariei, fuge de acasă cu trupa de circ a idolului său pitic Breba, trăiește o noapte de război printre morții din poșta poloneză, devine mentorul spiritual al unei cete de adolescenți rebel, membrii familiei au parte de morți absurde, cântă într-o trupă alături de prietenul Klepp în localul Pivnița de ceapă și, devenit faimos, concertează de unul sigur pe marile scene. În plus, are o serie de experiențe sexuale bizare cu viitoarea sa mamă vitregă, cu care presupune că va avea un fiu și are episoade orgiastice, onanistice, în dulapul unei vecine asistente, de care devine obsedat.

Lovit de fiul său, începe, ulterior, să crească până la uimitoarea înălțime de 1,20 m. Capătă și o cocoașă de toată frumusețea, ceea ce nu îl împiedică să se angajeze, să pozeze nud pentru studenții de la Facultatea de Arte sau să lucreze ca ajutor gravor pentru un om ce făcea pietre funerare. La final, acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, își va scrie memoriile intr-un azil de nebuni.

Trei imagini remarcabile îmi vor rămâne mult timp întipărite în minte: prinderea țiparilor prin folosirea unui cap de cal, precum capcană (descrierea întregii scene este de un naturalism cumplit, sălbatic, repugnant), lăcomia mamei de a devora cutii întregi de pește, de a încălzi și de a bea fierbinte uleiul din ele, până la starea de rău generalizat/sfârșit absurd (de multe ori, când mănânc o cutie de pește, mă gândesc să nu ajung și eu la fel de hulpavă și de la o simplă cutie de pește să mi se tragă sfârșitul), precum și momentul de o copleșitoare si naivă senzualitate, în care Oskar presară praf efervescent în palma amantei/mamei sale vitrege, făcându-l apoi să fiarbă cu saliva sa de îndrăgostit pătimaș.

Trebuie să recunoașteți că le-am făcut pe toate. Și pentru asta să fiu eu, clientul unui spital de boli nervoase, un disident? Aici, trebuie să vă contrazic și vă rog și pe dumneavoastră, care nu sunteți pacienții unui spital de boli nervoase, să nu vedeți în mine altceva decât un tip cam individualist, care din motive particulare și, în parte, estetice, urmând și sfaturile preceptorului său Bebra, a refuzat culoarea și linia uniformelor, tactul și intensitatea muzicii de la tribună, bătându-și pe o tobă simplă de jucărie protestul.

Chiar vinovat de moartea bietei mele mame, mă agățam și mai mult de toba mea proscrisă, pentru că ea nu murea cum moare o mamă, pe ea o puteai cumpăra din nou, bătrânul Heilandt sau ceasornicarul Laubschad o puteau repara, ea mă înțelegea, îmi dădea mereu răspunsul potrivit, depindea de mine cum depindeam eu de ea.

Ce i-ar fi putut oferi Oskar bunicii sale? Toba lui era dogită și nu mai scotea un sunet ca lumea. Toba lui uitase cum sună ploaia care cade fin și oblic pe un foc de buruieni, unde se coc cartofi.

(…) în calitate de Yorick, Oscar căuta sensul vieții.

Când stai pe o scară rulantă e bine să mai recapitulezi o dată totul: De unde vii? Unde te duci? Cine ești? Cum te numești? Ce vrei?

Ce să mai spun: născut sub becuri, întrerupându-mi creșterea la trei ani, primind o tobă, spărgând cu glasul meu sticla, mirosind vanilie, tușind in biserică (…),hotărât să cresc, îngropându-mi toba, plecând în Vest, pierzând Estul (…), urcând cu scara, arestat, judecat, apoi eliberat, îmi serbez azi împlinirea celor treizeci de ani și tot mi-e frică de Bucătăreasa Neagră- Amin.

Toate posibilitățile care i se oferă azi unui tânăr de treizeci de ani trebuie examinate și cu ce să le examinezi, dacă nu cu toba mea. Așa că voi pune pe tinicheaua mea acel cântecel, care îmi devine tot mai viu și mai înspăimântător, am s-o chem astfel pe Bucătăreasa Neagră, am s-o întreb ca să-i pot spune mâine dimineață îngrijitorului meu Bruno ce fel de existență intenționează să ducă de aci încolo Oskar, cel de treizeci de ani, în umbra unei frici copilărești care se înnegrește pe zi ce trece (…).

Günter Grass- Toba de tinichea, ed. Polirom (Top 10+), 2012

sursa foto 1 & sursa foto 2

Bătrânul și lupii

O minunată alegorie a lumii contemporane și a tarelor sociale. Un orășel imaginar, Santa Barbara, este atacat de lupi. Atacurile lor sângeroase și ferocitatea de care dau dovadă se vor transpune, încetul cu încetul, în sufletele locuitorilor dezabuzați. Rinocerii lui Ionescu nu sunt altceva decât lupii bestiali ai Juliei Kristeva.

Un bătrân cărturar latinist este singurul personaj care are tăria de caracter necesară de a se împotrivi lupilor și derivei lumii sale. Vizibili pentru el, lupii rămân invizibili pentru ceilalți, dovadă că natura umană se obișnuiește prea repede cu răul așa-zis necesar, în vederea păstrării falsului confort social. Omogenizarea și abrutizarea locuitorilor micului oraș, până și prin preluarea trăsăturilor haìne lupești, constituie un motiv de analiză a unei lumi în derivă și a oamenilor ne-oameni, sortiți singurătății, bestialității lăuntrice și pierii fără zăbavă.

Bătrânul (…) vedea lupii cu blana cenușie, botul ascuțit, coada lăsată, strecurându-se, singuri sau în haită, prin grădini, prin case, prin dulapuri, pe sub pielea fețelor, prin cuvintele oamenilor…

„Nu putem spune tot, nu putem face tot, spusese Profesorul. Însă oamenii din Santa Barbara cred că totul este posibil: autostrăzile, barajele, copiii făcuți în eprubetă, facturile false, magazinele goale, magazinele devalizate, omorurile, amnistiile. Au devenit niște fiare, au mers mai departe decât lupii care i-au invadat, sunt posedați de o sete de imposibil.”

Toți avuseseră interesul să-l facă să dispară pe Septicius Clarus. Cei din Santa Barbara. Fiindcă vorbea cu voce tare despre acel rău pe care ceilalți reușiseră să-l îmblânzească. (…) Colega de la lifting, fiindcă nu-i suporta pe cei triști. Infirmiera, fiindcă nu era plătită destul de bine  și se săturase să-i tot îngrijească pe bătrâni. Lupii, pentru că erau lupi.

A fost odată, ca niciodată, omul împotriva lupilor…

Julia Kristeva- Bătrânul și lupii, ed. Univers, Colecțiile Cotidianul, 2008

sursa foto